Străzi din Bucureşti – Plantelor şi Eminescu
Posted on May 29, 2013
La Urbanesc mi-am pus deoparte o pălăriuţă haioasă de designer, gen fes turcesc, pe care nu m-a lăsat inima s-o las singură fără capul meu, aşa că am scos bani şi m-am dus într-acolo fericită să mă împopoţonez. Dar m-am dus înarmată şi cu aparatul foto căci zărisem ceva case în zonă care mi-au adus aminte de aerul acela burghez pe care-l iubesc la cartierele vechi bucureştene.
Şi-uite-aşa am ajuns pe Plantelor unde aproape toate casele au istorie – unele păstrează patina timpului, altele sunt în paragină şi altele sunt restaurate de curând.
În timp ce treceam de pe o parte pe alta încercând diverse unghiuri de fotografiat, mă opreşte un domn la vreo 60 de ani şi mă întreabă politicos dacă fac vreun reportaj. Îi explic că am un blog de călătorii şi scriu şi despre Bucureşti, că mă fascinează zona şi casele vechi şi adevărate.
Îmi spune că locuieşte şi el acolo şi mă întrabă dacă ştiu de sanatoriu. Ce sanatoriu? Şuţu, Casa de sanatate Caritatea a doctorului Alexandru Şuţu, unde a murit Eminescu. A, parcă mi-aduc aminte ceva dar, nu, n-am văzut încă sanatoriul.
Mă duce la nr. nouă şi-mi arată grupul de clădiri (acum împărţite în apartamente şi camere de locuit) şi gardul cu emblemă. Mă lasă acolo şi mă învîrt prin faţa curţii încercând să-mi imaginez un poet despre care de fapt nu ştiu prea multe. Curtea nu-mi spune nimic, e cam neîngrijită şi casele din fund par şi el cam obosite. Poarta e încă cea originală doar mai vopsită un pic.
Tenorul Petre Poenaru care era şi el pacient al sanatoriului de boli mintale e cel care i-a adus moartea lui Eminescu lovindu-l cu o cărămidă-n cap. Cel puţin aşa a povestit frizerul Dumitru Cosmanescu, fost coafor al Regelui, care a fost martor întâmplării şi morţii poetului, după cum relatează Universul din 1926. În halatul lui Eminescu s-au găsit, dupa moarte, “Viata” şi – Stelele’n cer”: “Până ce mor, /Pleacă-te îngere/ La trista-mi plângere /Plină de-amor.//Nu e păcat /Ca să se lepede / Clipa cea repede /Ce ni s-a dat?”
Mă uit fascinată la casa mută care pare să fi uitat orice dramă, care trăieşte şi respiră probabil atătea viaţi trecute cu tot atâtea dureri sau bucurii de care însă pare să nu-i pese. Sunt case în care simţi urmele, le miroşi, le auzi chiar uneori într-un scârţâit sau un troznet. Sunt case abandonate care par să plângă după mişcare sau din contră liniştite şi tihnite, împăcate cu cicatricile lor. Dar sanatoriul pare mut şi surd. Sau poate că nu-l aud eu, nu-l simt eu, poate că mi-e frică să-l ascult. Cine ştie câte suflete frânte, câte minţi înceţoşate au trecut pe acolo?
» Filed Under Am aflat, Am vazut, De prin Romania | 2 Comments
Capri, locul unde ai putea gândi raiul
Posted on May 25, 2013
Stau pe terasă cu cafeaua tare care cică e “American”. Adică nu e “Italian” – un degetar în care e concentrată toată cafeaua dintr-o plantaţie, pe care o bei din două guri şi rămâne amară şi uşor acrişoară oricât zahăr i-ai pune. Asta e un pic mai lungă, dar numai un pic, suficient însă încât să fie bună. Văd marea în depărtare şi casele albe de pe coastă, de jur împrejur e totul verde, se aud păsările, pescăruşii ţipă rar şi planează pe câte-un zid. Am mâncat binişor şi ne aşteaptă străzile înguste şi înclinate ale insulei.
“Mă gândesc c-aş putea muri liniştită aici! Zău că m-aş retrage aici la pensie.” Ioana mă aprobă a treia oară când zic chestia asta de când suntem la Capri. Ce-şi poate dori mai mult un om decât o insulă cu munte şi verdeaţă, înconjurată de marea asta de o culoare incredibilă? Ştia el Axel Munthe de ce a trăit aici.
Dacă mi-ar fi spus cineva acum zece ani c-o să stau pe terasă la Capri aş fi zic că e nebun sau că-mi prevede că voi deveni milionar. Şi, deşi n-am ajuns milionar, sunt la Capri. Prin urmare, se poate. Nu e chiar atât de scump încât să fie inaccesibl. Anul trecut am fost doar o zi şi a fost absolut insuficient. Anul ăsta am ajuns din întâmplare după cum unii dintre voi ştiu deja – m-am păcălit şi eu o dată şi-am făcut o rezervare pe booking.com nerambursabilă. Doar că până la urmă nu m-am păcălit de loc. Am reuşit să stau patru zile în Capri fără să cheltuiesc chiar o avere. Nu e ieftin dar dacă ai răbdare să cauţi, e fezabil.
Cazarea pe care am găsit-o a fost la Hotel Reginella, unde ne-a costat 90 de euro pe noapte/dublă cu mic dejun inclus, ceea ce pentru Capri e f. ieftin. Majoritatea hotelurilor sunt sărite de 130 de euro pe noapte.
E un hotel de familie, cu doar 9 camere, al cărui manager e un tip extrem de drăguţ şi de amabil. Fiecare cameră are în faţă bucăţica ei de curte, înconjurată de verdeaţă şi hotelul are şi o pajişte unde poţi sta la soare în şezlonguri dacă te lasă inima.
Micul dejun, care e surprinzător de bun pentru Italia, îl iei pe terasa din prelungirea recepţiei (care e ca un mic muzeu) şi hotelul mai are un bar cu terasa sa a cărei intrare e chiar la drum.
Totul e foarte curat, camerele sunt f. decente ca suprafaţă şi au un pat cât pentru trei persoane (chiar dacă în poză nu pare) iar baia e f. mare.
Merită preţul fără nici o discuţie.
Cât ne-a costat până la urmă să stăm la Capri patru zile, două persoane?
- 270 euro cazare 3 nopţi
- 200 euro – avion Blueair dus-întors Napoli
- Vaporaş dus-întors Napoli – 80 euro
- Mâncare 4 zile – cam 275 euro (dar se poate mai ieftin dacă nu mănănci în fiecare zi la restaurant şi sigur, se poate şi mult mai scump dacă mergi la restaurantele din centru Capri-ului)
- Intrări, teleferic, funicular, autobuz – cam 75 euro (despre astea mai vin poveşti)
Asta înseamnă în mare în jur de 450 euro de persoană, ceea ce nu e chiar o avere.
Noi am stat şi 3 zile la Napoli dar despre asta vă zic altă dată.
» Filed Under Am aflat, Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Ne-am cazat la | 1 Comment
Scrisorar – o carte bună pleacă cu tine
Posted on May 21, 2013
O carte bună pleacă după tine, te petrece până la bucătărie unde îţi speli cana de cafea şi-ţi pui în ordine solniţa şi alte fleacuri lăsate aseară, de-a valma, pe tăblia care ţine loc de bufet.
Iau mătura şi-n timp ce o târşâi prin diverse colţuri, cuvintele cresc unul dintr-altul, se înlănţuie cu cele din carte şi-şi caută locul.
Când iubesc o carte, pe măsură ce semnul de carte se apropie de coperta din spate, mă întristez din ce în ce mai tare de despărţirea inevitabilă. Azi am terminat Scrisorar a lui Mihail Şişkin şi am citit ultimul capitol încet de tot ca sa prelungesc starea. Şi după ce am citit şi ultimule cuvinte, am rămas agaţată în frumuseţea lor şi n-am putut să mă desprind, aşa că am luat cartea de la început. Am simţit nevoia să prelungesc starea poetică, dramatică şi înaltă cu care te umple cartea şi m-am trezit prinsă din nou iremediabil în poveste ca şi cum aş fi citit-o pentru prima dată. Regăsesc imagini care mi-au adus zîmbetul pe buze şi descopăr detalii pe care nu le observasem.
„Şi dimineaţa, în faţa lavoarului, simt deodată un val de fericire stupidă, la vederea celor două periuţe de dinţi ale noastre în acelaşi păhărel. Stau aşa, încrucişate, şi se privesc una pe alta. Lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire.”
Ştiţi teoria mea despre cărţile bune – Scrisorar face parte din acelea care te fac să simţi, te provoacă la scris, ca o drojdie care face să crească în tine poveşti, înţelesuri, sentimente uitate, acutizate, care încarcă orice lucru cu semnificaţii şi trăiri pe care le redescoperi.
O poveste de dragoste trăită în două timpuri şi spaţii paralele şi-n acelaşi timp deodată, două planuri în care se amestecă trecutul cu prezentul şi două vieţi separate şi totuşi împreună. Cuvinte despre dragoste, război, familie, alienare şi dependenţă şi mai ales despre poezia fiecărui gest, obiect, fiinţă sau cuvânt.
„Totul rimează cu tot pe lumea asta. Rimele acestea leagă lumea, o prind ca nişte ace într-o pălărie, să n-o ia vântul.
Şi lucrul cel mai uimitor e că rimele astea au existat mereu, de la origini, ele nu trebuie să fie inventate, aşa cum e imposibil să inventezi cel mai simplu ţânţar sau norul acesta din clasa celor de cursă lungă. Îţi dai seama, n-ai nevoie de nici cea mai mică imaginaţie pentru a inventa lucrurile cele mai simple!”
Fără să-mi dau seama, am recitit deja 50 de pagini. Cartea asta mă deturnează.