Machu Picchu subiectiv – Salkantay cu grupul multinaţional (I)
Posted on July 21, 2013
Cinci zile de mers pe munte pe traseul Salkantay (de fapt patru şi-un pic că ultima a fost la Machu Picchu) cu ghid, un bucătar, 2 cărăuşi şi un grup de 9 persoane au fost o experienţă amestecată pe care n-aş mai repeta-o chiar mâine. Am eu o mare problemă cu mersul în grup necunoscut şi de-aia dacă pot evita, nu merg cu excursie organizată. Să nu exagerăm! Problema nu e mare că n-am îmbătrânit degeaba!
La început, totul părea în regulă.
Grupul:
- un cuplu de americani peste 60 de ani, plimbaţi, condiţie fizică foarte bună, drăguţi, plăcuţi, nepretenţioşi – să-i numim Jack şi Jill;
- una bucată pereche ne-pereche (cel puţin din punctul lui de vedere) – el, în jur de 35, uşor grizonat, sportiv, înalt, arian, spoială de educaţie, genul care se crede subtil şi ironic, a cărui imaginaţie se ridică uşor peste nivelul solului doar ca să cadă brusc la zero. Să-i zicem Bill;
ea – blondă, urâţică, tot în jur de 35, probabil îndrăgostită de el (dacă judecăm după privirile aprobatoare şi limbajul corporal), importantă, condescendentă la limita politeţii (genul “sunt sportivă, sunt deşteaptă mult peste medie dar sunt suficient de educată să nu fiu de-adreptul jignitoare cu muritorii de rând ne-arieni, mai bătrâni sau oricine nu e “cool””). I s-ar potrivi numele de Barbara;
- o americancă de origine asiatică – mititică, delicată, cuminte şi modestă la prima vedere. La a doua privire, lucrurile se complică major. Ar putea să se numească Pamela;
- o pereche e norvegieni – un puşti de cam 30 de ani (care arată de 20) tăcut, individualist, foarte sportiv şi un tip un pic peste 50 de ani, subţirel, într-o condiţie fizică excelentă, la fel de tăcut şi rezervat. După diverse speculaţii cu privire la relaţia dintre ei, aflăm după două zile că sunt tată şi fiu. De ce speculaţii? Căci relaţia lor e foarte incertă. Gay dar discreţi? Doar prieteni (cam mare diferenţa de vârstă)? Nu prea vorbesc între ei şi nu par să împartă cu adevărat decât urcatul pe munte. Povestea pe care o aflu de la Jill (care a stat mai mult de vorbă cu fiecare-n parte): copil cu probleme, imatur, cu copil mic, pe cale de divorţat, dus de tată într-o excursie în care speră să şi-l apropie şi să-l ajute cumva. Nu dădeau semne că ar fi reuşit cine ştie ce comunicare. Dar, sper că poate au reuşit până la sfârşitul călătoriei. Ce ziceţi de numele Biorn şi Olm?
- prietenul meu peruan Fernando care mi-a tare drag pentru că e inteligent, subtil, cu umor, serios şi principial, tăios uneori, foarte educat şi surprinzător de înţelept în aceast context în care a arătat o toleranţă la care nu mă aşteptam, având în vedere că nu are decât puţin peste 40.
- o româncă trecută de prima tinereţe care, din fericire, a învăţat cu vârsta să treacă peste lucrurile mai puţin plăcute şi să se bucure de fiecare zi şi de orice mică pietricică a lumii – adică eu.
Peruanii de la agenţie:
Doi cărăuşi – eficienţi, foarte tăcuţi, invizibili – au muncit din greu primele trei zile de munte în care am dormit la corturi – pune corturi, şterge corturi, strânge corturi, încarcă tot pe cai, încarcă bagaje, descarcă bagaje, desfă vasele de gătit, strânge, curăţă, cară.
- Un bucătar – genial! A gătit timp de trei zile de trei ori pe zi plus două mese în a patra zi. Nu s-a repetat niciodată. Totul a fost delicios. A reuşit să ne pregătească chiar un tort în ultima seară de cort.
În ultima zi, în vreme ce-i aşteptam pe cei 6 care au plecat să mai facă un munte, la Hidroelectrica, gara mică de unde am luat trenul către Aguas Calientes, a stat cu noi şi a fost atât de drăguţ încât ne-a dat şi reţete (nu mie, că n-am avut răbdare să notez – dar Fernando şi Jill au luat notiţe detaliate şi dacă sunteţi interesaţi, pot oricând apela la Fernando). Ca să nu ziceţi că nu vă dau un pic pe la nas, aici găsiţi una dintre reţetele de Aji de gallina (o mâncare cu pui şi sos de aji – ardei galben iute pe care Peruanii îl folosesc la foarte multe feluri de mâncare – brânză şi multe altele). N-am cuvinte să vă explic cât e de gustoasă!
- Ghidul – amuzant şi cu carismă dar uşor frivol, care se crede macho (şi se dă bine pe lângă turistele nemăritate indiferent de vârstă) şi nu cine ştie ce ghid. Se descurca în engleză cu un accent destul de pronunţat şi un vocabular destul de limitat. La Machu Picchu a turuit vreo două ore făcând o prezentare superficială şi destul de în grabă, încăpăţânându-se să vorbească în engleză deşi majoritatea înţelegeam spaniolă şi mai era şi Fernando pe acolo. Când i-am sugerat spaniola, s-a citit o uşoară indignare pe faţa lui şi mi-a fost clar că s-a simţit lezat în amorul propriu aşa că l-am lăsat în catârii lui. Cumva, datorită firii sale plăcute şi vesele de “latino” i-am iertat greşelile, deşi cel puţin una n-a prea fost de iertat.
Ei, dar despre greşeală – data viitoare. Dacă sunteţi cuminţi, povestea mea subiectivă despre asta şi grupul multinaţional pe drum spre Machu Picchu va veni curând.
Episodul doi aici.
» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | 5 Comments
Napoli – între iad şi rai
Posted on July 16, 2013
Adică între Vezuviu şi Capri? Ei bine, nu, adică nu la asta m-am gândit. E vorba de aceleaşi contraste despre care am mai vorbit şi anul trecut. Doar că anul ăsta m-am plimbat mai mult şi chiar dacă n-am văzut tot, mi-am întărit opinia că raiul merită iadul asociat.
Hotelul unde am stat fiind foarte aproape de centrul istoric, practic în fiecare zi băteam străduţele înguste peste care clădirile înalte cu turle, ornamente şi balcoane parcă stau să se prăvale. Centrul este Napoli însuşi – fascinant, murdar, neîngrijit şi totuşi frumos, cu aerul acela de fostă mare divă al cărui ten e ridat dar al cărui zâmbet rămâne fermecător şi ale cărei haine, chiar uşor uzate, cam mototolite şi nu chiar bine spălate, sunt totuşi de bună calitate.
Amestecul de magazine mici cu mâncare, haine ieftine, îngheţată, suveniruri cam kitch, turişti, localnici de toate categoriile, poliţişti, căţei şi rufe au darul de a te cufunda cumva într-o lume afectată de timp şi neglijenţă dar nu de un modernism artificial.
Napoli este atât de plin de biserici, mănăstiri, palate, monumente, fântâni şi muzee încât ar trebui probabil să stai cel puţin o săptămână întreagă să vezi tot. Şi mă refer doar la oraş nu la insule, la Vezuviu, Herculaneum, Pompei şi coasta sorrentină şi amalfiteană. O vacanţă acolo merită o lună – aşa prin mai sau prin octombrie când e soarele auriu şi căldura blândă.
Un muzeu ce merită văzut chiar şi de către cei care nu se omoară cu muzeele este Cappella San Severo. N-am putut face poze acolo dar dacă vă uitaţi pe site-ul muzeului o să înţelegeţi de ce zic că nu trebuie ratat. Şi asta nu numai pentru statuia cu văl a lui Cristos (Cristo velato) care este o capodoperă ci pentru toate grupurile statuare din capelă gândite de Raimondo di Sangro, al 7lea Prinţ de Sansevero. Un spaţiu mic încărcat de multe opere de o frumuseţe care nu se poate povesti.
Muzeul mai include şi două corpuri, unul masculin şi unul feminin, denumite Maşini Anatomice, cu întregul sistem sanguin aproape intact, cum sunt şi exponatele de la expoziţia “The Human Body” de la Muzeul Antipa. Doar că cele din capelă au fost realizate la 1764.
Iar m-a luat apa şi povestea şi cum vorba lungă, sărăcia omului, o să mai las câte ceva şi pentru altă dată. De pildă Certosa di San Martino şi nu numai.
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | 1 Comment
Napoli – unde să te cazezi să nu-ţi strici vacanţa
Posted on July 13, 2013
Merge greu cu scrisul despre Napoli şi pe măsură ce înaintez aşa ca-ntr-o mare agitată, mă prind că articolul tinde iar să devină roman fluviu. Drept pentru care o să rup pisica, adică articolul şi o să tratez problema cazării separat ca să nu amestecăm liricul cu prozaicul.
După experienţa de anul trecut, când am ales hotelul pentru plimbarea din mai de anul ăsta, am avut grijă să stau cât mai departe de zona gării, ceea ce vă doresc şi vouă. Preţurile din zona aia sunt mai mici dar e mult mai murdar şi mai haotic. Şi nu e chiar aproape de centru iar tramvaiele şi autobuzele lor sunt aglomerate şi cam ca ale noastre.
Eu am găsit două variante foarte onorabile aproape de centru, în condiţii foarte bune şi aproape de port încât să nu avem probleme de cărat bagaje prin jumătate de oraş. Nu are rost să zic că o vizită la Napoli fără un drum la Capri, e un sacrilegiu!
În prima noapte înainte de plecarea la Capri am stat la un hotel simpluţ dar curat, Hotel Bella Capri, cu aer condiţionat, acces la Internet, balcon cu vedere la port şi cu mic dejun inclus (unul simplu însă adică: cafea, croissant, unt şi gem, suc şi ceai).
La întoarcere de la Capri, am stat trei nopţi la Carfa Suite, de fapt o pensiune cu apartamente într-un bloc foarte aproape de centru, într-o piaţetă liniştită. Mai greu la intrare prima dată că nu e semnalizată decât pe interfonul de la poartă (unde mai sunt alte o mie de nume) dar suni la interfon, intri în holul blocului, faci la dreapta şi iei liftul până la et. 4 unde te întâmpină gazdele care nu sunt nici prea prea, nici foarte foarte. Important e că e foarte curat, e amenajat modern şi comod şi ai acces la Internet. Excelent raport preţ/calitate. Micul dejun e deja în frigider – cam aleatoriu şi uneori ciudat ca alegeri dar merge. Am avut de exemplu 3 ouă pentru toate cele 3 dimineţi (noi fiind 2 persoane) dar am avut şi suc, lapte, ceva brânză. Oricum, pentru un mic dejun italienesc, a fost foarte bine. Am avut aragaz, cafetieră, vase, mă rog, tot ce trebuie. Noi am stat într-un apartament la mansardă şi nu aveam privelişte dar nu ne-a deranjat că nu stăteam să privim Napoli de la geam. Şi mansardele au o luminozitate aparte şi un aer mai cochet.
Poate hotelul în care stai n-are aşa mare importanţă că până la urmă e doar un loc unde să dormi şi să te speli. Locaţia hotelului însă, în special într-un oraş ca Napoli, contează foarte tare. O zonă ca cea a gării îţi poate tăia cheful şi-ţi poate strica parte din bucuria vacanţei. Şi mai contează unde mănânci. Cel puţin pentru gurmanzi ca mine.
Cu mâncarea în Napoli e uşor căci acolo se mănâncă binişor şi dacă iubeşti pizza şi pastele eşti în locul potrivit. Am verificat pizza Di Matteo şi a meritat. Jumătate de preţ faţă de alte restaurante, foarte mare, blat extra subţire, un deliciu. Doar că locul e fără pretenţii – e aşa cam ca un bufet de provincie. Acolo te duci special pentru pizza. Poţi s-o iei şi la pachet şi s-o mănânci apoi pe balconul propriu sau pe vreo bordură din centru. Am încercat într-una din zile să mâncăm la prânz la faimoasa pizzerie Da Michele. Am renunţat repede când am văzut coada de afară la care cred că stăteai lejer o oră. Erau oameni cu bagaje care stăteau cuminţi să le vină rândul sperând să nu plece din Napoli fără să fi încercat minunea. Noi n-am avut nervii. Am mâncat o pizza într-un restaurant de pe partea cealaltă unde nu era nimeni şi pe bună dreptate. Pizza anonimă – am mâncat mult mai bună în Bucureşti. Nu poţi să le ai pe toate, uneori.
Am mâncat însă excelent la Trattoria Castel Nuovo unde au nişte paste geniale. Şi tot bine am mâncat pe faleză, la una dintre terasele de lângă Castel dell’Ovo, la Antonio e Antonio. Faleză, mare, briză, paste bune, prosecco, îngheţată, italieni frumoşi, orchestră ambulantă (cu ţigani de-ai lor nu de-ai noştri), ce mai, o atmosferă de vacanţă perfectă.
Ah, era să uit. A fost şi-o bere la pahar la care ne-au adus frapieră să ţinem paharele la rece. Bună idee!
De privelişte ce să mai zic? Partea aia de rai care te împacă cu orice.
Orice s-ar spune despre Napoli, oricâte defecte ar avea, mie îmi pare un oraş care-mi dă sentimentul de vacanţă. liberate. Încă nu ştiu de ce dar dacă mă prind, vă zic şi vouă.
» Filed Under De prin Europa, Ne-am cazat la | 2 Comments