Machu Picchu subiectiv – Salkantay cu grup multinaţional (III)
Posted on August 6, 2013
La Soraypampa, unde ne-am oprit în prima seară pe traseul Salkantay, e un fel de tabară improvizată (toate popasurile pe muntele peruan au acest aer improvizat). O cutie mică din placaj în care se vând ceva băuturi răcoritoare şi dulciuri, o clădire de chirpici unde e un WC turcesc şi o chiuvetă cu apă rece. Pentru cei care merg pe munte, nu e nici o noutate. Cei care n-au fost niciodată cu cortul ar putea avea ceva probleme de adaptare. La Soraypampa e pus un cort mare in care se instalează corturile individuale – la aproape 4000m ai toate şansele să prinzi o noapte mai rece şi ploioasă. Noi n-am avut acest ghinion şi-n plus am mâncat extrem de bine în acea seară. Toată lumea drăguţă, mulţumită şi foarte politicoasă. Norvegienii mai tăcuţi, americanca asiatică cuminte şi timidă.
După masă, Jose m-a abordat încercînd să fie diplomat şi vorbindu-mi aşa cu un aer grijuliu şi confidenţial:
– Ştii că mâine e drumul cel mai greu, e un urcuş de aproximativ 3 ore şi jumătate din care o mare parte este foarte abruptă.
M-am prins imediat unde bătea.
– OK. Ştiu. Nu-ţi face probleme că mă descurc.
-Da, sigur. dar să ştii că oamenii de pe aici mai au cai de rezervă şi poţi merge până sus în şaua Salkantay cu calul.
-A, da? Ei, asta chiar că sună interesant. Cred că mi-ar plăcea să urc cu calul. Cît costă?
– 100 de soles (aprox. 40 de dolari).
Zis şi făcut. A doua zi m-am alăturat unui grup de alte trei persoane şi-am pornit-o călare pe nişte cai aşa cum sunt pe la ei pe acolo, mici şi vînoşi, mai mult catîri. Care cai-catîri aveau doar o sfoară de gît şi erau conduşi din urmă cu doar cîteva vorbe strigate din cînd în cînd de un localnic care ne-a dus până sus preţ de vreo 3 ore. Am încercat să-mi conduc calul cu mîinile pe grumaz dar nu prea avea el treabă cu părerile mele mai ales că era în continuă rivalitate cu un alt armăsar ce tot încerca să-l depăşească. Competitivi rău, domnule! Ori de cîte ori calul din dreapta încerca să avanseze şi să treacă pe lîngă al meu, ăsta se enerva şi încerca să-l ia de grumaz. A, şi calul meu era singurul negru 🙂
Frumos peisajul, cu un lăcuşor, cu creste stîncoase, cu vîrful Salkantay înzăpezit aşa cum îi stă bine unui vărf de peste 6000m. Ei,nu vă gîndiţi acum că am ajuns acolo! Am ajuns doar pînă în şa după ce am urcat o parte din drum pe o potecă şerpuită şi abruptă (nu mai abruptă ca zona stîncoasă din Piatra Craiului, staţi liniştiţi) şi tare bine a fost pe cal! Bună idee!
Sus ne-am reunit cu toţi după ce a apărut şi Fernando care a avut nişte încălţări cam nepotrivite şi a urcat mai greu un pic şi, pe ultima poziţie, a ajuns şi Pamela (după cum am botezat-o în primul episod). Obosită rău şi cam supărată. Toată lumea a încurajat-o, a primit o jachetă mai groasă să-i ţină de vînt, a fost primită cu zîmbete, mă rog, totul pînă aici perfect din punct de vedere relaţii umane.
Din şa drumul începea să coboare şi toată lumea a mers mult mai uşor cu excepţia lui Fernando cu încălţările lui păguboase. Şi aici au început şi primele semne de vagi probleme. În primul rînd ghidul nu şi-a făcut treaba corespunzător.
La coborîre eu mi-s precum capra neagră adică o ţin tot într-un săltat şi-o alergare. Şi nici cu respiraţia nu mai aveam probleme. Am mers o vreme cu Pamela, cu ghidul şi cu Fernando, mai la urmă, ca să fiu cu ochii pe ei. Pe urmă, am văzut că Pamela şi-a revenit şi coboară fără probleme iar ghidul m-a asigurat că rămîne el cu ea şi cu Fernando. Drept pentru care am tăiat-o. La un moment dat ghidul m-a depăşit ca să-i ajungă pe primii din faţă (cei doi norvegieni desigur) să le arate la ce aplecată ne oprim. L-am găsit apoi la un poduleţ unde ne aştepta pe toţi şi ne îndruma. Totul bine şi frumos pînă aici. Ajung la popas care era ultimul dintr-un şir lung de încropeli de acelaşi tip şi ne punem pe aşteptat. Şi vine toată lumea inclusiv ghidul, mai puţin Fernando.
Şi stăm, şi stăm şi Fernando nu apare. Ghidul mă asigură că i-a zis unde să vină şi că Fernando cobora greu din cauza nenorocirilor din picioare. Trece o jumătate de oră, ceilalţi chiţăie de foame, se pune masa, începem să mîncăm supa, începe să plouă.
Eu încep să mă îngrijorez şi să bîţîi din picioare tot cu ochii la drum. Bill pleacă după Fernando dar reapare după 10 minune, fără. Mă cam înfig în Jose că trecuse deja o oră şi oricît de încet ar fi venit Fernando, o oră era deja mult prea mult. Jose se decide în sfărşit să plece după el deşi era clar că n-are nici un chef să plece înapoi prin ploaie.
Dar ce s-a întîmplat pînă la urmă vă zic în episodul viitor care va fi sigur mai palpitant.
Episodul IV aici.
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume
Comments
6 Responses to “Machu Picchu subiectiv – Salkantay cu grup multinaţional (III)”
Leave a Reply
Machu Picchu subiectiv #rotravel – Salkantay cu grup multinaţional (III) http://t.co/ogUiH791DC via @funtur
Machu Picchu subiectiv – Salkantay cu grup multinaţional (III) http://t.co/9zZWtMjQ8z via @funtur
Frumos povestit, aștept continuarea.
Multumesc. Vine, imprevizibil, dar vine si urmarea 🙂
[…] şi Capadochia m-au furat o vreme din lumea incaşă şi-am rămas cu povestea despre drumul spre Machu Picchu undeva pe munte cu un Fernando rătăcit. Mai ţineţi minte? Rămăsesem la faza în care Jose, […]
[…] Episodul III aici. […]