Multe drumuri merg în Nepal și în India …cu Sega
Posted on January 16, 2018
Mai am o mulțime de povestit despre Nepal – cele 2 săptămîni petrecute acolo anul trecut au fost extrem de pline și de variate. Am povestit despre cum se vede Everestul din avion, despre Katmandu, excepționalul Bhaktapur, despre trekking pe dealul-munte Poon Hill cu faimosul Lama, cu frumusețea oamenilor de acolo și a celor cu care am fost, cu Pokhara și mai ales despre rafting și minunatul Captain Shaila care, din păcate, a plecat să navigeze pe apele unei alte lumi.
Mai urmează povești despre temple budiste, maimuțe, jungă……
E o călătorie care va rămîne parte din mine și pe care mi-o voi aminti cu foarte mare ușurință oricînd, căci așa se întîmplă cu locurile unde te simți în largul tău și în același timp în plină aventură, și așa se întîmplă cu oamenii cu care te simți în largul tău și pe care-i îndrăgești.
E o aventură pe care v-o doresc și vouă.
Și, pînă să mai povestesc eu, o să vă zic și că puteți merge și voi cu Sega într-o aventură în Nepal, dar și în India. Sega vă invită în mai multe călătorii din care aveți sigur ce alege:
- Buddha Yatra: 17-30 martie 2018 – India și Nepal într-o călătorie spirituală. Și nu oricum, ci însoțiți de profesorul nepalez Basanta Bidari, fost arheolog șef din Lumbini, care a și descoperit, în 1996, locul în care s-a născut prințul Siddhartha – Buddha, acum 2.500 de ani. Pentru cei care doresc, călătoria poate continua cu 10 zile de meditație într-o mănastire buddhista din Nepal.
2. Sanctuarul Annapurnei: 31 martie – 14 aprilie 2018 – Pentru cei care iubesc în special muntele, o drumeție în Nepal, pe potecile Annapurnei, până la tabară de bază la 4.500 m. Nu e doar un traseu spectaculos ci și o ocazie de a lua contact cu cultura locală.
3. Aventuri în Nepal, cum scrie la carte: 21 aprilie – 5 mai 2018 – tradiționala călătorie pe urmele celei de-a doua cărti scrise de Sega, cea pe care am făcut-o și noi.
- 4. Pe calea lui Buddha: 27 mai – 11 iunie 2018 – pentru cei care-și doresc o călătotie spirituală în special – o călătorie în Nepal pînă la locul nașterii lui Buddha, urmată de un curs de meditație de 10 zile într-o mănăstire buddhista din Kathmandu.
Pentru cei care s-au lăsat tentați (și vă asigur că merită tentația), dacă vă hotărîți să vă înscrieți, folosiți codul “funtur” și Sega vă va face 15% reducere. Aș mai marge și eu dar n-o s-o fac chiar anul ăsta, o s-o fac însă sigur în această viață. Anul ăsta vă las pe voi.
» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Oferte, Prin lume | 2 Comments
Nepal numai cu bune – pe munte, adică pe…deal
Posted on October 25, 2017
Cam lungă pauza de scris. Dar nu și de călătorit. De la întoarcerea din Nepal, am fost de 2 ori în Bologna, în Deltă, în Toscana din nou, la degustări la Pietroasele, în Alsacia.
Am ceva de scris,nu? Și ce zi mai bună decît asta de toamnă ploioasă?!
Deocamdată, m-am întors în Nepal. Nu chiar cum mi-ar plăcea, doar virtual. Deocamdată mă mulțumesc cu atît. A trecut ceva vreme de la primul episod ceea ce nu înseamnă că Nepalul a fost foarte departe, a stat doar cuminte în așteptare, așezat în poze și-n mine. Toate călătoriile pe care le-am iubit au rămas în mine așa cum au rămas oamenii care mi-au fost vreodată dragi.
Așa că e simplu să întorc un pic privirea în interior și să mă simt în Nepal.
Unde-am rămas? A, la plecarea spre Pokhara.
Drumul cu microbuzul de la Katmandu la Pokhara variază ca timp în funcție de condițiile de pe drum ceea ce în Nepal e foarte normal avînd în vedere că drumurile sunt foarte proaste. Dacă stai pe locurile din spate ai toate șansele să-ți vină sufletul în gît și să ți-l și dai dacă ești mai slab de înger. S-au sacrificat Lama și echipa lui care erau ceva mai obișnuiți cu genul ăsta de roller-coaster.
Ne-am salvat oricum cu cîntatul – Sega n-a plecat nicăieri fără chitară – cu glume și mult rîs.
A contribuit la bună starea noastră și pauza pe care am făcut-o pe drum la Captain Shaila. Rafting!!!! Minunat! Omul ăsta mic și cald ne-a trecut prin toate apele, ne-a făcut să chirăim de bucurie, ne-a dirijat, ne-a manipulat, ce mai, a făcut ce-a vrut din noi. Și noi ne-am lăsat cu mare entuziasm! Am ajuns uzi fleașcă și tare mulțumiți. Captain Shaila, pe cît de hotărît în barcă, e pe atît de modest și timid în afara ei. Și-are și o nevastă tare drăguță care ne-a hrănit și ne-a primit așa cum primești prieteni în casa ta.
Să ne fie clar, oamenii de acolo sunt săraci. Cu toate astea nu sunt nici obraznici, nici umili. Și, ca și în Peru, nu sunt încă (poate că nici nu vor fi vreodată) modificați de turism deși mare parte din venituri de acolo vine. Ne-a fost tare drag de ei. S-a lăsat cu mulțumiri, poze și pupături. M-aș da pe mîna lor oricînd, fără ezitări.
Atmosfera din Pokhara mi-a plăcut mai mult decît în Katmandu pentru că e mai puțin eterogenă. E plină de restaurante, hoteluri, magazine și e locul unde se întîlnesc toți călătorii spre munte.
De acolo aveam să plecăm în trekking despre care, mărturisesc, mi-am imaginat că va fi unul ușurel așa, mai de pensionari. Că doar nu era să mergem pe Everest! N-am mers nici pe departe pe Everest (am rămas cu ce-am văzut din avion) dar am ajuns pe Poon Hill la 3210m. Prin comparație cu expedițiile pe munții din Himalaya, traseul pînă pe Poon Hill – da, la ei e doar un deal – e un fleac. Nu e însă nici chiar așa ușor cum te-ai gîndi. Dificultatea vine în primul rînd de la faptul că mai tot traseul e pe scări din pietre. Da, îți trebuie un pic de antrenament înainte, e bine să fi într-o condiție fizică bună. Nu e chiar Piatra Craiului, dar nici cota 1400.
Dacă n-am fi avut ajutoare la bagaje, habar n-am cum ne-am fi descurcat. Echipa lui Lama a fost imbatabilă. Iar fata asta drăguță care a cărat cot la cot cu bărbații (unul dintre ei fiind soțul ei) are cam 23 de ani și 3 copii acasă.
Traseul e foarte bine organizat și plin de grupuri care urcă și coboară cu ghizi, cu portări cu bagaje, cu cai, măgari încărcați. Treci prin sate de munte cu copii care se bucură dacă le oferi cîteva dulciuri și creioane, cu femei frumoase cu un soi de noblețe a ținutei, cu căței, căprițe, păsări, flori, vaci și….munte.
Am stat la un fel de cabane foarte decente cu camere cu 2 paturi unde găseai cîte o sobă în camera de mese unde am cîntat, am dansat, am rîs, am încercat felurile lor de mîncare și am băut „vinul” nepalez, adică un soi de rachiu extrem de slab și o bere nepaleză chiar bună. Ca la cabană.
Ultima dimineață de urcuș a fost de la 4 dimineața ca să ajungem pe Poon Hill să vedem soarele răsărind din spatele munților. La 3200 de metri eram ca pe un delușor înconjurat de vîrfuri albe, eterne încălzite doa de lumina aurie a răsăritului. Spectaculos.
N-a fost un drum ușor dar dacă am urcat noi 5 femei cu o medie de vîrstă deloc neglijabilă, înseamnă că se poate. Și, mai ales, merită!
Data viitoare, care nu va mai fi peste o jumătate de an, mi-am promis mie însămi, vom coborî spre sudul Nepal-ului într-o cu totul altă conjunctură.
P.S. Tocmai am aflat de la Sega, că dragul de Captain Shaila a plecat să navigeze pe ape nevăzute și-s tare tristă căci omul acela mic și energic care ne-a condus cu mînă și voce forte, avea o delicatețe și-o candoare fermecătoare. Și nu pot să nu mă gîndesc la băiatul lui care sper că-și va împli visul de a studia și la soția lui atît de caldă și delicată. Ape liniștite și vînt bun, Captain Shaila!
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | Leave a Comment
Nepal numai cu bune, că rele n-am găsit
Posted on April 26, 2017
În Nepal ar fi trebuit să plec acum un an. Doar că unele reparații pe ici pe colo au făcut victime colaterale, printre care blogul de față și alte posibile călătorii. Acu’ că-s nouă nouță, sau pe-acolo, am ajuns unde mă lăudam că voi ajunge, adică într-o călătorie cu Sega, pe urmele cărții sale, Namaste – Un roman de aventuri spirituale în Nepal.
Nu știu exact ce-a gîndit Sega cînd s-a trezit cu un grup exclusiv feminin – 5 femei cu o medie de vîrstă despre care o să spunem doar că trecea bine peste 18 anișori, din care doar 2 se știau de acasă. În locul lui aș fi avut un pic de emoție, ca să nu zic frică, că plec la drum cu neprevăzutul. Ei, karma, zenu’ și feng shui-ul au fost de partea noastră și am avut un grup delicios – Crina, Tanți, Betty, Ionela și cu mine, în frunte cu Sega. Zău că ne-am distrat! Și-am intrat împreună în toate aventurile. N-am ratat nimic, ba am mai pus și de la noi mult rîs, cîntat și dans, care erau opționale la program.
Eu am fost ultima sosită după o escală la Muscat de vreo 7 ore unde însă n-am avut timp să mă plictisesc că am avut de lucru. Aterizată, ca să nu zic parașutată, mai devreme cu vreo 20 de minute, am ieșit năucă dintr-un aeroport mic așa ca o gară de provincie (unde pe post de tăvițe pt. bagaje la control se foloseau ligheane de plastic) și m-am învîrtit pe-afară, pe 15m pătrați asaltată de oferte de transport, unele chiar insistente, deși continuam să le zic că aștept pe cineva și că oricum nu știu unde merg. Și să fi vrut, n-aș fi știu unde să le spun să mă ducă. Habar n-aveam cum se numea hotelul unde urma să stăm și eram în totalitate dependentă de Sega. Cum eu n-am stare să stau locului, m-am învărtit ca titirezul, m-am dus, m-am întors…cînd, de-odată, a răsărit Sega contrastînd puternic cu marea masă, aflat la 2 capete peste toți, căci pe Sega n-ai cum să-l pierzi într-o masă de oameni. Poate doar pe la olandezi.
Era destul de tîrziu cînd am ajuns la hotel în Thamel (centrul turistic al capitalei) așa că am dat doar o fugă să bem o bere, așa mai în scurt, căci dimineața aveam program la prima oră. Patru dintre noi ne-am sculat la 5 dimineața ca să ajungem să zburăm spre munți. O oră de zbor pe o vreme impecabilă cît să vedem munții Himalaya și să bem un pahar de șampanie. Despre munți, ce să zic decît că te cam lasă cu gura căscată de cît sunt de frumoși și de puternici și de cît de invincibili par. Greu să-ți imaginezi că sunt oameni care reușesc să ajungă acolo sus pe vîrfurile alea alb-albastre ce par să fie una cu cerul. Să vezi masivul plin de vîrfuri care de care mai sus, printre care evident și Everestul, chiar și din avion, e spectaculos și poate unic în viață, deși asta nu se știe niciodată.
Ne-am întors la fix pentru micul dejun să ne reunim cu Sega și Crina după care ne-am înființat la agenția unde ne aștepta faimosul Lama (personaj pitoresc care s-a materializat din cartea lui Sega) unde am băut un ceai nepalez și ne-am pus la punct cu ce aveam de făcut. Îți trebuie ceva timp pînă te adaptezi la engleza lui Lama. După 4 zile petrecute cu el pe munte deja ne înțelegeam de minune dar, la prima întîlnire, am avut nevoie de traducerea lui Sega. Ar trebui să citiți cartea ca să-l percepeți pe Lama în toată splendoarea lui.
O să încerc și eu să-l conturez un pic, atît cît am prins din zilele în care ne-a fost ghid, dar cînd ajungem la momentul trekking.
Pănă una alta, ne-am urcat în mașină și ne-am dus la Bhaktapur, aflat la aprox.13km de centrul capitalei. Ei, acolo, 13 km se fac într-o veșnicie cu mașină pentru că traficul din capitală e o babilonie totală unde numai ei se descurcă. Nu există marcaje sau semne de circulație și nici semafoare. Drumurile sunt aproximativ asfaltate și regula cu care ei par să se descurce de minune e să privești doar înainte și să claxonezi ca să știe lumea că faci ceva. Și motociclete, zeci, sute de motociclete, mii, sute de mii, ce mai, mai multe decît am văzut vreodată, cu excepția Rolling Thunder de la Washington.
Bhaktapur e un oraș cu 80000 de locuitori, fostă capital a Nepalului în sec.15. Noi am vizitat mai ales zonei Piețelor Durbar și Taumadhi unde se regăsesc o mulțime de temple absolute impresionante. De cînd am ajuns în zonă, ne-am dat pe mîna unui puști, un student care se oferea ca ghid. Ne-a plăcut pentru că ne-a abordat cu bun simț și decență. Așa că l-am lăsat să ne povestească el ce și cum. Cutremurul din 2015 a lăsat urme vizibile și majoritatea clădirilor erau susținute de bîrne și chiar distruse. Chiar și așa, tot erau frumoase cu lucrătura lor delicată și complicată în lemn sau piatră. N-o să fac aici nici un pic de istorie că știți că nu-i genul meu și informații se găsesc pe Internet cît de multe doriți. M-a impresionat că deja au făcut lucrări de reastaurare și continuau să lucreze. Am urcat scările templului Nyatapola, ne-am minunat de bazinul cu apă, ne-am amuzat de caprele care leneveau pe acolo, am văzut o mică demonstrație de olărit, am mîncat o prăjitură f. bună și-am băut o cafea minunată în curtea unui magazine de ornamente și mobilier din lemn, ne-am minunat de tot și ne-am bucurat de tot.
Seara ne-am familiarizat cu mîncarea nepaleză și-am aflat ce e Daal-Bhaat – mîncarea lor tradițională față de care am avut sentimente contradictorii deoarece baza e orezul iar eu și orezul nu prea avem drumuri comune. Pe lîngă orez însă e o supă de linte delicioasă și se mai pun niște cartofi făcuți într-un sos iute, un fel de spanac și înce ceva ingrediente care se amestecă de obicei cu orezul – eu le-am amestecat între ele fără orez :). Mi-a plăcut mult mai mult cînd a fost făcută în casă – vă zic unde cînd vom ajunge la locul faptei.
Pînă atunci, luăm o pauză și ne revedem în episodul viitor. Namaste!
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | 2 Comments
La Bellu, dar nu la cimitir
Posted on October 12, 2016
E al 2-lea an în care mergem, cam cu aceeași gașcă de călători/băutori la degustare în zona Pietroasele acolo unde viile sunt cam peste tot și vinu-i bun și variat (are grijă bursucelul Cătălin să ne organizeze), și stăm la La Butoaie. N-o să scriu acum cît și cum am băut anul ăsta, cît Dixit am jucat, cu ce ne-am îndopat, cîte feluri de vin am încercat și care anume mi-a plăcut mai mult. Vă punem cîteva poze așa ca să vă tentez doar. Tot ce-o să zic e că sigur o să mergem și anul viitor.
La Butoaie
La crama Rotenberg
La crama Basilescu
De prin Pietroasele
Ce e important, în afara distracției, este că am reușit, în sfîrșit, să ajungem la Conacul Bellu de la Urlați. Știam de ceva vreme de el și ne-am tot propus să-l vedem și-acum mă mir cum de l-am ratat atîția ani. Căci conacul este o raritate – a rezistat ca muzeu și cu obiectele din interior intacte chiar și în perioada comunistă. A fost chiar și atunci tot muzeu, doar că cine știa de el?
La mai puțin de 90km de București, în Urlați, pe str.Orzoaia de Sus, la nr.2, e o mică minune, o casă care mi s-a părut că bate orice casă din București – casa baronului Constantin Bellu (da, tot cel care a donat terenul pentru cimitirul care-i poartă numele), iubitor de artă, colecționar și fotograf. Donată de familia Bellu Academiei Române în 1926, a trecut în patrimoniul muzeal în ’53, din ’54 a făcut parte din complexului Muzeal Prahova iar din ‘90 a fost, pînă de curînd în componența Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, recîștigat acum se pare, de Academie.
Ei da, o casă plină de tablouri, obiecte decorative, mobilă și cărți, timbre și monede de colecție, cu foișorul și parcul său, a rămas intactă ca muzeu, pînă acum și, prin nu știu ce minune, n-a fost acaparată de nici un nomenclaturist mai vechi ori mai nou.
Din păcate, nu poți face fotografii la interior dar puteți să mă credeți pe cuvînt – este o combinație perfectă între stilul tradițional brâncovenesc cu diferite obiecte japoneze, orientale, franțuzești, austriece, cu tablouri de valoare precum “Bătrân cerșetor” de Theodor Aman sau “Portret de bărbat” de Pavel Dincovici. Țesături, ceramică, unelte, statuete, icoane, vase, candelabre, casete, scaune pliabile cu spătar de pânză, măsuțe de toaletă, de ceai sau turcești încrustate cu sidef, scrinul cu sertare sau patul cu baldachin, coloanele, ușile și ferestrele sculptate se îmbină într-o armonie minunată. Iar sufrageria are o proporție care te îndeamnă să rămîi acolo măcar la o cafea, dacă tot nu poți rămîne acolo toată viața.
Conacul are și o cramă boierească cu piese cioplite din secolele II-III, utilaje și vase de producere și depozitare a vinului.
Curtea e încîntătoare iar foișorul de la intrarea în parc e dedicat fotografului Bellu – regăsim acolo aparate foto care erau cele mai bune din acea perioadă. Bellu a fost un pioner al acestei arte în România considerat continuator al lui Carol Popp de Szathmari (ale cărui litografii se află la conac), primul fotograf de artă şi documentarist din Regatul Român şi unul dintre primii zece fotografi din Europa. A primit titlul de artist fotograf, renunoscut internațional, și a reprezentat țara la Expoziția Universală de la Paris din 1900 unde a fost decorat cu Legiunea de Onoare în grad de ofițer.
Fotografiile lui sunt făcute în aer liber, subiectele fiind, cu predilecție țărăni în costum național. Fotografiile cu ţărani români, au fost reproduse în albumul „La Roumanie en images“ care a apărut la Paris, în 1919. După fotografiile lui, s-au tipărit chiar cărţi poştale. Sunt absolut minunate și mi-am luat și eu o mică selecție de acolo din care am refotografiat cîteva să le pun aici.
Asta-i preferata mea care mi se pare că are o lumină și-o compoziție absolut excepționale.
Găsiți aici o mulțime de fotografii făcute de baronul Bellu pe acest site.
Eu am de gînd să mai merg la conac pentru că aș vrea să stau mai mult și mai pe îndelete și să mă plim și prin parc, așa că dacă vă tentează, dați-mi un semn și pornim imediat!
» Filed Under Am vazut, De prin Romania, Insemnari din calatorii | Leave a Comment
Noto – lumină și baroc sicilian roz-auriu
Posted on July 31, 2016
Fructul oprit e mult mai gustos – se confirmă acum în perioada asta în care sunt practic reținută la domiciliu, limitată la plimbările zilnice cu Domnu Fix prin parcul Tineretului și magazinele din preajma casei. Puturosul din mine m-a făcut de multe ori să renunț la ieșiri doar din pură și crasă lene. Acum, mă ard tălpile și parcă aș pleca în toată lumea deodată, aș dansa, aș țopăi, aș alerga, mă rog, tot ceea ce nu pot încă. Caut pe Internet tot felul de locații și cazări, mă uit cu jind la toate ofertele de plecare și mă consolez cu ideea că nu mai e mult pînă să pot pleca.
Una dintre modalitățile de evadare e călătoria în timp. Mi-e din ce în ce mai ușor să mă arunc înapoi într-un moment din oricare dintre călătoriile mele. Sunt acum în Galway, pe marginea coastei ce se prăbușește vertical în ocean și în clipa următoare văd Barcelona de pe Monjuic. Sunt pe Rocca din Cefalu cu ochii la marea în culori încredibile și privesc alături de Sfinxul roșu din Capri al lui Axel Munte. Piramida din Uxmal îmi umple mintea de uimire și ceața de dimineață îmi dezvăluie încă o dată misterul orașului Machu Picchu.
Azi vreau să mă plimb printe grupele de 4 moși, așezați ici colo pe strada principală din Noto, poate cea mai compactă și mai fermecătoare aglomerare de baroc sicilian.
Noto e un orășel pe care-l epuizezi într-o zi pentru că are o stradă principală însoțită de alte două străzi paralele și străduțele ce le leagă pe un spațiu de 550km2, prin care au trecut romani, arabi, normanzi, și, după cum spune povestea, chiar și Hercule după cea de-a șaptea sa muncă. Doar că e păcat să stai acolo doar o zi.
În 1503, regele Ferdinand III a dat orașului titlul de Civitas Ingeniosa (oraș ingenios). Orașul ingenios a fost însă distrus complet la cutremurul din 1693. Un grup de arhitecți minunați a gîndit apoi această mică capodoperă de baroc sicilian ale cărei clădiri, multe construite din piatră de tuf vulcanic, răsfrîng asupra întregul oraș un aer roz-auriu, absolut ireal.
Nu numai clădirile așezate pe axa soarelui sunt absolut fermecătoare, ci întreaga atmosferă a orășelului care pendulează între turistic și provincie. La asfințit, dacă intri pe poarta mare (Porta Reale), cu soarele poleind toată strada cu un lichid auriu ce învelește copii, biciclete, turiști și localnici, ai impresia că trăiești într-un loc care nu reușește să rămînă un simplu orășel de provincie. Zilnic se îmbracă în culori și își afișează măreția în pofida oricăror încercări de aducere la realitate și seara crește ca o poveste veche care nu se dă dusă oricîți moșuleți ar pîndi-o.
Poți face o cură de auriu și de detașare de cîteva zile în care ai ce vedea: Catedrala, Primăria, nenumăratele biserici, palate, micul parc de la intrare.
Stai la o terasă mică pe Corso Vottorio Emanuele unde mănînci la fel de bine ca-n toată Sicilia, bei un suc sau o cafea, ori o bere locală, urci în clopotnițele bisericilor, mergi în Palazzo Nicolaci, unde ai toate șansele să fi singur în tot palatul, mai ales dacă mergi la sfîrșitul după-amiezii și de unde te saluți cu clopotele de la San Carlo.
Dacă dimineața are o luminozitate ce face să strălucească roca cu stucaturi și volute a Catedralei sau a bisericii San Domenico, clopotnițele din bisericile San Carlo și Santa Chiara sunt plasate perfect ca să vezi întreaga localitate în minunata ei compoziție unitară și condensată.
O parte din iubirea mea a rămas la Noto așa cum a rămas în multe alte locuri de care mi-e dor și pe care le revăd oricînd doresc în mintea mea și, slavă domnului pentru tehnologie, în fotografii.
Nu mă omor după baroc și, așa cum am mai mărturisit deja, interioarele unora dintre bisericile baroce, chiar cele siciliene, mi se par mult prea încărcate pentru gustul meu, unele la nivelul kitsch-ului. Dar asta e după gustul meu. Barocul sicilian la exterior este însă o poezie luminoasă. O tură între Catania și Ragusa e ceea ce vă doresc și vouă. De fapt, Sicilia, în întregimea sa, e o ofertă irezistibilă de care îmi doresc să mai profit și altă dată. Și poate ne vedem acolo. Doar spuneți cînd și sunt gata.
» Filed Under Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | Leave a Comment
Machu Picchu subiectiv – orașul dintre munți
Posted on June 27, 2016
Inti Vatana (într-o traducere liberă, ar însemna locul unde se prinde soarele, Inti fiind zeul soarelui) de la Machu Picchu a rămas intactă, ferită de avântul distrugător al spaniolilor – elanul „firesc” al tuturor cuceritorilor. Inti Vatana (sau Intiwatana), piatra rituală a incașilor, considerată ceas și calendar, era o blasfemie în ochii bisericii spaniole și trebuia distrusă oriunde ar fi fost găsită. Căci credințele și ritualurile altora nu sunt ale noastre, deci sunt dăunătoare, ba chiar diavolești. Dumnezeul lor nu-i dumnezeul nostru. Sacrificiile lor sunt blamabile, ale noastre sunt justificate. Și regulile cuceritorilor sunt bune și drepte pentru că sunt ale lor și ale dumnezeului lor adevărat. Credincioși și păgâni, noi și voi – mulți credincioși, mulți barbari, oameni și neoameni – tabere care se schimbă după direcția din care privești.
Piatra e protejată acum de mulțimea de turiști care își doresc să poată atinge o parte din magia ei, fie doar apropiindu-și palmele cît mai mult.
Inti Vatana de la Machu Picchu a fost ferită de distrugere căci orașului incaș, construit la ceva mai sus de 2400m, într-o șa între două vârfuri muntoase, Machu Picchu, (vechiul vârf – deși eu i-aș zice, mai degrabă, vârful bătrân) și Huayna Picchu (sau Wayna Picchu – vârful tânăr), n-a fost găsit de către spanioli. Poate și faptul că a fost părăsit la mai puțin de 100 de ani de la construirea sa pe la 1450, adică chiar în perioada cuceririi spaniole, l-a ferit de distrugere.
Dacă incașii au părăsit Machu Picchu ca să-l ferească de spanioli sau în urma unei epidemii de varicelă n-avem cum știi. Există doar speculații. Se consideră că orașul era, oricum, un soi de reședință de vară pentru curtea imperială care-și avea capitala la Cusco. Cum pentru mine istoria e doar o poveste, ce e important e că orașul există, unul palpabil și real peste orașul magic și ireal că-i folosește drept suport.
Machu Picchu e unul dintre acele subiecte care creează panică, pe care eu am mărturisit-o cinstit încă de când am început să scriu despre Peru, dând tîrcoale orașului incaș, apropiindu-mă cu fereală și smerenie, așa cum am făcut-o și în realitate, alegând traseul mai lung al Salkantay-ului.
Orașul incaș a fost o obsesie timp de 4 ani și, o dată atins, a rămas definitiv în locul acela din minte care se numește suflet, sau inimă, sau dragoste sau cum vreți voi, locul de unde nimic nu pleacă cu adevărat. Imaginea mea interioară a orașului este, ca pentru aproape toate locurile din lumea asta pe care le-am iubit, o compoziție de cel puțin 3 planuri – unul virtual, acela din timpul căutării și pregătirii, din imaginație și povești, unul fizic, palpabil de la fața locului și cel sedimentat, de după, care suprapune cel două planuri peste care adaugă creația proprie.
Machu Picchu trebuie văzut singur. Doar că nu se poate. Orașul nu e al tău, nu e al nimănui de fapt și orice pretenție de acaparare e cel puțin ridicolă. Trebuie să te mulțumești să trăiești orașul alături de alții. O șansă e să stai o zi întreagă acolo. Să ajungi la prima oră, când orașul e acoperit parțial de ceața care se ridică din văi și când sunt prea puțini oameni ca să conteze. E momentul în care profilul vârfului tânăr ce străjuiește orașul se ghicește doar iar pietrele par să răsară încet, încet, trezite din somnul veacurilor. Văzut dinspre vârful bătrân, orașul se dezvăluie mult mai mare decât apare în fotografii și oricât ai citi despre el, realitatea dă profunzimea reală a locului.
După un prim moment de farmec total, după ce, încet, încet, situl se umple de oameni cu culori proprii și mai ales cu sunete proprii, crește în mine partea pragmatică și mă rup parțial de oraș, deturnată de țipetele adolescenților aduși cu școala (cam cum eram noi duși la Doftana – că acum, habar n-am unde îi mai duc pe copii sau dacă-i mai duc undeva) și exclamațiile zgomotoase ale turiștilor pentru care admirația nu e adevărată decât dacă e enunțată cât mai sonor. Mă deturnează sâcâitor și ușoara mea iritare (amestecată, e drept, cu amuzament), la explicațiile superficiale, într-o engleză destul de aproximativă, ale ghidului care ne-a dus tot cam așa de superficial și pe munte.
Soluția pentru mine a fost să suport două ore de plimbare în grup, printre alte grupuri, așteptând cu răbdare să mă izolez mai târziu, pe cât posibil, cu propriile mele senzații. Am ales apoi să urcăm pe Huayana Picchu – pe capul magic al locului la înălțimea căruia stăteau preoții și virginele și unde Luna și-a găsit Templul (Templo de la Luna) alături de Gran Caverna (marea peșteră). Speram că de sus vom avea o altă perspectivă asupra sitului. Perspectivă asupra orașului n-am prea avut dar urcușul de vreo oră și jumătate a meritat. Pe mare parte a traseului treptele sunt pe măsura unor giganți. Părerile sunt împărțite cu privire la înălțimea incașilor dar, dacă ar fi să mă iau după treptele de pe Huayana Picchu, aș zice că nu erau tocmai pitici.
O mică ploaie care-a udat pietrele din vârf și vântul au întărit un pic magia locului unde se făceau și desfăceau vrăji pământești.
Orașul e împărțit în trei zone mari: zona rezidențială regală cu curtea aferentă, zona servitorilor și zona agricolă.
Diferența dintre zona nobilimii și cea a claselor inferioare se vede și după calitatea pietrelor din care s-au ridicat construcțiile, zona regală fiind construită din pietre foarte fin lustruite în tehnica ashlar. E greu să nu te simți impresionat de felul în care incașii au reușit să îmbine pietre atît de diferite ca dimensiuni și forme, fără nici un fel de mortar.
Totul e fascinant la Machu Picchu:
Terasele agricole pe panta largă și abruptă cu sistemul de irigații
Piața centrală
Mormântul regal
Templul principal
Templu Soarelui sau Torreon (observatorul astronomic)
Templul celor trei ferestre
Templul Itihiatana
Templul Condorului
Piatra funerară
Fantasticele ziduri și ferestre
După-amiaza are alt tip de farmec, limpezind atmosfera și redând pietrelor contururile fascinante cu potrivirea lor perfectă și netezimea ce atrage atingerea palmele, dând profunzime ferestrelor prin care se vede muntele și cerul, învăluind totul în căldura aurie a soarelui matur. Lumea se rărește și situl poate redeveni, fie și pentru o bătaie din gene, al tău. Acolo unde stai, a stat sigur un incaș care s-a bucurat de aceeași lumină și-a simțit poate aceeași uniune cu universul.
Un singur lucru regret. Că n-am urcat și pe Machu Picchu, pe vârful cel bătrân și-mi lipsește cel puțin un unghi de perspectivă. E un motiv suficient de bun să încerc să revin. Într-un alt octombrie, abordându-l mai direct și cu mai mult curaj și lăsând timp și capitalei incașe, Cusco după care încă suspin și căruia nu i-am văzut toate fețele. Rămâne atunci pe data viitoare.
“Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans“.
» Filed Under am citit, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | Leave a Comment
Peru – autenticitatea din lumile magice
Posted on June 26, 2016
Pe strada prăfuită din Paracas trece o femeie simplă îmbrăcată țărănește, cu doi câini. Sau poate trec doi câini cu o femeie simplă. Îi privesc din microbuzul cam deșălat în care aștept plecarea spre dunele de nisip unde o să mă dau cu buggy-ul, un soi de mașinuță de teren numai bună pt. deșert. O distracție luată la pachet cu insulele Ballestas și o jumătate de zi în rezervație care m-a costat faimoasa sumă de 80 de dolari.
În timp ce privesc grupul ce trece pe lângă microbuz, nu pot să nu mă gândesc la contrastul între luxul hotelului de 5 stele în care stau și sărăcia profundă din jur. Paracas e un soi de Vama Veche în care au crescut pensiuni și câteva hoteluri luxoase în mijlocul deșertului, în mijlocul a nimic. Pe mica faleză de unde se pleacă cu bărcile spre insule, un șir de bufete (că nu prea au statul de restaurant) se aliniează în așteptarea turiștilor ce iau o pauză între două plimbări.
Tânărul care ne duce cu buggy pe dune are noroc: lucrează în turism și, mai mult, face ceva ce-i place. Este printre puținii care nu e foarte sărac. În zonă se trăiește numai din turism, căci agricultura e chinuită și nerentabilă.
Pe drumul spre dune ca și pe drumul spre rezervație, cresc, sau mai bine zis, descresc, se tocesc și se pierd în uitare și în praf resturi de clădiri de mult părăsite. E greu să nu simți tristețea abandonului. Pe de altă parte, te cîștigă naturalețea și bunăvoința autentică a peruanilor, încă puțin atinse de tăvălugul turismului. Le-am simțit peste tot, chiar și în Lima unde contrastele sunt poate cel mai vizibile.
E ceva în mersul femeii și în pasul liniștit al câinilor ce aduce a resemnare, dar nu resemnarea pasivă ce țipă a deziluzii și amărăciune, ci o acceptare tăcută și fermă a lucrurilor care sunt cum sunt. Țăranca peruană mi-a amintit de satele noastre din Bărăgan unde pășesc țărani cu același pas așezat al resemnării.
Eu stau la 5 stele – sigur, doar 2 nopți și la un preț mai mult decât rezonabil și nu sunt nici pe departe un om bogat – și simt un soi de vinovăție cu gândul la dușul pe care-l voi face în baia cu 6 halate și 10 prosoape.
La barul de lângă ocean, voi sta pe un fotoliu cu perne albe, cu muzică în surdină, cu un cocktail în față și o variantă de Suspiro de Limena.
Pe ponton stau grămadă pelicani, cormorani, pescăruși ce se încîlzesc la soarele auriu de sfârșit de zi. La masa mea vin niște hoțomane de păsări să atenteze timid la alunele mele și la porumbul meu prăjit.
Voi aștepta răsăritul roșu-portocaliu, simțind acea beție a singurătății nesingure, parte puternică din tot.
Dulciurile pe care le vând peruanii pe faleză n-au finețea ciocolățelelor numite tejas de la mănăstirea Santo Domingo din Arequipa dar au savoarea și căldura casei. Și, în mijlocul pustiului, lângă micul muzeu al rezervație, un vânzător de înghețată pare un miraj, sau cel puțin o imixtiune dintr-o lume paralelă.
Paracasul e sălbatic cu deșertul, marea, păsările și leii de mare, cu dunele roșietice și misteriosul său Candelabru, cu plajele colorate și coastele sale stâncoase cu Catedrala învinsă de timp – totul e de de o frumusețe tare, profundă și vie.
Paracas e sălbatic, oamenii săi sunt însă sociabili și politicoși.
Iar pelicanii nu numai că sunt sociabili dar sunt sunt de-a dreptul tupeiști.
Dar e greu să le reziști, așa-i?
» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | Leave a Comment
Diminețile lui Fix – Bică și porumbeii
Posted on June 18, 2016
– Pfiu! Pleacă de-aici că mă enervezi groaznic, se înfoaie Fix săltîndu-și mustața dreaptă mai mult decît pe cea stîngă. Întoarce apoi coada cu dispreț și-și saltă cu oarecare dificultate fundul înapoi pe canapea.
– Frate, enervant rău porumbelul ăsta!
– Da’, de unde știi că-i același? Poate-s mai mulți și fac cu rîndul ca să te scoată pe tine din sărite. Și pe mine, de altfel.
-Îl știu după miros. N-ai tu treabă!
– Acu’, știi că ești cam obraznic? Ți-ai cam luat nasul la purtare. Vezi cum vorbești!
– Am avut mufa la purtător de cînd mă știu și, de fapt, de cînd mă știi și tu.
– Nu zău, o cauți! Vrei un ziar pe fund?
– Nu, te rog, fără ziar. Hai că-s cuminte. Uite ce cuminte sunt… întoarce capul într-o parte uitîndu-se nevinovat și ușor galeș.
Aka pufnește ușor. Între timp, Bică se pune pe ciripit disperat la colțul balconului. Bică ăsta e de fapt Bică numărul doi – așa se întîmplă, în fiecare an se trezește o vrăbiuță, probabil mai puiuț așa, să-și facă veacul pe lîngă balconul meu și să facă scandal, mai întîi, în fiecare dimineață în jur de șase, apoi în mai multe ture în cursul zilei.
– Mă, iar a început ăsta! Taci mă, Bică! Du-te și mănîncă și nu te mai strofoca atît!
– Hai, lasă-l și pe el săracu’, că pare singurel rău! Nu mi-ai zis tu că ăștia sunt mici și să-i las? M-ai învățat să mă răstesc doar la porumbei și la turturele. Cam discriminatoriu, nu crezi?
– Ce șmecher ești tu în dimineața asta…. Așa ți-am zis pentru că trebuie să fac o alegere. Nu pot hrăni toate zburătoarele cerului. Viața asta e un șir continuu de alegeri, nu toate plăcute sau amuzante. Ca să nu mai zic că porumbeii sunt cam obraznici și tupeiști, trebuie să admiți și tu.
– A, și vrăbiuțele nu-s!! Hai că mă faci să rînjesc, că încă n-am reușit să rîd. Chiar, cînd mă înveți?
– În primul rînd, tu nu te răstești, tu latri…
– Ba, pardon, chiar nimic n-ai învățat de cînd ești cu mine? Sunt nuanțe și nuanțe!
– Bine, ok, dar te rog să nu mă mai întrerupi că nu-i frumos și mă irită rău.
– Tu vorbești, care întrerupi tot timpul pe toată lumea!? Hai, zău, că asta-i chiar bună!
– Serios, ți-o cauți rău! Așa…în al doilea rînd, nu pot să te învăț să rîzi pentru că nu ești dotat pentru asta și, mai ales, pentru că vreau să evit anumite situații jenante.
– Ca de pildă?
– Lasă că știu eu….
– Nu înțeleg ce vrei să spui. Sunt cel mai simpatic și drăguț animal din preajmă.
– Din preajma cui? Ești un ciufut afurisit!
– Ei acum, zău că sunt jignit.
– Pfff… de-aia nu mai pot eu!
– Confunzi demnitatea cu …. nu știu cu ce, că nu știu să-i spun… cu afurisenia.
– Ba nu confund nimic. Să-ți amintesc cum te porți cu Kira? Și e vecina ta și e o drăguță și-o scumpică care abia aștepta să se joace cu tine.
– Cum mă port? Ce? Ce-am făcut? Nici nu m-am atins de ea!
– Nu numai că nu te-ai atins de ea dar o ignori ca și cum ar fi transparentă și fără miros. Ești un ofticos gelos și nesuferit!
– Sunt profund șocat și nu mai vorbesc cu tine, să știi!
– N-ai decît! Și-așa am treabă și n-am timp de prostii.
Fix își răsucește indignat coada, mormăie ceva și se întoarce ostentativ cu spatele.
– Mai bine te-ai duce să vezi ce mai e pe la bucătărie. Fă-ți datoria de cîine de vînătoare ce ești și vezi dacă n-a venit iar vreun șoricel că n-ai fost în stare să m-anunți nici cînd erau deja o familie în toată regula și mi-era și mie clar de mult.
– Adică tot eu sunt vinovat că mi-am pierdut instinctele. Era treaba ta să mă educi și să mă duci la vînătoare, să învăț.
– Acum chiar mă pufnește rîsul. Tu la vînătoare! Tu care, dacă se dă unul mai serios la tine, îți pui coada-ntre picioare și începi să scîncești ca un cățelandru timorat. ……. Ce, nu mai comentezi? ….. te-ai supărat…. serios??…. adevărul doare, nu?…… uite, știi ce, lasă mutrele că nu ține….. hai, mă, zii ceva…mormăie ceva…. pisoi….moacă….bibiloi….cățelu lu mami…hai, nu te supăra, că Aka te iubește… mult, mult….
– Cît de mult? ridică Fix o sprînceană pe sub breton
– Mult, mult de tot! Ești cel mai scump și mai drăguț cățel din univers. E bine?
– Binișor… hai, mai zii…
– Vezi, de-aia n-are ursul coadă și o să ți-o arestez și pe-a ta dacă te întreci cu gluma.
Fix sare ca ars de pe canapea și se repede furibund și revoluționar pe balcon cu lătratul cît casa. Porumbel alb cu pete negre, să-i zicem Tupoi, își flutură aripile spre alte tentații.
– Bravo puiuț!
Fix își saltă mulțumit urechile și vine să se lipească ghem de Aka. Bică revine să facă scandal, nu se știe bine de ce. Tupoi a dispărut din peisaj. Semințele-s tot acolo. Parcă văd că tot Tupoi le înhață că Bică ăsta are alte probleme. Aka-și ia cartea să termine capitolul și cafeaua.
E o dimineață mulțumitoare.
» Filed Under Altele, Diminețile lui Fix | Leave a Comment
Direcția Nepal – Aventuri pe urmele cărții lui Sega (II)
Posted on June 7, 2016
Doar nu credeați că vă las așa în suspans, nu? Un pic e interesant, dar să nu exagerăm și să continuăm cu partea a II-a interviului cu Sega.
Dacă n-ați citit cărțile lui Sega “Namaste. Un roman de aventuri spirituale în India” și “Namaste. Un roman de aventuri spirituale în Nepal”, vă urez s-o faceți – sunt două cărți despre o altă lume și o altă cultură și despre căutarea de sine, cărți în care ne putem regăsi un pic cu toții și mai avem și bucuria de a prinde un pic dintr-o atmosferă pe care, cei ca mine care n-au fost prin India sau Nepal, n-o cunosc aproape deloc. Plus că-s bine scrise – nu că ăsta ar fi ultimul argument.
Cum am zis din prima parte, voi merge cu Sega în Nepal pe urmele cărții sale și vă propun să mergem împreună să descoperim Nepalul într-o aventură ….“cum scrie la carte”.
Înainte să vă mai spun despre aventura în care vă invit, să vedem ce mi-a mai zis Sega.
Interviu Sega (partea II)
“A: Personajul Lama din cartea ta despre Nepal îmi amintește un pic de ghidul peruan pe care l-am avut pe traseul Salkantay în drum spre Machu Picchu. În călătoria pe care o propui tu în Nepal alături de personajele reale ale cărții tale, se regăsește și Lama. N-aș vrea să trec prin ce-ai trecut tu alături de el 🙂 Eu, spre exemplu, deși am avut sentimente la fel de amestecate pentru ghidul peruan, nu m-aș înghesui să-l mai am prin preajmă. Cu toate astea, Lama va fi prezent în aventurile din Nepal. Cum și de ce?
Sega: Lama e unic, să știi. În năzdrăvanul meu ghid meu nepalez s-au întâlnit Zorba și Buddha. Uneori l-am urât pe omulețul ăsta din tot sufletul, alteori l-am iubit fără rezerve, ca în orice relație de lungă durată. Abia anul trecut a recunoscut senin, de față cu mai mulți, în timp ce urcam spre Tabăra de bază Everest, că prin 2008 a traversat o perioadă mai zbuciumată, că nu a existat turist căruia să nu-i promită atunci că-l duce în Shangri-La doar ca să poată ajunge la Sushma lui, the second wife cum o alinta el. În perioada asta mai zbuciumată l-am cunoscut eu. Și în aceeași perioadă zbuciumată l-am găsit după 5 ani, când m-am întors în Nepal. Sega, m-a ispitit el, n-ai vrea să mergem în Shangri-La, la Sushma mea, ca pe vremuri? Și am mers. Ca pe vremuri. De mai multe ori, cu alți aventurieri după noi. Și n-o să scapi nici tu. Ai s-o cunoști pe Sushma, ai s-o cunoști și pe Maya, și ai să vezi ce gustos e dal bhat-ul gătit de doamnele din Shangri-La! Totul e să nu cedăm când Lama o să ne roage să mai stăm o zi la Sushma lui.
A: Spune-mi la ce trebuie să mă aștept – nu mă sperie lipsa de confort ci mai degrabă ceea ce mă face să am rețineri și față de India: pierderea inutilă a timpului, lipsa curățeniei (nu-s maniacă dar parcă un minim…), balamucul. Pregătește-mă!
Sega: Cu timpul să nu-ți faci probleme. Nu va fi destul pentru câte vom avea de făcut. În ceea e privește mizeria, mai multă s-ar putea să găsești în România. Mai ales din aia ascunsă sub preș. Balamuc? Vor fi și momente ceva mai liniștite, promit.
A: O să revin la niște întrebări mai personale: care sunt sentimentele tale legate de „Toate ființele să fie fericite!”?
Sega: Cu “Bhavatu sabba mangalam” încheia Goenaka-ji discursul fiecărei seri din cele zece ale cursului de meditație Vipassana. “Toate ființele să fie fericite” nu e o mantră sau un slogan, ci un țel spre care ar trebui să năzuim. Fericirea fiecăruia dintre noi depinde de fericirea ființelor din jurul nostru, oricare ar fi ele. Este gândul cu care îmi închei meditațiile și pe care îl port cu mine întreaga zi.
A: Să nu mă înjuri, urmează o întrebare previzibilă: crezi că ai găsit și îmbrățișat balaurul din tine (sau l-ai domolit) și crezi că ți-ai găsit calea? Da, știu sunt de fapt două întrebări dar sunt legate.
Sega: Ce e mai rău? Să găsești calea, dar să nu găsești balaurul? Să găsești balaurul, dar să nu găsești calea? Pe balaur îl știu bine, am învățat să conviețuim unul cu altul. Calea? O rătăcești exact atunci când ești sigur că ai găsit-o.
A: Am și o curiozitate de natură pur tehnică: cum ai reprodus toate discursurile de la cursul de Vipassana?
Sega: Simplu, am cumpărat cartea la încheierea cursului. Astăzi cartea cu rezumatul discursurilor se găsește și pe net, la http://www.vridhamma.org/The-Discourse-Summaries.
A: Aș vrea să mă convingi nu numai pe mine, ci și pe alții ca mine să mergem în Nepal. Deci, de ce Nepal?
Sega: Pentru că Shangri-La chiar există. E acolo, ascunsă bine, la poalele Himalayei. Am văzut-o eu cu ochii mei. Și nu doar eu, ci toți cei care s-au încumetat să se aventureze cu mine două săptămâni prin locurile acelea îndepărtate, așa cum scrie la carte.”
Pe mine m-a convins cu cartea, cu răspunsurile sale, cu fotografiile sale (toate fotografiile din acest articol îi aparțin lui Sega), cu tentația unui program în care regăsești cîte ceva pentru fiecare vis.
M-am înscris deja și sunt ferm hotărîtă să merg, indiferent de fricile sau rezervele pe care le am. Cred că e genul de experiență pe care n-o faci toată ziua, bună ziua, și care dă ceva hrană minții și sufletului.
Ideea e că vom întîlni oamenii cărții lui Sega – eu abia aștept să-l cunosc pe Lama dar și pe Sushma, pe căpitanul Shaila și pe Monstrul din Lumbini.
Mă tentează partea cu adrenalină – parapantă, rafting, drumeție și zborul în care să fiu mai aproape de Everest decît voi fi vreodată. Abia aștept să mă bucure imaginea Annapurnei, să ajung în junglă, să fac baie cu elefanți.
Aștept fascinată să văd Templul maimuțelor, să aflu cum trăiesc nepalezii mai ales după dezastrul de anul trecut, să văd o parte din arta lor și varietatea reprezentărilor religioase, să văd temple, picturi, ce a rămas din monumentele și statuile lor după cutremur, cum arată o tabără de refugiați. O aventură extrem de densă timp de 2 săptămîni.
Despre program și detaliile practice ale călătoriei în Nepal cu Sega, puteți citi aici.
Eu sper să veniți și voi și să vă bucurați de o călătorie ca o poveste.
» Filed Under Am aflat, am citit, Prin lume | 1 Comment
Direcția Nepal – Aventuri pe urmele cărții lui Sega (I)
Posted on May 31, 2016
Din cînd în cînd iau decizii spontan și fac cîte-o nebunie, sau așa mi se pare mie în acel moment. Ca să spun adevărul, nu e niciodată cu adevărat o nebunie și nici chiar spontan. Pritocesc cîte-o idee pe care o plimb de colo colo pînă se adună suficientă dorință ca să iau o decizie. Acum vreo 2 săptămîni, m-am decis brusc să plec în Nepal.
Dacă Mexicul a fost o alegere firească odată ce ne-am decis să plecăm spre Argentina (căci dacă ai un prieten bun mexican, doar n-o să ajungi pe continentul ăla și să nu dai o tură pe la siturile maya – una dintre cele mai bune decizii luate vreodată în viață), dacă la Machu Picchu am visat vreo 3 ani pînă am reușit să ajung acolo, dacă Africa rămîne o mare prioritate pe lista mea de călătorii, Asia e cumva în coada listei. Am multe prejudecăți și rețineri și abia de vreo 2-3 ani cochetez cu o vagă idee de a face un drum pe acolo. N-am nici o pornire deocamdată către China ori Japonia. Am auzit și am citit multe povești despre India, am văzut poze, am ascultat oameni pasionați care ar folosi orice prilej să ajungă din nou acolo și eu tot simt o strîngere de inimă. Parcă aș merge mai degrabă în Thailanda ori Cambodgia. Tibetul pare fascinant dar încă nu găsesc resursele fizice pentru o călătorie care mi se pare mai solicitantă decît pot eu acum. Mă rog, prostii. Dar prostiile astea sunt creatoare de frîne și frînele astea se înfrîng în timp și cu răbdare – cel puțin așa funcționez eu.
Și iată că, deodată, am găsit soluția: plec în Nepal cu Sega. Cum cine e Sega? Pe scurt, un brașovean matematician, fost copywriter și regizor de reclame care s-a hotărît la un moment dat să plece în lume să se (re)găsească pe sine și care e autorul a două romane NAMASTE, un Roman de Aventuri Spirituale, unul în India și al doilea în Nepal. După cutremurul din Nepal care l-a prins acolo, Sega a scos o ediție specială a cărții despre Nepal, beneficiile obținute din vînzarea acestei ediții mergînd spre supraviețuitorii dezastrului.
O să vă zic mai multe despre Sega cînd mă voi întoarce din călătoria cu el în Nepal.
Pînă atunci, aș vrea să zică el despre el și despre „Aventuri în Nepal…. cum scrie la carte”, căci așa se numește aventura în care ne invită în luna octombrie. Templul Maimuțelor, pagode, plută, munte, tabără de refugiați, Grădina Sacră, junglă, elefanți, canoe, crocodili, rugi funerare, dansuri, sat arhaic și multe altele fac parte din această aventură.
(Foto: Sega)
Nu în ultimul rînd, vom fi față-n față cu personajele cărții lui Sega. Eu abia aștept să-l cunosc pe Lama, personaj pitoresc, absolut fascinant.
(foto: Sega)
Cum Sega, a acceptat să-l iau la întrebări, hai să vedem ce ne povestește. Eu am avut multe întrebări și Sega a avut răbdare cu mine și mi-a răspuns la toate, așa că n-o să pun, astăzi aici, tot interviul, ca să ne bucurăm pe îndelete.
Doamnelor și Domnilor, Sega despre Nepal:
“A: Din punctul meu de vedere, prima întrebare pentru tine e și cea mai banală: care a fost momentul în care ai decis că trebuie să pleci în lume după tine însuți? Sau mai bine zis, care a fost motivația din spatele deciziei de a pleca în căutare?
Sega: O fi banală întrebarea, dar momentul cu pricina se numără printre cele mai dificile din viața mea. Nu am plecat ca într-o excursie, așa cum pleacă tot omul călător. A fost mai degrabă o ruptură de tot ceea ce devenisem, căci ajunsesem, de fapt, într-o fundătură. Sună mai bine în limba engleză: dead end. “Sfârșit mort”. Prin urmare, aș spune că plecarea mea de atunci a fost ca o moarte. Dar și ca o renaștere.
A: Pare că Nepalul a cîștigat cumva în căutările tale. De ce Nepal mai mult decît India? Deși intuiesc răspunsul, de ce Nepal mai mult decît muntele Athos?
Sega: Sincer să fiu, în Nepal am ajuns fără să-mi doresc prea tare, mai mult din nevoia de a-mi prelungi viza pentru India. Pe Everest nu voiam să urc, cu Yeti nu intenționam să mă întâlnesc. Am descoperit însă la poalele Himalayei o țară fascinantă, cu oameni iubitori și locuri ireal de frumoase, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Asta în ciuda câtorva țepe, a drumurilor cu hârtoape (foarte periculoase la vremea aceea), a unei nopți petrecute în arest și a situației de atunci cu maoiștii.
M-am întors acolo după 5 ani și două cărți publicate, pentru un scurt popas în drumul meu spre India, unde plănuiam să stau o perioadă mai lungă ca să scriu cartea a 3-a și ultima din seria Namaste. Socoteala de acasă. Ei bine, am rămas în Nepal 9 (nouă) luni, răstimp în care am conceput “Aventurile în Nepal cum scrie la carte”, născute sănătoase și vioaie în ianuarie 2014. Au trecut 3 ediții de atunci și aventurile astea cum scrie la carte nu dau semne că vor să se cumințească și ele odată.
N-aș zice că Nepalul înățimilor amețitoare înseamnă pentru mine mai mult decât India, tărâmul legendar al căutătorilor spirituali, al culorilor vii și al mirosurilor tari, sau decât Athos, muntele auster al nevoitorilor ortodocși. Fiecare mi-a modelat existența într-un fel unic și incomparabil și va trebui să scriu cărțile ca să dezvolt ideea.
A: Am citit (chiar de la tine) că există o multitudine de implicații și înțelesuri pentru Namaste. Pentru cei care nu știu, care este înțelesul pe care-l dai tu cuvîntului?
Sega: Namaste nu e un cuvânt oarecare. Când îl rostești, îți aduci aminte că te raportezi la cel din fața ta ca de la esență la esență, dezbrăcat de tot ce e aparent și trecător. De aici “lumina din mine recunoaște lumina din tine”, “divinitatea din mine salută divinitatea din tine” și toate celelalte interpretări ale acestui salut străvechi.
A: Faci în cartea despre Nepal niște paralelisme între poveștile creștine și cele spunse de diverși nepalezi, care mi-au amintit de Cartea de nisip a lui Borges. Ideea lui Borges, cel puțin așa cum o înțeleg eu, e că miturile omenirii sunt puține, dar suficiente. Pe mine m-a amuzat ironia din interpretările tale dar chiar aș vrea să-mi spui ce crezi tu despre sursa și motivația acestor povești.
Sega: Te referi la povestea lui Siddhartha spusă de ricșarul din Kapilavastu și la povestea lui Varlaam și Ioasaf, spusă de mine în replică. Trebuie să-ți destăinui că în realitate ricșarul a fost mut ca un pește, dar mi-a plăcut să-l transform într-un personaj vorbăreț, cu ajutorul căruia să pot exprima niște lucruri… Am lucrat mulți ani în publicitate și știu cam care e treaba cu miturile, poveștile și propaganda. Nu arareori am deturnat propagandistic o poveste sau un mit în favoarea unei mărci sau a alteia. Marea Renunțare a lui Siddhartha, întâmplată acum 2.500 de ani, a fost repovestită propagandistic mai întâi de către arabi. Ei vorbeau despre un prinț indian pe nume Budasaf, stâlcind cuvântul sanscrit bodhisattva care înseamnă “cel ce va deveni Buddha”. În versiunea lor, prințul Budasaf renunță la idolatrie și ajunge să îmbrățișeze o religie monoteistă. De aici până la Ioasaf nu a mai fost decât un pas, pe care departamentul de creație al Bisericii Creștine l-a făcut cu grație. Așa s-a născut povestea lui Varlaam și Ioasaf, o poveste impresionantă, convingătoare, menită să convertească pe loc la creștinism.
Sfântul Ioasaf predicând, scenă dintr-un manuscris grec din secolul al XII-lea (sursă Wikipedia)
Și cine știe? S-ar putea ca până la urmă și povestea lui Siddhartha să nu fie decât o născocire bazată pe o istorisire mai veche, pierdută în negura timpului, la rândul ei întemeiată pe unul dintre miturile alea puține și suficiente aduse în discuție de Borges.”
Eu abia aștept să continui discuțiile cu Sega direct acolo, la fața locului. Pînă atunci, va urma partea a II-a a interviului, mai multe poze și povești despre Lama și la ce să ne așteptăm în Nepal. Unde mergem, nu????