Tabara dacică sau ce e un grup bun? (I)
Posted on August 29, 2013
Să ai un grup bun la drum e mare noroc. Ce-o fi un grup bun? De obicei, pentru un drum mai lung de o zi, două, grupul ideal e de pînă în 6 persoane iar în cazul unui grup organizat, probabil zece e un număr potrivit, cel putin din experienţa mea.
Cu cît e grupul mai mare şi drumul mai lung, cu atît mai vizibile devin diferenţele de opinie şi dorinţe care pot duce la tensiuni, chiar şi în cazul unor persoane educate.
În tabara dacică organizată de Ioana de la Viajoa am fost şaisprezece oameni într-o călătorie de cinci zile şi eu zic că am avut noroc de un grup foarte bun. Ce-o fi un grup bun? E un grup în care oamenii pleacă fără perconcepţii, fără fiţe şi deschişi la comunicare şi la bunăvoie. Adică un grup de călători, nu de turişti. Am fost într-un grup de călători. Ce-au mai făcut călătorii în tabară dacică în afară de căutat comori la Ardeu?
Au mîncat bine, mai ales cînd a gătit Mariana, mama Ioanei, care s-a sacrificat şi-n loc să dea cu măturica pe la situl arheologic, a stat şi a gătit la ceaun. Cioarba ca ciorba, dar mămăliga aia cu de toate prin ea, a fost genială! E bine să iei o mamă după tine mai ales dacă mai e şi simpatică, spune bancuri, e veselă şi tonică tot timpul şi are şi idei bune. Am văzut Detunatele datorită ei. Un loc unde se stratifică muntele şi se prăvale în pietre ce par şlefuite de om în formă de coloane de bazalt. De pe vărful ascuţit al Detunatei Goale ce pare prăvălit pe-o parte dintr-o verticală mult mai înaltă, am prins un asfinţit auriu ce se întindea magic peste Ţara Moţilor.
Şi ca să compensăm energia pierdută pe coclauri ne-am oprit la Fefeleaga, o pensiune ţinută de nepotul personajului cu pricina, la care am mâncat nişte scovergi cu brînză date drept plăcinte – cică aşa le zice pe aici. Bune, mai ales la foamea noastră!
Am mai luat şi acasă şi-au fost binevenite în seara următoare, pe plită cu nişte brînză topită, porumb fiert (tot mulţumită Marianei) şi un vinuleţ roşu bun, asezonat cu jocuri de tabără despre care nu dezvălui nimic.
Drumul la Detunatele nu a fost singurul urcuş pe munte. Ziua vizitelor la daci a fost cu de toate. Un tur serios cu trei cetăţi într-o zi, făcut cu un ghid adevărat. Mare lucru! Dacă la Sarmizegetusa mai există planşe şi explicaţii, la cele două cetăţi de la Costeşti (Blidaru şi Cetăţuie) cam slabă mişcarea. Dacă mergi singur, nu prea ştii nici ce vezi, nici ce înseamnă şi ai toate şansele să ratezi o parte din structuri pentru că nu ştii că sunt acolo. Dar dacă ai ghid un profesor de arheologie, adică pe Mihai Căstăian, lucrurile se schimbă fundamental. Istoria devine poveste aşa cum e de fapt, o serie de poveşti mai mult sau mai puţin subiective, fascinante şi cu mult mai multă substanţă decît o înşiruire de nume şi date. Cum îşi construiau dacii rezervorul de apă, cum îl mascau, cine a înfrînt pe cine cu adevărat şi ce manevre politice şi războinice au făcut, cît de supărat era Traian pe daci, cît de războinici erau dacii, cît a fost de importantă cucerirea Daciei, toate astea dau pietrelor aerul acela de realitate şi-n acelaşi timp de mister.
Până la Costeşti Blidaru ai de urcat cam 45-50 de minute prin pădure, pe un drum destul de uşor şi foarte frumos (am dat şi de o pădure splendidă de mesteceni) aşa că am făcut şi un pic de mişcare. Drumul porneşte din localitatea Costeşti, de lîngă Cabana Costeşti şi e marcat cu dungă albastră.
La Costeşti Cetăţuie se ajunge direct cu maşina (sau pe traseu cruce galbenă) şi mai urci doar o pantă mică. Situl e mai mare decît Blidaru şi fără ghid e destul de greu să te lămureşti unde să te duci şi ce să vezi.
Despre asta însă şi despre Sarmizegetusa, vă zic în episodul următor.
» Filed Under Am vazut, De prin Romania, Fun Turism, Insemnari din calatorii | Comments Off on Tabara dacică sau ce e un grup bun? (I)
Cetatea de la Ardeu
Posted on August 24, 2013
Istorie şi poveşti despre oameni care au trăit pe acest pământ construind, iubind, luptînd şi muncind aşa cum ne spune lutul, piatra şi metalul îngropat de mii de ani. Asta găseşti la Ardeu, la şantierului arheologic unde cîţiva oameni se luptă cu vremurile noastre, cu dezinteresul şi ignoranţa, să descopere şi să păstreze ce-a ascuns timpul căruia nu-i pasă nici de oameni nici de pietre.
La Ardeu, arheologii şi ceva voluntari, copii de liceu sau studenţi la arheologie, petrec vara în corturi, beau apă dintr-o fîntînă mică în care trebuie să aştepţi să se adune iarăşi apa după ce ai scos din ea ce era limpede, folosesc un WC de lemn construit de ei şi se spală la un duş improvizat tot cu apa din aceaşi fîntînă.
Se scoală de dimineaţă şi după ce mănîncă ceva din ce şi-au adus, dar neapărat neperisabil căci nu există loc de ţinut mîncarea la rece, urcă o pantă de munte pe care o refac aproape în fiecare an căci apele spală coasta abruptă în fiecare iarnă, fără să le pese de paşii lor. Pe platoul tăiat sus cîndva de nişte daci războinici şi defrişat de arheologi, singurul adăpost e o prelată, legată de un copac şi căteva beţe, care ţine un pic de umbră unde să-ţi tragi sufletul şi să bei un pic din apa cărată cu rucsacii.
Am făcut şi noi cei din tabăra Ioanei de la Viajoa proba unei dimineţi de muncă la cetatea dacică. Am dat cu măturica, am cules bucăţile de lut sau de os găsite la tot pasul, am pus separat pămîntul ce urma a fi cernut şi am eliberat locul de pietre. Cald rău, sete, soare – cu toate astea ne-a prins căutarea de comori într-ul loc a cărui poveste o auzisem deja în prima seară cînd am ajuns la tabără.
Proba ca am muncit – poză făcută de Ioana
Am ajuns la Ardeu într-o joi pe la ora 14 pe o căldură demnă de canicula din Bucureşti dar nu ne-am lăsat şi am pus corturile, acţiune care s-a soldat cu şiroaie de apă din cap pînă-n picioare, o sete monumentală şi o gîfîială demnă de o cauză mai bună. După care am zăcut leşinaţi preţ de vreo 2 ore pe pătură, dacă nu şi mai bine, sub un copac, cu apă şi cu o bere răcorită anemic într-un simulacru de rîu. Trece şi un rîu pe acolo dar e aşa de cuminţel că abia poţi să scufunzi o sticlă de 2 litri şi să te speli linciurit cu apa sa ce trece peste pietre cu muşchi şi mătasea broaştei.
Pe la ora 6 după-amiază, am urcat spre cetate unde am tot stat să ascultăm poveştile doctorului în arheologie Iosif Vasile Ferencz – ştiu, sună pompos şi probabil că nu şi-ar dori să vorbesc despre el ca despre un profesor sever şi pedant. Iosif, ca şi ceilalţi colegi ai său, sunt genul acela de oameni pe care ţi-i doreşti ca prieteni. Iosif e un hunedorean molcom şi cald ale cărui poveşti despre lumi trecute curg ca o apă calmă dar statornică care sapă orice munte cu forţa perseverenţei şi a pasiunii.
Oamenii ăştia se luptă de ani buni să salveze o parte din istoria acestui pămînt. Cu multe eforturi şi tenacitate au reuşit să stopeze cariera care muşca din situl arheologic, să fie respectaţi de cei din comună şi să muncească, vară de vară, în condiţii care pot părea acceptabile dacă eşti în vacanţă cu cortul dar care par mult mai grele cînd stai perioade întregi acolo.
E adevărat că priveliştea de sus e minunată şi înţelegi de ce locul a fost ales pentru cetate.
Vară de vară, arheologii şi voluntarii muncesc la sit, scot la iveală urmele cetăţii dacice dar şi a celorlalte şapte nivele de cultură descoperită acolo, pe care, întorşi la tabără, le curăţă, le desenează şi le descriu, urmînd a le trimite apoi la muzeu.
Două ore am stat să-l ascultăm pe Iosif şi-am mai fi stat dar se făcea tîrziu şi ne aştepa un foc de tabără la care însă n-am rezistat prea mult că fusese zi lungă şi călduroasă.
Eu am adormit cu gîndul la o fibulă de argint care-mi prindea mantia de războinic, pregătită pentru încă cîteva zile cu iz dacic.
Aş vrea să merg şi la anul la Ardeu, dar nu în vacanţă ci ca voluntar. Mergeţi şi voi?
» Filed Under Altele | 3 Comments
Cum stăm cu patriotismul
Posted on August 16, 2013
Mama iubea pamîntul ăsta cum iubea oamenii, lucid şi adînc, fără iluzii siropoase sau ranchiună puerilă. Iată de ce sunt fericitul posesor al unui sentiment asemănător patriotismului. De ce asemănător? Pentru că acest cuvînt, “patriotism”, şi-a pierdut miezul, tocit, făţărnicit şi răstălmăcit în ani de maltratare a oricăror valori reale. Ar fi multe cuvinte într-o listă de sunete golite de sens de ani mulţi de propagandă şi îndoctrinare. Şi dacă îndoctrinarea n-a prins cu adevărat, căci prea era transparentă şi brută, nici întregi n-am scăpat. Nici noi cei care am auzit cuvinte ca “patriotism”, “ţară”, “popor”, “cinste”, hărnicie”, “muncă”, aruncate în ochi ca arme şi supte de miez pînă la greaţă, nici cei care s-au născut într-o lume tulbure a trecerii, ca lumea de după război.
Ne-am împărţit în două tabere: una căreia i se străpezesc dinţii când printre ei se strecoară astfel de cuvinte şi alta care continuă să le rostogolească sonor pe buze, prelungind abuzul. Ar mai fi şi o a treia categorie – cei care evităm cuvintele ca să nu le trădăm. Dacă ar fi după mine, aş scoate pentru o vreme cuvintele astea şi le-aş înlocui, ca să le lăsăm să se odihnească şi să se reîncarce.
Tot aşa, ca după o boală lungă şi grea, ne-am trezit cu două extreme. Una care cade în păcatul individualismului, al cinismului şi al negării oricăror valori – suntem o naţie de hoţi, de şmecheri, laşi şi trîntori, avem conducătorii pe care-i merităm, ne-ar trebui un dictator care să pună biciul pe noi pentru că altfel nu suntem buni de nimic, suntem un popor de manelişti şi mîncători de seminţe şi avem o ţară frumoasă dar e păcat că e locuită. E partea aceea din noi care se apără, care vrea să supravieţuiască şi al cărei subconştient fuge de tragismul şi iraţionalul contextului. E mai uşor să te autoconvingi că omul pe care-l iubeşti e un ticălos demn de dispreţ, leneş şi trădător decît să suferi iubind un om ale cărui imperfecţiuni te dor pînă în oase.
Cealaltă extremă e cea a mistificării, a credinţei oarbe care se agaţă cu disperare de colacul naţionalist – suntem poporul ales, la noi în munţi e centrul energetic al lumii, arienii s-au născut pe acest tărâm, limba noastră e mai veche ca latina şi greaca, e mama limbii indo-europene, ce mai, acest pămînt e unic şi măreţ, suntem inteligenţi, talentaţi şi inventivi. E o formă de religie şi asta, o formă de disperare pe care o mascăm exaltînd valori, ca să nu ne lăsăm pradă deznădejdii. E mai uşor să crezi că femeia pe care o iubeşti e cea mai harnică, cea mai pură şi cea mai frumoasă din lume decît să accepţi că vîrsta îi îngreunează trupul şi-i sapă faţa, că mîncarea are gustul rutinei şi că ochii nu-i mai strălucesc cînd le apari în faţă.
Calea de mijloc? Echilibrul? Nu vin decît după acceptare, după înţelegere. Noi încă n-am înţeles iar pînă la acceptare e cale lungă.
Anii lungi de culpabilizare s-au aşezat încet, insidios şi perfid peste fragilitatea noastră şi ne luptăm cu lipsa de dragoste şi respect faţă de noi înşine. Nu mai ştim cine suntem, ce vrem, de unde venim şi ce ne dorim în afară de confortul mărunt din jurul nostru care să ne apere de lumea cea rea.
Iată de ce patriotismul e floare rară. Chiar dacă lent şi dureros, am credinţa că îşi va găsi locul firesc şi autentic într-un spaţiu care e, pînă la urmă, casa noastră. Casa noastră cu pereţi scorojiţi pe ici pe colo, cu tablouri autentice din loc în loc, cu falsuri, cu kitsch-uri, cu capodopere şi comori.
Astfel de semne de patriotism autentic, nedeclarativ şi fără emfază am găsit la Ardeu, unde cîţiva oameni fac ceea ce ar trebui să facă mulţi – îşi fac treaba cu pasiune, cu voinţă şi firesc. Oamenii ăştia despre care o să povestesc curînd sunt cei care mi-au reamintit ce înseamnă patriotism.
E legătura cu piatra din prag pe care calci cu mai mult drag decît pe alte pietre din drum, e sentimentul acela de frumos familiar care te face să te simţi mai relaxat în marea de la ţărmul tău decît în ocean, e siguranţa pe care ţi-o dă foşnetul frunzelor din copacul din curte şi umbra sa tihnită, e povestea, mitul şi cîntecul pămîntului pe care calci în fiecare zi.
» Filed Under Altele, De prin Romania | 2 Comments