Mini foto-poveste – Când clipesc norii în Bucegi

Posted on June 5, 2013

Am urcat hotărâţi până în Şaua Strunga din Bucegi cu ţinta clară şi precisă de a prinde cu aparatul bujorii sălbatici şi apusul. Toată lumea în jur are aparate DSRL, doar eu şi prietena mea avem nişte compacte Nikon. Pe drum ne apucă ploaia şi ne băgăm la Refugiul Strunga unde dăm mărunţel din picioare că e cam recişor, spunem glume, ne uităm din uşă la o turmă de oi cu nişte ciobăneşti extraordinari şi ne întrebăm ce şanse avem să se ridice norii. Avem, ploaia trece, norii se mai răresc, ieşim din refugiu şi ne ducem să căutăm cel mai bun loc cu putinţă să punem trepiedele şi să capturăm soarele la plecare. Cu bujorii n-avem noroc – ia-i de unde nu-s. Iarna fusese cam lungă şi erau mult întârziaţi deşi era luna iunie. Şi stăm, unii cu inima cât un purice, alţii cu resemnare fatalistă, să se ridice norii ce par să se întindă la vest, adică exact acolo unde avem noi treabă. Norii nu s-au ridicat, dar pentru exact o jumătate de minut, norii au clipit şi-au lăsat o fantă mică din care ne-a făcut discret soarele cu ochiul.

» Filed Under Am vazut, De prin Romania, Insemnari din calatorii | Comments Off on Mini foto-poveste – Când clipesc norii în Bucegi

Capri în culori, vise şi flori

Posted on June 3, 2013

A trecut aproape o lună şi eu încă mă simt legată de lumea din Capri. Parte din mine nu s-a întors de tot acasă şi se mai plimbă încă pe străduţele insulei. Aproape toate casele de acolo au numere şi nume cu câte o imagine, din plăcuţe de faianţă. Una are o căsuţă ca pe nori şi se numeşte Il sogno (visul), alta are ramura unui copac cu piersici şi evident se numeşte piersica, nume de flori, nume de păsări, toate te fac să zâmbeşti şi să te gândeşti că fiecare casă căţărată pe coastele insulei are o poveste.

E foarte greu să nu simţi în Capri că eşti aproape de rai si să nu-ţi doreşti să trăieşti acolo. Şi înţelegi foarte bine de ce casele au nume de vis şi de flori.

Pe străduţa îngustă şi în pantă pe care munceam la urcuş în drum spre hotel, era poarta casei cu numărul 14D, în spatele căreia am zărit-o într-o zi pe stăpana casei care mătura aleea de la intrare. Lângă ea, un caniş alb mititel şi evident scandalagiu. Abia atunci m-am uitat la plăcuţele de pe zidul porţii.

„Dumnezeu îţi dă îndoit ceea ce-mi urezi tu mie”. Am zîmbit. Dar şi mai tare am zâmbit când am văzut plăcuţa cu căinele fioros – „Atenţie la câine….” şi probabil pentru cei care au apucat să vadă fiara, e trecută şi urmarea „…. şi la stăpân”. Zău că şi că şi căţelului meu i-ar sta bine în curtea aia. Şi nici eu n-aş fi prea departe.

Poate mai mult ca oriunde, la Capri e un soi de magie care face ca cele mai mici şi mai prozaice lucruri să fie îmblânzite. Un loc pe care amprenta turismului, deşi foarte pregnantă, nu a reuşit să-l deturneze. Eternitatea şi lumina s-au născut la Capri.

O simplă plăcuţă de faianţăpare să spună că tehnologia şi partea prozaică a existenţei noastre pot fi îmbrăcate în haine colorate şi-şi pot dovedi apartenenţa la misterul existenţei noastre.

Patru zile în Capri nu sunt totuşi suficiente. Anul trecut am ajuns cu vaporaşul pe insula pe la 10 dimineaţa şi am plecat cu cel mai târziu la 8 seara. Am făcut atunci un tur al insulei cu barca, absolut încântător, mai ales pentru cei care iubesc marea – acolo se reunesc toate nuanţele din lume de la un bleu turquoise ce pare să strălucească din interior, până la albastru indigo, trecând prin verdeşi albastru intens. Turul ăsta are avantajul că vezi grotele în care apa străluceşte cu aceaşi stranie frumuseşe ca în Grotta Azzura.

După cele două ore cu barca, am mai ajuns doar la Vila San Michele (de care rămân la fel de obsedată chiar şi după a doua vizită de anul ăsta), am dat o tură prin micul centru al Capri-ului, am mâncat nişte paste bune şi cam atât. Şi mi-am zis că insula merită cel puţin 3 zile.

Acum, după tura de de aproape 4 zile de anul ăsta, vin şi zic că nici atât nu e suficient. Pentru că insula are o anumită respiraţie poetică, o lumină şi-o magie, un pas aşezat ca de ţară care te-ar putea ţintui acolo o viaţă. Şi nici în 4 zile n-am reuşit să ajung peste tot pe unde aş fi vrut să merg, Ba, am mai şi descoperit altele şi uite-aşa, gata pretextul pentru o altă vizită. Există multe locuri în lume asta unde aş vrea să mai ajung o dată, dar cu adevărat, până acum singurele unde mi-am pus cu adevărat în cap să revin sunt siturile maiaşe din Mexic, Peru şi desigur Londra despre care am zis de multe ori că e oraşul unde aş putea locui. Locul în care însă m-aş putea retrage este Capri.

În episodul următor o să redevin mai pământeană şi o vă zic ce să vedeţi în Capri şi Anacapri şi unde să mâncaţi.

» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | 3 Comments

Mini foto-poveste cu vrabia mălai visează

Posted on May 30, 2013

De o săptămână, am o relaţie constantă, ambiguă şi disfuncţională cu un vrăbioi. O să mă întrebaţi de unde ştiu că e acelaşi şi mai ales, că e vrăbioi. Sigur e vrăbioi, că prea e căpos şi cantonat în rutină, prea piuie la fel şi prea stă în acelaşi loc. Vine pe balconul meu de la et.10 şi piuie disperat (încă nu m-am prins de ce – nu ştiu dacă visează la mălai or la cine ştie ce tandreţe maternă) pe la 6 dimineaţa, adică cu vreo oră înainte de ora mea obişnuita de trezire.

În primele două dimineţi m-am dus la el şi i-am strigat în urmă, în timp ce dădea bir cu fugiţii (v-am zis eu că-i vrăbioi), să-şi caute alt loc de făcut vocalize la ora aceea matinală. După 8, aşa e civilizat! Ce, credeţi că m-a ascultat? Am închis eu uşa de la balcon bombănind la adresa zburătoarelor care n-au altceva de făcut decât să mă terorizeze pe mine. “Ăsta o face special” mi-am zis eu când m-am prins că e acelaşi specimen.

Apoi m-am înduioşat. Săracu…. l-o fi lăsat mă-sa de izbelişte şi-acu ţipă şi el după un pic de afecţiune. Şi am început să-l hrănesc pe principiul “ţi-o fi foame, mamă… Hai să-ţi dea mama ceva să mănânci să te mai întremezi.” Merge la băieţi.

Acu, vine des în cursul zilei, se uită dacă i-am pus de mâncare, ciuguleşte între piuituri, ia o pauză, mai piuie puţin uitându-se în dreapta şi-n stânga, se uita chiorâş când mă duc în uşa balconului şi-încep să-l fluier uşor şi fuge pe pervazul alăturat când fac vreo mişcare mai bruscă. Încerc din când în când să port o conversaţie dar până acum n-am înregistrat vreun succes notabil. Eu insist şi om vedea care cedează mai repede.