Dragostea mea pentru România în 10 amintiri subiective
Posted on December 1, 2012
Fac parte din generaţia pentru care cuvântul “patriotism” a fost dezbrăcat de orice conţinut, demonetizat şi caricaturizat până la scoaterea sa din vocabular. Şi, din păcate, nu numai cuvântul ci şi sentimentul a suferit o deteriorare continuă. Când merg în lume, românii se feresc să spună că sunt români deşi ar fi destule motive de mândrie. Mărturisesc că îmi displace căderea în extremă gen “noi suntem poporul ales” sau noi suntem buricul pământului. Am văzut suficiente locuri care ar fi putut la fel de bine aspira la acest loc şi fiecare naţie are motivele sale de mândrie.
Sunt unul dintre cei care-şi iubesc ţara, nu ostentativ, nu declarativ, ci simplu şi normal. Există oameni şi locuri, cărţi şi sentimente care mă leagă de România – dacă oamenii, cărţile sau sentimentele mă pot însoţi şi în altă parte a lumii, doar amintirile şi nostalgia pentru anumite locurile nu-mi sunt suficiente. Şi vreau să le ştiu aproape. Deşi sunt multe locurile pe care le iubesc în ţara asta, am făcut un efort să aleg doar zece dintre cele fără de care viaţa mea ar fi mult mai săracă, chiar dacă pe unele dintre aceastea nu le-am văzut de ceva vreme. Acesta nu e un clasament, nu le voi pune într-o ordine valorică ci una aleatorie, pentru că fiecare dintre ele are locul său bine asigurat în memoria mea emoţională. Pentru câteva nici măcar nu am fotografii digitale sau suficient de bune şi această incursiune în preferinţe mi-a amintit câte locuri am de revăzut.
1. Vulcanii noroioşi de la Buzău pentru sentimentul de ireal şi fantastic pe care mi l-au creat, dar şi pentru locul aparte pe care-l au în amintirile mele din studenţie când am filmat acolo cu SONG-ul pentru filmul “Astfel”. Ţopăind în picioarele goale pe noroiul neded al unui peisaj selenar, îmbrăcaţi în frunze, cântând descântecul paparudelor, ne-am simţit ca nişte mici sălbăticiuni păgâne într-un tărâm fantastic.
2. Castelul Cantacuzino de la Buşteni – ştiu că nu e nici cel mai mare, nici cel mai bogat palat din România, e însă foarte unitar ca stil – cel puţin aşa mi se pare mie. Refacerea sa şi rentroducerea în circuitul turistic este un mare noroc pe care alte bijuterii arhitectonice nu l-au avut (chiar dacă acole este acum şi un restaurant). Stucaturile, tavanele cu grinzi, pardoselile, sobele cu faianţă sunt elegante fără ostentaţie, blazoanele şi picturile povestesc despre istoria familiei Cantacuzino şi a familiilor înrudite. Terasa din faţa castelului are o privelişte extraordinară a munţilor Bucegi şi mica fântână a grădinii în terase este o bijuterie.
3. Transfăgărăşanul de care nu mă voi sătura niciodată, un drum cu care m-am lăudat la mulţi prieteni străini şi pe care chiar am dus câţiva a căror reacţie de surpriză şi plăcere am urmărit-o cu mare bucurie. Alejandro, prietenul meu mexican, când am ieşit din zona de pădure şi ni s-a deschis în faţă prima căldare a Făgăraşului, aproape că m-a speriat cu exclamaţiile de entuziasm. (Şi, până acolo nu fusese prea încântat de drumul în serpentine pe care eu am condus cam repede). După care a început să dea din mâini şi să strige la mine să opresc maşina să facă poze până nu ne prinde norul din urmă. Şi un lac Bâlea misterior, parţial în ceaţă şi fără turişti e o imagine greu de uitat.
4. Sighişoara – mă refer desigur la cetatea medievală care reuşeşte să mă scoată din cotidian ori de câte ori mă plimb pe străzile sale pietruite sau stau la o terasă anume unde trăiesc în altă epocă, una romantică, senină şi boemă. Şi unde în altă parte aş mai putea fla care e direcţia şi distanţa până la Tokio sau până la Polul Sud?
5. Sibiu – pentru că dacă n-ar exista Bucureştiul, (pe care eu îl iubesc cu bune şi rele), ăsta e oraşul din România în care aş vrea să trăiesc. Îmi placea şi înainte, dar de când a fost refăcut centrul istoric, mi se pare cel mai elegant, mai viu li mai cultural oraş al nostru. Mai multe nu are rost să spun, căci despre Sibiu cam ştie toată lumea şi cred că e în lista de preferinţe a multora.
6. Cetăţile fortificate din Transilvania – şi pentru că am ales în alt articol Hărman-ul, de data asta o să aleg Cârţa pentru aerul de mister şi romantism pe care i-l dau zidurile anexelor şi faţada de la intrare care sunt încă în ruină. Nu au fost refăcuteşi asta le dă un aer de istorie şi poveste. Curtea interioară e ordonată, cu flori la morminte dispuse ca-ntr-un cimitir militar, dar o bancă de piatră şi cîteva pietre printre vegetaţia bogată şi spaţiile goale din ziduri au un farmec aparte care îndulceşte rigoarea şi face ca locul să pară romantic. Mănăstirea de la Cârţa, nu destul cunoscută şi lăudată, este una dintre cele mai mari din zonă. Din clădirile anexe au rămas doar câteva ziduri pe lângă care iarba şi florile în vase mari de lut se îmbată de lumină. Interiorul dă măsura importanţei mănăstirii cu arcade de boltă romanică bordate cu verde, roşu şi gri, cu ferestre rotunde, acum cu vitralii, cu staluri pictate în stil săsesc şi două orgi. E mănăstirea la care am stat cred cel mai mult şi încă aş mai fi stat.
7. Zona Padina – Cheile Zănoagei din Bucegi – nu numai pentru frumuseţea crestei Măgurei, a Peşterii Ialomicioarei şi a lacurilor ci mai ales pentru Cheile Zănoagei pe care mi le amintesc din copilărie de când mergeam cu ai mei acolo. Câţiva ani la rând am stat la cabana Padina şi am făcut trasee în zonă şi m-am îndrăgositit de Cheile Tătarului şi de Cheile Zănoagei unde mâncam fragi cocoţată pe o stâncă ce străjuia câte o mică cascadă. Şi gustul fragilor de atunci îl simt şi acum. Când a fost în vară acolo mi s-a părut că recunosc urma paşilor mei mici pe pietrele de lângă râu. Pe vremea aceea nu exista lacul Bolboci care se adăposteşte acum pe drumul între Padina şi chei, limpede şi liniştit şi foarte verde.
8. Lacul Galeşu din Retezat – pentru că lacurile sunt ca ochii unui munte, sunt vii şi uneori neaşteptate ca un premiu. Aşa a simţit când l-am văzut prima dată urcând dinspre Pietrele într-o zi vântoasă şi capricioasă de sfârşit de august, când, mi s-a ridicat în faţă o căldare în care se zbătea ca o mică mare încătuşată, un lac de un albastru care mi-a tăiat respiraţia. Pentru că vântul, care prevestea de altfel o zăpadă ce urma să cadă la două zile după aceea (da, în Retezat poate ninge oricând), ridica creste albe pe lac şi amestecul de nori cu soare dădea apei perfect limpezi culori de la turquoise la albastru închis. N-am mai fost de mult acolo şi n-am poze dar am găsit un blog al lui Romeo C. dedicat Retezatului cu nişte fotografii din care puteţi vedea cam cum arată lacul.
9. Cetatatea Rupea – pentru că mie-mi plac ruinele, pentru că ultima oară când am văzut-o, era în restaurare şi nu erau vizitatori şi nici muncitorii nu prea munceau. Nu că asta era de bine, doar că ne-a dat nouă libertatea de a căţăra pietrele în linişte şi de a păstra magia pe care orice ruine o păstrează – un amestec de istorie şi fantastic, o zonă în care imaginaţia poate crea orice poveste.
10. Valea Sighiştelului din Apuseni – peste 200 de peşteri pe aprox. 10 km2. Acolo am învăţat că nu e bine să pleci la drum cu oameni pe care nu-i cunoşti, mai ales dacă stai la cort şi împarţi acelaşi porbagaj cu alţi 3 oameni şi doi câini şi câinii sunt cei mai curaţi, organizaţi şi simpatici din grup. Zona e atât de frumoasă şi peşterile incredibile încât am reuşit să trec peste şosetele căzute sub maşină şi abandonate pe pajişte probabil pentru bivoliţele care treceau pe acolo zilnic, şi peste plecatul în peşteri cel mai devreme la 11 dimineaţa (ba chiar şi 3 după-amiaza) conform principiului că în peşteră poţi merge şi noaptea. Peşterile nu sunt două la fel, cel puţin cele pe care am apucat să le vedem noi şi n-am văzut decaît vreo 10. De mulţi ani îmi propun să ajung din nou acolo. Ceva amatori?
Acest articol face parte din campania blogosferei de călătorii româneşti de promovare a unor destinaţii ce merită vizitate din ţara noastră. Este cea de-a doua campanie de acest fel după cea iî care vă recomandam destinaţii de city break din România. Astăzi, de Ziua Naţională, mai multe bloguri au scris despre cele mai frumoase 10 destinaţii din România. Vă invit să citiţi: I’s Blog, Hai la Bord, Viajoa, Imperator Travel, Enciclopedia Călătorului Independent, Catherine’s Crossroad, Mirel Matyas, Travel Badgers, Blogul de Călătorii, Printre Rânduri, Plăcerea de a călători, Lumea Mare, Ciprian Caraba, Bialog, Bucketlist, Totul despre Hostel, Drum liber
La Multi Ani, Romania !
» Filed Under Am vazut, De prin Romania | 18 Comments
O mănăstire a culorilor şi a luminii – Santa Catalina în Arequipa, Peru
Posted on November 28, 2012
Dacă Lima e oraşul contrastelor, Arequipa este oraşul cel mai fermecător probabil din Peru, dar nu despre oraş o să vorbesc azi (o să fac şi chestia asta cândva, sper eu într-un viitor nu prea îndepărtat).
Vreau să vorbesc, sau mai bine zis să vă arăt, o mănăstire care e considerată raiul fotografilor. E şi unul din motivele pentru care îmi vine să-mi dau câteva după ceafă (asta ca să nu mă refer la alte locuri mai delicate), pentru faptul că am făcut toate pozele la rezoluţie mică (evident din greşeală).
Doamne ce culori, ce luminozitate, ce spaţii armonioase! Am intrat acolo suficient de devreme dimineaţă încât să nu ne ciocnim de prea multă lume pe străzile mănăstririi. Da, aşa se numesc cele şase drumuri care leagă cam 100 de chilii, şi arată ca nişte străzi, printr-un mic orăşel colonial colorat, care se întinde pe aproximativ 20 000 m2. Culorile vii şi complementare, luminozitatea specială a locului dau mănăstirii un aer de serenitate care te face să-ţi doreşti să locuieşti acolo, sau măcar într-o casă care să arate aşa.
Mînăstirea dominicană a fost terminată în 1579, prima călugăriţă fiind cea care şi-a donat întreaga avere pentru construirea sa, Maria de Guzman. Iniţial, multe dintre călugăriţele mănăstirii proveneau din familiile avute ale oraşului şi multe dintre chillii sunt ca nişte mici apartamente mai degrabă. Obiceiul era ca cea de-a doua fiică a familiilor nobiliare să intre la mănăstire cu o “dotă” deloc neglijabilă şi cu o listă de 25 de obiecte care includeau picturi, statui, haine, covoare sau draperii. Pentru că această opulenţă nu era tocmai caracteristică pentru o mănăstire, în 1871, Papa Pius al IXlea a trimis-o pe Sora Josefa Cadena s-o reformeze şi aceasta a trimis dotele în Europa şi a eliberat servitoarele şi sclavele cărora le-a oferit posibilitatea de a rămâne şi a deveni călugăriţe. Astăzi mai sunt puţine călugăriţe care locuiesc într-o zonă limitată închisă publicului.
În urma numeroaselor cutremure din zonă, mănăstirea a tot fost refăcută, acum fiind păstrat doar primul nivel. Există scări care par neterminate şi care duceau la un etaj care nu s-a mai reconstruit şi care dă spaţiului un farmec aparte. Unele par doar decorative căci par alipite doar unui zid fără un scop anume, altele urcă pe terase unde nu ai acces ceea ce sporeşte misterul.
Există însă şi două terase unde se poate urca şi de unde se vede vulcanul Misti care străjuieşte Arequipa.
Într-o mică grădină cu iarbă şi flori, poţi bea o cafea şi mânca nişte bomboane mari de ciocolată tipic Perune, numite tejas, făcute la mănăstire şi care, credeţi-mă, sunt definiţia tentaţiei. Umplute cu diverse fructe şi creme sunt de-o fineţe care frizează perfecţiunea.
Mi-a plăcut foarte mult şi pinacoteca mănăstirii, o colecţie impresionantă de picturi din şcoala Cusco, foarte pe gustul meu.
Piaţa cu fântână numită Zocodober (de la cuvântul arab zoco care înseamnă schimb) era locul unde se adunau maicile duminica dimineaţă şi schimbau între ele produsele pe care le creau în cursul săptămânii. În această piaţă era şi baia comună.
Pe lângă bucătăriile chiliilor, exista şi o bucătărie mare, comună şi o sală mare de mese. Un spaţiu exterior cu vase mari de lut legate între ele printr-un canal de piatră prin care era canalizată apa servea drept spălătorie (acolo temperatura cea mai scăzută este de 5 grade).
(fotografia nu-mi aparţine, e făcută de prietenul meu Fernando Malapi)
Mănăstirea are acum şi un mic magazin de unde poţi cumpăra produse artizanale de ceramică sau piele şi desigur tejas. Am părăsit mănăstirea cu foarte mult regret.
Sunt multe motive pentru care să mai merg o dată acolo: să fac fotografii mai bune, să mănânc tejas, să stau în grădină şi să beau o cafea bună într-o atmosferă de totală relaxare şi să mă bucur pur şi simplu de lumină şi culoare.
Gata cu vorba. Vă las cu pozele.
» Filed Under Am vazut, Prin lume | 1 Comment
Iubesc sau nu România
Posted on November 27, 2012
Titlul sună ambiguu pentru că, după părerea mea, suntem mulţi care avem sentimente confuze faţă de ţara asta. Pentru că o ţară nu înseamnă doar ape şi munţi, peşteri şi cascade, pe care toţi le iubim şi cu care toţi ne mândrim. România, ca orice ţară din lumea asta, e un cumul complex de istorie încărcată cu vârfuri şi căderi, cu oameni mai educaţi sau ignoranţi până la ridicol, cu elite şi “VIP”-uri de carton, minorităţi şi orgolii regionale, cu extreme şi excepţii, cu Becali dar şi cu Ţuţea.
Suntem o ţară a contrastelor? Da, la fel ca toate celelalte ţări. Sigur, ne-a fost rău şi nici acum nu ne e bine, am trecut (unii dintre noi cel puţin) printr-un sistem Big Brother care a încercat să anihileze valori şi personalităţi, care acum pare un vis rău şi incredibil şi suntem acum martorii unei desfăşurări de “forţe” false şi deşănţate în care politicieni veroşi şi corupţi îşi dau aere de personalităţi importante şi ocupate.
Ei da, nu ne e prea bine nici acum şi ne mai e şi ruşine când ieşim pe afară că cică suntem hoţi şi violatori şi tâlhari şi mafioţi. Şi n-ar trebui, nu pentru că hoţi şi mafioţi sunt şi pe la alţii ci pentru că marea noastră majoritate suntem doar oameni normali – nici politicieni, nici violatori, ci doar oameni.
Şi eu ştiu mulţi oameni normali în România, ştiu oameni corecţi, oameni care muncesc de dimineaţa până seara, care citesc cărţi, care au prieteni, care ascultă muzică şi merg la spectacole şi expoziţii, care fac teatru sau muzică, care crează, care scriu, care vorbesc frumos şi au ce şi ştiu cum, care călătoresc şi povestesc.
N-o să vorbesc despre nenumăratele locuri pe care le iubesc în ţara asta pentru că nu vreau să iubesc România doar pentru munţii sau delta sa, vreau să iubesc România pentru tot, pentru sarmalele ei, pentru palinca şi pita ei, pentru cărţile noastre, pentru copiii nostri premiaţi la olimpiade, pentru sportivii noştri, pentru filmele noastre premiate sau nepremiate, pentru artiştii noştri, din orice zonă şi orice naţionalitate.
Poate dacă am iubi toţi România pentru toate astea, am reuşi să fim mai puţin individualişti, am fi mai uniţi şi mai responsabili.
Acest articol face parte din campania Românii sunt deştepţi şi este şi pentru fondul creat de Manafu pentru Dante, băieţelul de 8 ani de la Craiova.
» Filed Under De prin Romania | 1 Comment