Capadochia, Cappadocia sau Katpatuka – zonă de basm
Posted on October 7, 2013
Poţi să-i spui Capadochia, Cappadocia, sau poate o să preferi numele său persan cu o rezonanţă mai spectaculoasă, Katpatuka, ţara cailor frumoşi. Ţara cailor frumoşi se află în zona centrală a Turciei, la est de Anatolia şi este un platoul la aproximativ 1000m ce se întinde pe vreo 800 km2 din care răsar formaţiuni muntoase şi stînci vulcanice de o varietate şi frumuseţe care dau zonei un aer fantastic şi unic.
Capadochia este o destinaţie perfectă cam pentru oricine – are atîtea variaţiuni că poate mulţumi cam orice tip de călător sau turist. Poate fi o zonă pur turistică pentru cei care preferă trasee uşoare, fără efort fizic, cu confortul lucrului de-a gata, e un loc încărcat de istorie, poate fi un loc extrem de romantic pentru perechi, pentru copii e o zonă diversă şi numai bună de explorat, pentru pasionaţii de drumeţie e o zonă cu nivel redus de dificultate dar extrem de frumoasă şi de neobişnuită. Iubitorii de animale vor avea veşnic cîte o pisică prin preajmă, ceva căţei care de care mai drăguţi, cai frumoşi, cîte o cămilă rătăcită, măgari şi chiar broaşte ţestoase.
Ce avem?
- O mulţime de agenţii care oferă 3 tururi mari cu diverse variaţiuni;
- o aventură cu balonul;
- echitaţie;
- mîncare bună, dulciuri senzaţionale, condimente, fructe proaspete şi uscate şi sucuri făcute pe loc;
- servicii excelente;
- ceramică, şalvari, covoare, lămpi, bijuterii şi o grămadă de alte obiecte numai bune de suveniruri sau cadouri;
- hoteluri mult peste medie;
- preţuri rezonabile;
- un peisaj senzaţional.
Eu am ajuns anul ăsta în urma poveştilor lui Cătălin Nenciu de la Travel Badgers. Şi călătoria a fost tot cu Cătălin şi cu soţia lui, Renate, cu care am împărţit cîteva zile minunate şi extrem de relaxante. Eu una m-am simţit excelent cu ei şi, din cîte am înţeles, chimia a fost reciprocă. E un mare noroc să mergi cu oameni cu care te potriveşti. În plus, am avut şi avantajul experienţei anterioare a lui Cătălin din Capadochia care ne-a condus pe cîteva din traseele de pe-acolo. Ne-am ales chiar cu o coborîre tărzie pe clar de lună – nu vă speriaţi, nimic periculos – de care să ne aducem aminte multă vreme.
Noi am stat în Göreme şi, printr-un concurs de împrejurări mai puţin plăcut, am stat la două hoteluri deşi tare am fi vrut să rămînem la primul. E vorba de Arif Cave Hotel ţinut de Ahmet Şehirlioglu şi familia sa. Hotelul are una dintre cele mai bune locaţii din Göreme cu o terasă însorită şi foarte primitoare de unde vezi toată zona şi poţi urmări, dimineaţa la 6, ridicarea zecilor de baloane care împînzesc cerul trezind copilul şi magia din noi. Ca să nu mai vorbim de priveliştea de seară.
Iar Ahmet chiar ştie ce are de făcut. El şi familia sa sunt extrem de drăguţi şi primitori, deschişi şi foarte muncitori. Hotelul e foarte frumos, e decorat cu foarte mult gust şi personalitate, micul dejun, chiar dacă nu e foarte variat (dar aşa e cam peste tot acolo) e suficient, bun şi îndestulător. Şi cu sucuri naturale. Camerele sunt comode şi cu toate facilităţile şi cred că ce e mai important, Ahmet este totdeauna gata să te ajute şi să comunice. E unul dintre puţinele hoteluri la care am stat unde nu am avut absolut nimic de reproşat.
Bănuiesc că v-aţi dat deja seama cît de mult mi-a plăcut acolo după numărul de poze. Am depăşit orice record personal – 3000 poze într-o săptămînă. Să nu vă spun cît mi-a luat să trec prin toate, după o altă tură de 2000 de poze în Portugalia (care vin, vin, zău).
Aşa că aşteptaţi-vă şi la alte poveşti şi la foarte multe poze pentru că am probleme mare la selectare, nu că ar fi pozele mele prea bune, dar subiectele sunt excelente.
Şi am şi o grămadă de sfaturi care o să vină pe rînd pentru Capadochia, Istanbul şi oraşele din Portugalia pe unde am fost. Aşa că, cer îngăduinţă şi răbdare şi spre că va merita.
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Fun Turism, Insemnari din calatorii, Ne-am cazat la | 1 Comment
Machu Picchu subiectiv – Salkantay cu grup multinaţional (IV)
Posted on October 4, 2013
Lumea dacilor şi plimbările în Portugalia şi Capadochia m-au furat o vreme din lumea incaşă şi-am rămas cu povestea despre drumul spre Machu Picchu undeva pe munte cu un Fernando rătăcit. Mai ţineţi minte? Rămăsesem la faza în care Jose, după abia vreo oră, a plecat în căutarea lui. Apar în sfărşit amîndoi cam după 10 minute – un Fernando negru la faţă şi un Jose care se dă rotund şi pozitiv deşi e destul de clar că ştie că a cam dat-o în bară. Ceilalţi au terminat de mîncat şi se hotărăsc să plece înainte, căci pînă la următoarea tabără e drum uşor şi mai mult în coborîre deci se pot lipsi de Jose. Rămîn cu Fernando şi cu Jose. După ce îl las să-şi rumege nervii şi să mănînce şi el ceva, aflu de la Fernando că s-a oprit la fiecare loc de popas în parte căutînd grupul nostru. Jose nu l-a aşteptat (aşa cum pretindea) să-i explice exact unde să ajungă ci i-a făcut doar semn, de departe, pe unde s-o ia. Popasul nostru era ultimul din întreg şirul de nenumărate astfel de încropeli. Deşi îmi vine să-i sar lui Jose în gîtlej, fac eforturi să fiu civilizată şi-i explic calm că aşa ceva nu se face. Pe munte nu laşi pe nimeni în urmă, cu atît mai puţin cînd eşti ghid şi ai obligaţia de a avea grijă de toată lumea. Mare noroc a avut că nu mai am 20-30 de ani. Îşi pune cenuşă în cap, se scuză că a avut impresia că Fernando ştia unde să vină. Ne liniştim şi plecăm şi noi în sfărşit spre punctul terminus din ziua doua, Collpapampa.
Alt peisaj, la altă altitudine. Corturile sunt direct afară şi a apărut un cort suplimentar pentru masă, deşi lîngă căsuţa de lut unde ne-am oprit este şi o mică măsuţă cu băncuţe de lemn, un WC turcesc afară şi o chiuvetă mică cu apă rece. Ca la munte. Un copil peruan vinde apă, alte băuturi şi hărtie igienică (incaşă desigur) la preţuri de speculă, dar cumpărăm cu toate astea nişte apă şi bere, fără să comentăm prea mult pentru că sărăcia e evidentă acolo şi parcă n-avem inimă să ne tocmim.
Foto: Fernando Malapi
Foto: Fernando Malapi
Zi grea, somn profund, sculat dimineaţă cu noaptea-n cap adică încă pe întuneric dar avem surpriza ca la micul dejun să avem tort, un tort încropit de bucătar din ce avea pe-acolo. Mîncabil şi mai ales lăudabil. Suntem din ce în ce mai impresionaţi de capacitatea bucătarului de a pregăti ceva diferit la fiecare masă şi pe de-asupra şi gustos. La bucătarul ăsta am mîncat prima dată aji de gallina.
Şi iată-ne iar pe drum, de data asta pe un traseu uşurel, aşa de plimbărică, adică mai de-a coasta, timp de aproximativ patru ore. Pe drum am întîlnit cascade, vaci, mici popasuri cu acelaşi aer improvizat, cu gaini, porci, căini, pisici şi băi încropite.
Locul de popas de unde am luat un microbuz pînă la Santa Tereza (următorul nostru punct de campare) era într-un sat de munte sărac care mi-a amintit de unel locuri din România.
Şcoala însă arată bine şi curat ceea ce mi-a dat de găndit – se pare că ţin la educaţie chiar dacă sunt săraci, sau poate tocmai pentru că sunt săraci. Dacă vă amintiţi, am constatat în Lima cît de bine crescuţi sunt peruanii.
Santa Tereza e un orăşel căţărat în munte iar locul de campare era un fel de tabără ceva mai serioasă, cu o clădire de ciment cu terase pentru luat masa, cu WC şi chiuvetă, cu un mic bufet de unde să cumperi hărtie igienică sau ceva de băut ori de crănţănit, mulţi turişti, un căţel model şi copii veniţi din diverse locuri din zonă la un festival folcloric ce avea loc în acea seară în Santa Tereza.
După ce ne-am instalat la corturi, ni s-a propus o baie la ape termale, propunere care a fost primită cum mult entuziasm după patru zile de spălat cu apă rece pe apucate şi pe furate. În primul moment cînd am ajuns la băi, m-am întrebat ce vom face acolo timp de 2 ore. Cele două ore necesită însă atenţie specială şi o poveste separată pe care promit s-o scriu cît de curînd. Ce vă pot spune, e că nu e ca la Geoagiu Băi.
Vezi continuarea aici.
» Filed Under Altele | 2 Comments
Dungi, culori, soare şi piatră în aerul Capadochiei
Posted on September 27, 2013
Habar n-am cu ce să-ncep, să zic întîi de Portugalia sau de Turcia? Să pornesc cronologic sau la întîmplare? Şi pentru că n-am nici o idee, o să încep cu plimbarea cu balonul prin zona Goreme din Capadochia ca să ştim o treabă. OK, m-aţi prins – e cel mai simplu. Nu trebuie să las emoţiile să se filtreze, am deja selectate poze şi e şi un subiect extrem de relaxant.
Să zic că am fost foarte surprinsă ar fi o minciună pentru că am la activ trei sărituri cu paraşuta de la 1000 de metri, adică ştiam deja cum e acolo sus. Pentru cei care însă n-au avut experienţe la astfel de înălţimi, e o emoţie surprinzătoare. Imaginile din avion pe vreme bună sunt aici panoramice şi tihnite. Ai timp într-o oră cît durează plutirea, mai sus, mai jos, să priveşti relaxat pămîntul de sub tine şi cerul de răsărit.
În plus, Capadochia, imaginile sunt surprinzătoare şi datorită peisajului spectaculos pe care l-au creat vulcanii – un platou la 1000m din care cresc ţuguie albe ce par venite din ţara lui Oblio pline de găuri, locaşuri pentru porumbei, case sau hoteluri şi lanţuri de spinări de piatră în mai multe nuanţe de la alb la roz, trecînd prin vernil sau gri. Valea Roz şi Valea Roşie sunt foarte vizibile din orice loc ridicat din Goreme dar mai ales din balon.
Iar spectacolul baloanelor este unul fascinant în sine – începând de pe la 6 şi un pic dimineaţa pînă pe la 7 (depinde şi de vreme şi curenţi) se ridică din toate văile o puzderie de baloane colorate la care caşti ochii ca un copil încîntat, fie că le vezi de la terasa hotelului, fie că le vezi dintr-ul dintre ele. E minunat să ai încîntarea asta plină şi nesofisticată a unui copil ce se bucură de plutirea prin aer a baloanelor colorate.
Turcii au făcut o adevărată industrie din asta. Sunt extraordinar de bine pregătiţi şi totul merge ceas. Un microbuz te preia de la hotel dimineaţă la 5 şi un pic, eşti dus la un fel de cantină unde ai un mic dejun suedez foarte consistent şi bun, apoi eşti dus tot cu microbuzul în zona de lansare unde urmăreşti ultimele pregătiri şi ultimele faze de umflare a balonului. Baloanele sunt aduse cu nacelele lor pe remorcile unor maşini de teren care urmăresc baloanele pînă la locul de sosire unde, pilotul aşează nacela direct pe remorcă – foarte impresionant. La sfârşit, ţi se oferă un kir royal (un cocktail cu şampanie) şi un dulce. Şi ţi se dă şi un fel de diplomă ca să dovedeşti că ai zburat cu balonul.
E scump? Eu zic că nu foarte scump şi merită oricum. Preţul varia între 100 şi 160 euro/persoană pentru zborul de o oră. Noi (adică Renate şi Cătălin de la TravelBadgers şi cu mine) am negociat la hotel un pachet care a inclus zborul şi trei tururi în zonă la 200 euro de persoană ceea ce mi s-a părut f. decent mai ales că toate tururile includ şi masă – două dintre ele sunt de o zi întreagă practic şi unul un pic mai scurt. Dar despre astea şi despre plăcerea de a merge cu oameni cu care te potriveşti şi te înţelegi uşor, vă zic în episoadele următoare.
Pînă atunci, ia uite ce am văzut eu din balon!
Cum vi se pare?
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Fun Turism, Insemnari din calatorii | 2 Comments