Bellu mai frumos decât Recoleta
Posted on April 26, 2013
Nu-mi plac cimitirele, urăsc înmormântările pe care le evit cât pot. Am oroare de aerul acela de “mahala” patetică mirosind a formol şi ipocrizie. Cimitirele de la sat sau de pe langă mănăstiri sunt totuşi mai umane şi mai naturale, mai aproape de idea de grădină. Experinţele de la câteva cimitire din Bucureşti sau Constanţa însă mă cutremură şi acum.
M-am dus zilele trecute la cimitirul Bellu (pentru că aveam tema la Scrie despre Tine) cu sentimente amestecate – ştiam deja că adăposteşte morminte celebre şi opere de artă dar, în acelaşi timp, e un cimitir în mijlocul oraşului înconjurat de un zid înalt şi rece de beton.
Am mai văzut până acum cimitire faimoase ca Recoleta din Buenos Aires sau Vysehrad din Praga. Nu am ajuns acolo special ci s-a cam nimerit dar am recunoscut că merită văzute.
La Bellu am stat cam o oră şi jumătate în care am reuşit să fac şi nişte fotografii până a venit un nene să-mi spună că am nevoie de aprobare. “Păi, nu scrie nimic la poartă” “Aşa e, dar de fapt nu e voie că are regim de muzeu” “Aha… şi de unde iau aprobare?” “Trebuie să vorbiţi la administraţie” Altfel, omul drăguţ şi politicos. Bun, asta e, mi-am continuat plimbarea cu aparatul cuminte în gentuţa lui că eu sunt un om ascultător şi-n plus n-aveam nici un chef să-mi stric starea stând cu ochii pe paznici să mai o fur o poză. Ceva, ceva poze tot făcusem, nu-i vorbă!
Nici urmă de fermol sau mizerie umană. Nici urmă de sentiment al inutilităţii şi zădărniciei ca atunci când te uiţi la un petic de pământ înghesuit între alte bucăţele de pământ pe care cresc câteva flori anemice sau stau înfipte flori de plastic mai durabile şi lipsite de tentaţii. Nici urmă de lumânări arse pe jumătate şi scurse pe câte-un suport de fier forjat obosit şi prăfuit.
Primăvara i se potriveşte foarte bine locului şi suspectez că nici celelalte anotimpuri nu-l urâţesc. Căci cimitirul e frumos aşa cum nu mi-am imaginat că poate fi un loc al probei deşertăciunii noastre. Cimitirele sunt un loc al pământului de sub noi, un loc care îmi accentuează senzaţia de lipsă a celor care nu sunt de fapt acolo. Bellu e un spaţiu deasupra pământului, de-asupra oaselor ce nu mai poartă nimic din noi. E istorie, artă, pace, linişte. Aproape la fiecare cavou sau statuie sau monument aş fi rămas să ascult povestea sa, povestea unui om sau a unei familii. E acolo povestea unui neam întreg.
Probabil nici un roman n-ar fi suficient să acopere toate amintirile de acolo. Într-o oră şi jumătate n-am reuşit să văd decât aproximativ un sfert.
Aşa că o să-mi iau autorizaţie şi o să mă duc de mai multe ori la Bellu să văd ce-mi spune arta care dă viaţă acolo unde nu te-ai aştepta să simţi decât plecare şi tristeţe.
La plecare am mers pin Tineretului de-alungul zidului de beton – nu este chiar peste tot atât de rece şi străin.
» Filed Under Am vazut, De prin Romania | 8 Comments
Bucureştiul cu poveşti din case vechi boiereşti – casa Melik
Posted on April 24, 2013
Aşa s-a făcut să umblu zilele astea mai mult pe jos prin Bucureşti prin cartierele vechi din zona bisericii armeneşti şi prin zona Mântuleasa. Doamne, noroc cu temele de la Scrie despre Tine că altfel mai treceau zece ani până mă hotăram să mă duc la Casa Melik unde e Muzeul Theodor Pallady.
Cred că motivul pentru care m-a tentat muzeul n-a fost neapărat pentru Pallady care îmi place dar pentru care nu am o pasiune din asta care să mă bântuie. Tentaţia a venit după ce am citit despre casa unde se află muzeul – casa Melik cu arhitectură tradiţional românească, considerată cea mai veche din Bucureşti, construită undeva pe la mijlocul anilor 1700. Casa găzduieşte acum nu numai picturi ale lui Pallady dar şi alte tablouri, ceramică, mobilă, sculptură şi tapiserii dintr-o colecţie donată de familia Răut, prietenii pictorului.
M-am dus acolo cu inima un pic strânsă de teamă că voi fi uşor dezamăgită aşa cum am fost când m-am dus la Muzeul Enescu din Palatul Cantacuzino (Casa cu Lei).
Din momentul în care am coborât din maşină m-am relaxat instantaneu. Oricâte maşini ar trece pe Spătarului, zona are aerul acela interbelic şi liniştit, cu case somptuoase şi pline de armonie burgheză şi tihnită. Unele sunt în ruină altele au căpătat o faţă nouă, la altele se lucrează intens.
Curtea muzeului nu e mare dar are farmecul acela care mă bucură pe mine – e îngrijită fără a fi pedantă. Gazoanele englezeşti şi arbuştii tăiaţi la linie arată spectaculos dar sufletul meu mai rebel simte nevoia de un pic de sălbaticie. Şi-n curtea asta aş putea sa-mi petrec ceva dimineţi.
De la poartă, o alee te duce direct la uşa de intrare trecând pe sub o mica boltă deocamdată fără frunze. Uşa aş fi luat-o acasă. Ba nu, aş fi lăsat-o, aş fi luat toată casa.
Înainte de a intra, am dat întâi o tură prin curte până la statuia lui Pallady şi-apoi prin stânga casei pe lângă pomişorii înfloriţi.
Când am intrat în muzeu, am aflat desigur că dacă vreau să fac fotografii trebuie să plătesc 50 de lei şi asta fără bliţ, biletul costând însă doar 5 lei. Nu prea înţeleg politica de marketing având în vedere că nu aveau un album cu fotografii ci doar un mic pliant de 1 leu şi jumătate. Asta e.
Casa m-a surprins plăcut – tot interiorul este de un gust desăvârşit. Colecţia donată de familia Răut e un amestec de stiluri, epoci şi zone ce fac din casă un loc cald şi extrem de bine echilibrat. Spaţiile sunt largi dar nu foarte înalte cu un soi de lumină filtrată, înmuiată şi de tavanele din lemn, care alungă intunericul fără agresivitate.
Are aerul din casa bunicii mele de la mansarda unei vile de pe Romei. Bucataria bunicii îmi creea o stare extrem de specială dar nu pentru că era a bunicii ci pentru calitatea ei în sine. E o lumină dulce, romantică şi-n acelaşi timp tihnită, cu un soi de plinătate a fericirii depline. De câteva ori, stând la masa cu mosaic facută de matuşă-mea şi privind jocul de lumini de la gemuleţele ce se aflau la nivelul podelei, am avut un sentiment straniu de altă viaţă, în alt timp. O viaţă perfectă ca-n reclamele alea în care o femeie frumoasă, suplă şi romantică, îmbrăcată cu o legeritate studiată, priveşte pe un geam imens către un peisaj de vis. O stare care-mi trece uneori pe la nas în câte o după-amiază aurie şi caldă. Aşa e şi în Casa Melik – o casă în care ai putea locui, e caldă, e vie şi toate obiectele sunt parte din trai, din rasuflare şi din pace.
La Capri, în Vila San Michele, unde lumea îşi încetineşte mersul într-o beatitudine soră cu nemurirea, nu stă nimeni după tine să te păzească – poţi avea suficientă intimitate încât să te laşi înglobat în suflul casei şi să trăieşti fericirea, fie ea şi numai pentru o jumătate de oră. Aici, deşi eram singurul vizitator, eram urmarită şi păzită de două femei şi asta pe un spaţiu de aprox. 200m2. Am încercat să fac abstracţie de parchetul care scârţâia extrem de personal. Dacă aş fi fost singură nu m-ar fi deranjat de loc într-o astfel de casă unde scârţâitul parchetului vine la pachet cu istoria şi farmecul sau. Doar că, pe lîngă al meu se mai suprapuneau două seturi ce-mi marcau urmăritorii, aducându-mi aminte că sunt într-un spaţiu public din care nimic nu-mi aparţine, nici măcar atmosfera.
La parter, nu se vizitează întreg spaţiul ci doar un fel de hol ce se deschide spre dreapta după intrare. Din acest hol, treci de o arcadă largă şi urci spre dreapta pe o scară de lemn cu o balustradă simplă, delicată şi elegantă.
Spaţiul de la etaj este un mare dreptunghi cu o sală mare pe mijloc din care, pe ambele părţi se intră în două şi respectiv trei camere de dimensiuni diferite care comunică la rândul lor între ele şi în care sunt grupate exponatele.
În prima sală din dreapta sunt doar schiţe de Pallady , în majoritate nuduri. În următoarea, în afară de tablouri, sunt vase de ceramică din toate zonele lumii, vase mari aflate pe câte un piedestal pe podea sau vase mici şi statuete în casete cu geam. Camerele de pe partea cealaltă sunt un amestec de mobile, picturi şi obiecte decorative.
Am plecat de acolo nu numai cu bucuria pe care mi-o dă frumuseţea în atâtea forme ale creaţiei dar şi cu bucuria ca spaţiul e respectat. Soarta a fost mai buna cu această casă plină de poveşti şi frumuseţe decât cu multe altele de la noi.
Iar acum, m-a năpădit nostalgia după acel ceva pe care nu-l pot prinde, ceva-ul acela din altă viaţă după care tânjeste inima câte-o dată.
Nu ştiu dacă şi voi simţiţi aşa ceva vreodată.
» Filed Under Am aflat, Am vazut, De prin Romania | 2 Comments
Gandhi era un loser şi nici Mark Twain nu era mai breaz
Posted on April 22, 2013
“Măreţia unei naţii şi progresul său moral pot fi judecate după felul în care-şi tratează animalele”.
Gandhi era un loser! Lumea în care trăim a dat naştere la concepţia respectului pentru “forţă”, la pledoaria pentru “winner”. Dacă nu înjuri suficient când te supără cineva şi nu-l scuipi în ochi cu hotărâre pe cel care are altă părere, eşti un fraier, un pămpălău, în cel mai bun caz un idealist fără minte. Esti un „loser”, ce mai! Suntem puternici şi vrem s-o arătăm. Avem convingeri ferme, principii şi opinii pe care le aruncăm în faţa oricui vrea să poarte un dialog. Avem monologuri căci suntem tari şi nu avem nevoie să ne spună cineva altceva. Noi ştim!
Dai de mâncare unor vagabonzi (atenţie, nu vorbesc de cerşetori evident sănătoşi şi apţi de muncă). Eşti un „loser” şi un inconştient pentru că perpetuezi o stare de fapt. Dacă vagabondul ăla nu acceptă să stea în stabilimentele de stat, păi n-are decăt să moară în şanţ! Poate aşa rezolvăm problema. Dacă a ajuns aşa, sigur e din vina lui şi-o merită! Şi e oricum irecuperabil. Faci un bine societăţii şi până la urmă şi lui, că ce viaţă e asta?!
Eşti împotriva omorârii (frumos şi elegant cuvântul eutanasiere) câinilor vagabonzi, eşti fie un inconştient fără minte care nu realizează că nu există altă metodă, fie un ipocrit şi-un tembel care în loc să dea de mâncare la orfani, dă de mâncare la câini. Şi-n plus, se pupă bot în bot cu un câine, dar rămâne insensibil dacă un copil e muşcat. Obligatoriu, dragostea şi toleranţa faţă de câini implică şi o totală lipsă de dragoste şi înţelegere faţă de oameni. Mai, mai că şi iubitorii ăştia de câini vagabonzi ar trebui eutanasiaţi, nu de alta dar să nu mai fie un pericol public. Ciudat e că suntem la fel de principiali şi când vine vorba de oamenii străzii. Copiii, orfanii şi bătrânii şi poate, ei, hai, poate, şi cei handicapaţi (scuzaţi termenul „incorect din punct de vedere politic”) pot fi pe lista albă.
Dar câinii vagabonzii? Să-i omorâm că-s vinovaţi! Nu sunt vinovaţi aceia care-şi alungă câinii din curţi sau care-şi lasă căţeaua să facă pui doar ca să-i omoare apoi sau să-i ducă în vreun parc. Nu critică nimeni pe cei care lovesc şi maltratează un animal şi-l înrăiesc şi sălbăticesc. Nu ţipă nimeni prea tare când primarii şi prefecţii, de oriunde ar veni ei, fac promisiuni şi încep de formă câte o campanie cu asociaţiile pentru protecţia animalelor doar ca s-o lase baltă în scurt timp, cu toate că o parte a operaţiilor de sterilizare se fac gratuit de către unii din medicii implicaţi. Tratăm cu dispreţ şi susceptibilitate aceste asociaţii pentru că ştim noi că nu fac treabă şi doar învârt bani. Nimeni nu vorbeşte de tinerii care aleargă pe banii lor prin Bucureşti să ducă câte-un câine la doctor, care adună câteva plăci de lemn şi ce mai găsesc să facă nişte adăposturi, care iau acasă animale până le pun pe picioare şi le găsesc stăpâni.
Adică mai vorbeşte câte cineva, dar cine-l ascultă? Au mai fost nişte nebuni care au venit cu studii şi exemple de pe la alţii care au rezolvat problema, dar cine-i ascultă? Cine sunt mă, aştia? Nişte aerieni de ONG-işti de genul celor care se leagă de Hala Matache. Prostii! Loseri!
„Mă, da un copil n-ai face!” – sună cunoscut? Ce contează că poate acasă ai trei pe care-i creşti foarte bine. „N-ai da şi tu de mâncare la un orfan dar hrăneşti câinii ăştia care-mi latră mie noaptea în urechi şi-mi muşcă familia!” Ce contează că poate câinele ăla e mai cuminte şi sociabil tocmai pentru că cineva l-a mângâiat. Ce contează că poate unii dintre oamenii ăia care apără câinii ăştia vagabonzi chiar au unul sau mai mulţi câini sau pisici în grijă şi că au şi dus animale la veterinar pentru sterilizare sau tratament pe banii lor, nu ai altora. Şi dacă vreunul dintre nebunii ăştia mai dă şi ceva bani la vreun azil, e doar un accident. Mai bine luăm de exemplu câte o bătrână senilă care nu reuşeşte nici să aibă grijă de animale şi mai face şi mizerie adunând pe lângă ea câini şi pisici neîngrijiţi şi scanalagii. Căci avem „milă” şi de oamenii ăştia! Suntem dezgustaţi şi revoltaţi că unii au ajuns în acest grad de degradare. „Cum să te laşi să ajungi aşa?!” De cele mai multe ori habar n-avem cine e bătrâna senilă sau cine a fost şi cum a ajuns aşa. Poate a fost o tembelă iresposabilă care a fumat, s-a drogat şi a preacurvit toată viaţa. Dar poate nu.
Suntem puternici şi fermi în opiniile noastre, avem curajul să ne susţinem părerile şi convingerile până la capăt! Avem milă în cazuri justificate. Altfel avem mila eutanasierii! Căci nu numai caii, ci şi câinii şi oamenii se împuşcă, nu-i aşa?
„Dacă iei un câine flămând şi îi dai de mâncare, nu te va muşca, aceasta este cea mai importantă diferenţă între un câine şi un om.” Şi Mark Twain ăsta tot un loser!
» Filed Under Altele | Comments Off on Gandhi era un loser şi nici Mark Twain nu era mai breaz