Trovanţii, babele şi tigăile – pe lună sau pe Marte
Posted on November 25, 2013
Sunt locuri în lume despre care avem expresia „parcă-i de pe lună” sau „parcă-i de pe altă planetă”. Nu prea ştim noi cum e pe altă planetă şi luna e încă subiect de vise, fantasme şi poezie. Impresia pe care unele daruri ale pămîntului sau ale oamenilor (sau extratereştrilor după unele păreri) le trezeşte în noi este aceea de ireal, de nepămîntean. Cu cît imaginea pe care o vedem e mai diferită de locurile familiare, cu atît mai cosmică ni se pare. Şi cu cît călătoreşti mai mult, cu atît mai puţin foloseşti comparaţia cu luna ori Marte.
Unde m-am simţit eu pe alt corp ceresc?
1. La Vulcanii noroioşi de la Pîclele din Buzău, unde craterele de noroi, solul neted uscat, valurile de pămînt despărţite de răuri lucioase şi consistente sau de crăpături şi denivelări ce separă nuanţele de gri, de la prăfos la metalic, m-au făcut să mă găndesc la lună. Încă n-am întîlnit pe cineva care a fost acolo (la vulcani, nu pe lună) să nu facă fix aceaşi comparaţie. Nici n-ai cum să fii original în chestia asta. Şi impresia nu se schimbă chiar dacă te duci acolo de mai multe ori. Nu se banalizează şi nu-şi schimbă dimensiunea cosmică. În plus, e extrem de uşor de ajuns acolo şi o poate face oricine.
2. Munţii Ciucaş unde sunt nişte formaţiuni carstice ca nişte turnuri, babe, ciuperci, pitici, uriaşi, creneluri şi ce mai vreţi voi, care pe mine m-au dus cu mintea la o ţară de basm. Avantajul acestui complex muntos este că e accesibil şi ca poziţie şi ca grad de dificultate. Poţi avea nenumărate poveşti la nas şi sub ochi cu un efort relativ mărunt. Nu e chiar aşa uşor ca la vulcanii noroioşi dar nici K2.
Sursa foto: Never Ending Trails
3. Trovanţii, din Vălcea, Buzău sau alte locuri prin ţară, sunt formaţiuni stranii ce te duc cu mintea la filmele SF mai vechi, la locuinţele unor elfi sau ouăle unor dinozauri. La Muzeul Trovanţilor de la Costeşti m-am făcut că nu ştiu care e explicaţia ştiinţifică a apariţiei lor şi m-am lăsat să visez la nişte elfi mititei care nu ies decît noaptea să se joace cu piticii din pădure şi, uneori, cînd au chef de treabă, să mai pună un strat sau o cameră la căsuţele lor din piatră.
4. Despre Babele şi Sfinxul din Bucegi n-aş mai putea să zic nimic din ce nu s-a spus în sute de pagini. Eu le-am văzut de multe ori, mai ales în perioada cînd mergeam cu ai mei în fiecare vară la Padina şi unde ajungeam de fiecare dată şi la Vîrful Omu, de obicei trecînd pe la Babele. Mărturisesc că mi-e greu să le mai văd într-un aer de mister dar am găsit nişte fotografii la ROMANIA LA PAS care le redau toată magia. Iată una dintre ele:
Şi iată şi un sfinx demn de numele său
Sursă foto: Bogdan Giuşcă
N-am trecut aici nici o peşteră pentru deşi cam toate par din altă lume şi poate că şi sunt – lumea magică subterană prin care sufletul pămîntului trage cu coada ochiului spre lumină. În România sunt atît de multe, de frumoase şi de variate încît n-ar avea loc în articolul ăsta. Numai Valea Sighiştelului are peste 200 de peşteri pe circa 10 km pătraţi.
Pînă să deschid eu vorba despre alte locuri de pe pămînt, vă aştept pe voi să-mi spuneţi despre alte astfel de locuri din România la care eu n-am ajuns (sau am uitat c-am ajuns cîndva în viaţa asta).
» Filed Under Am vazut, De prin Romania, Excursii | Comments Off on Trovanţii, babele şi tigăile – pe lună sau pe Marte
Ce să vezi în Valea Colca din Peru
Posted on November 21, 2013
N-am reuşit să povestesc tot ce am văzut în Valea şi Canionul Colca din Peru. Cu toate că am exprimat anterior nişte mici “plângeri”, e o zonă spectaculoasă care merită văzută, nu numai pentru canion şi condori, ci şi pentru valea care se mai numeşte şi Valea pierdută a Incaşilor, Valea Focului (de la vulcanii săi), Valea Minunilor sau Teritoriul Condorilor unde se desfăşoară impresionante terase pre-columbiene, presărate cu mici lacuri şi petrecute de răul Colca.
În piatra versanţilor văii se află morminte pre-incaşe de le la 1200 ale populaţiei Collagua la o înălţime ce desfide logica iar de-alungul rîului sunt mici orăşele şi sate construite de spanioli, cu o piaţă centrală în care se află căte o biserică minunantă.
Acestea sunt 2 morminte în munte…..cu zoom
şi fără… cum au ajuns acolo? Se pare că prin coborîre pe frînghii de pe buza muntelui.
Chivay, unde am fost cazaţi, e un orăşel mititel care amestecă tradiţionalul cu un kitsch mai mult amuzant decât deranjant pentru că are totuşi un aer de autenticitate cu toate statuile sale de un gust discutabil.
Cele câteva străduţe mici cu case, magazine şi hoteluţuri colorate, porţi pitoreşti, biserica colonială din centru, au un farmec şi un aer încă ne-comercial şi tihnit, relaxant. Tuk-tuk-urile au şi ele ceva de spus în această atmosferă iar oamenii sunt deschişi şi liniştiţi.
De-alungul văii Colca sunt sate, precum Maca and Yanque, ale căror biserici au fost construite de către spanioli în sec.17, într-un stil combinat între cel indigen şi cel colonial cunoscut sub numele de “baroc andean”. Satele sunt vesele şi triste în acelaşi timp, conform modelului peruan al marilor contraste. O anumită luminozitate şi culoare, albul bisericilor şi porţile lor colorate au încă un aer de autenticitate în ciuda turismului din zonă.
Localnici săraci, fete îmbrăcate în costume tradiţionale dansînd în piaţa rotundă cu fîntînă, într-o dimineaţă de luni. Oare nu merg la şcoală? Au un aer uşor plictisit, fac chestia asta de ceva vreme şi repetă aceleaşi mişcări tot timpul cît stăm noi acolo, în speranţa că vor cîştiga ceva de la grupurile de turişti care se învîrt cu aparatele în mînă.
Ca în multe alte locuri din lume, nu e potrivit să faci fotografii fără a cere voie, pentru că o fotografie poate fi o sursă de venit. Un bănuţ care pentru noi nu înseamnă mult, pentru micile dansatoare, pentru un bătrîn , un copil sau un localnic cu cîte un şoim, înseamnă mult.
Iată prima parte a unui film foarte interesant care poate vă convinge mai bine decît pot eu că valea îşi merită denumirea de valea Minunilor:
Eu zic că zona merită o vizită cu maşina pe cont propriu, eventual cu ghizi locali. Pentru noi care aveam puţin timp, pachetul de 2 zile a fost bun dar zona chiar merită mult mai mult. Tentant?
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | 2 Comments
Umbra Vîntului şi-a găsit destinatar
Posted on November 13, 2013
Şi iată că s-a încheiat concursul pentru Umbra Vîntului de Carlos Luis Zafon.
Înainte de a vă spune cine a cîştigat, mai jos e o listă cu toate sugestiile pe care le-am primit, ca să le aveţi şi voi.
- Herman hesse – Siddhartha
- Hermann hesse – Narcis si gura de aur
- Hermann hesse – Gertrud
- Paulo coelho – Al cincilea munte
- Irvin yalom- Minciuni pe canapea
- Mika Waltari – Egipteanul
- Marco Salvador – Longobardul
- Mario Vargas Llosa – Ratacirile fetei nesabuite
- Marc Levy – Strania Calatorie a domnului Daldry
- Christopher Moore – Mielul: Evanghelia dupa Biff, tovarasul de joaca al lui Iisus
- Stephen King – Salem’s Lot
- Camilla Lackberg – Printesa Gheturilor
- George RR Martin – Toata saga “Cantec de Gheata si Foc”.
- Catalian Dorian Florescu – Zaira
- Cristian Teodorescu – Medgidia, orasul de apoi
- Radu Ciobotea – Aparatorii
- Gaston Leroux – Fantoma de la opera
- Frans Eemil Sillanpaa – Silja
- Julien Green – Taramuri de departe
- Stephen King – Shining
- Michael Ondaatje – Pacientul englez
- Maitreyi Devi – Dragostea nu moare
- Edmond Cazal – Istoria scandaloasa a inchizitiei
- Mineko Iwasaki- Adevarata viata de gheisa
- Azar Nafisi – Citind Lolita in Teheran
- Yasunari Kawabata- Tara zapezilor
- Sawako Ariyoshi- Sotia doctorului
- Saratchandra Chattopadhyay – Devdas, o iubire indiana”
- Amita Bhose – Proverbe si cugetari bengaleze
Mulţumesc tuturor celor care mi-au trimis aceste sugestii – pe unele le ştiam, le am sau le-am citit, pe altele nu şi mi-am îmbogăţit astfel, cu bucurie dar şi cu spaima “mamă cîte n-am citit”, o listă de dorinţe.
Iată şi cele trei recenziile din finală:
Shining – Stephen King
Pantazi Alina Ionela
“Prima data am vazut filmul, pe cand eram mai mica. Atunci nu stiam de Stephen King, nici ca filmul este facut dupa un roman, etc. Mai tarziu, l-am descoperit pe Stephen. Majoritatea romanelor sale sunt pline de mister, magie si supranatural. Cu toate ca am vazut filmul, am vrut neaparat sa citesc si cartea, mult laudata de prieteni de-ai mei care au citit-o. In “Shining”, povestea se desfasoara intr-un hotel in care ajunge Jack, impreuna cu sotia si Danny, fiul lor de vreo 5-6 ani. Copilul este inzestrat cu ceva puteri si energii supranaturale si prevede ceea ce se va intampla in hotelul in care tatal lui accepta un job pe timp de iarna – ingrijitor al hotelului. Danny incearca sa-si atentioneze parintii, insa, in cele din urma ei ajung la hotel. Hotelul este incarcat de o istorie sangeroasa, spirite si energii negative, lucruri pe care cei trei le vor simti in toata perioada petrecuta acolo.
Cartea este maricica, in jur de 500 de pagini, insa, te asigur ca nu te vei plictisi, este genul de carte pe care nu o poti lasa din mana. Iti este teama de ce urmeaza sa citesti, te tine cu sufletul la gura, dar continui sa dai pagina dupa pagina…am simtit-o pe pielea mea…Merita, trust me!”
Adevărata viață de gheișă – Mineko Iwasaki
Burde Vladut
“Situat la granița dintre jurnal și roman autobiografic (la fel ca și „Însemnări de căpătâi”, ale lui Sei Shonagon), cartea lui Mineko Iwasaki ne introduce subtil în lumea „femeilor artei”, dincolo de ușile culisante din hârtie de orez, într-o lume guvernată de legi proprii, o lume ale căror membri erau reduși la tăcere de legi nescrise. Și, probabil, aceste legi ar fi rămas nerostite încă multă vreme dacă americanul Arthur Golden nu ar fi scris romanul, care avea să devină bestseller, despre viața unei gheișe din cartierul Gion din Kyoto, „Memoriile unei gheișe”, făcând „greșeala” de a menționa una dintre sursele de inspirație, și anume celebra gheișă Mineko Iwasaki.
Mai întâi, câteva cuvinte despre autoarea memoriilor, informații care ne parvin grație traducătoarei, conf.dr. Anca Focșeneanu, de la catedra de japoneză a universității bucureștene. Așadar, „Mineko Iwasaki, născută în 1949, a fost gheișa numărul unu a Japoniei pînă la sfârșitul anilor 1970, când s-a retras din viața profesională. Astăzi trăiește într-o suburbie a Kyoto-ului, împreună cu familia sa.” (Iwasaki, Mineko, „Adevărata viață de gheișă”, București, Humanitas 2009). Și, probabil, ar fi trăit liniștită în continuare, dacă Arthur Golden nu ar fi scris romanul menționat anterior.
După cum am mai spus, Golden a făcut greșeala de a menționa sursa principală a informațiilor, și anume celebra gheișă, chiar dacă îi promisese acesteia că va păstra anonimatul sursei de inspirație. Însă, pe de altă parte, Golden a mai făcut greșeala de a modifica unele date ale „problemei”, alegând să ofere cititorilor, în locul informației originale și corecte, informații care să placă, să-i atragă spre lectură, însă să îi „îndepărteze” de adevăratul sens al cuvântului „gheișă”.
Așa că, fiind „acuzată” de ruperea tăcerii, Mineko Iwasaki a trebuit să facă față „acuzațiilor” de a fi oferit informații greșite. Ca măsură de apărare, a hotărât ca, sub forma unui jurnal, să-și publice memoriile, arătând care este, de fapt, „Adevărata viață de gheișă”. Citind acest roman, cititorul va afla ce înseamnă, spre exemplu mizuage, maiko, geiko etc. Și va fi transpus într-o lume a plăcerilor trecătoare, asemeni frumuseții florii de cireș.”
Mielul: Evanghelia dupa Biff, tovarasul de joaca al lui Iisus – Christopher Moore
Alexandra Axinte
“Iti recomand cu mare caldura “Christopher Moore – Mielul: Evanghelia dupa Biff, tovarasul de joaca al lui Iisus”, in primul rand pentru originalitatea naratiunii. S-au scris mii si mii de texte despre maturitatea si faptele lui Iisus, insa nimeni nu a avut suficienta imaginatie si de ce nu, indrazneala, sa povesteasca, cu mult umor si fantezie debordanta, despre copilaria lui. Etapa foarte importanta de altfel, deoarece, dupa cum bine stim, mai toate ni se trag din copilarie…
In al doilea rand, cartea merita citita exclusiv pentru a-l cunoaste pe Biff, unul din cele mai interesante personaje din intreaga literatura universala contemporana. Genul despre care istoria si religia nu ar vorbi niciodata, chiar daca ar fi existat cu adevarat.
Levi, fiul lui Alfel sau “Biff pentru golani”, are un simt al umorului fantastic si o obraznicie justificata, cumva simpatica. A stat langa Iisus din momentul cand acesta a inviat prima soparla, pana la ultima lui aparitie publica. Au mers impreuna la nunti, inmormantari si alte cumetrii si au trecut prin intamplari de neuitat. Moore spune ca au ajuns si pana in China, unde au invatat impreuna kung-fu si s-au luat la tranta cu dragoni si vrajitoare. Culmea, toate par al naibii de plauzibile, daca luam in considerare elipsa de timp din viata istorica a lui Isus.
Biff e petrecaretul incurabil, inzestrat cu o siretenie evreiasca delicioasa, in vreme ce Iosua are un talent fantastic de a-si face dusmani pe banda rulanta, mai ales din pricina arogantei, pe care nu se straduieste deloc sa o ascunda.
Desi Iosua e “fabrica de minuni”, Biff e mult mai interesant ca si partener de conversatie si tovaras de drum. Are o filosofie de viata fascinanta, stie sa spuna o gluma buna si sa convinga pe oricine, de orice. Genul care vinde gheata la Polul Nord si care are destula rabdare sa explice si intregul procedeu de marketing.
Prin urmare daca vrei sa te amuzi si sa arunci un ochi in culisele crestinismului incipient, “Evanghelia dupa Biff” este probabil cea mai inspirata alegere. Nu este un atac la religie sau la pudoare ci pur si simplu un foarte reusit exercitiu de imaginatie care nu ar trebui sa lipseasca din biblioteca nimanui.”
Îi felicit pe toţi cei trei finalişti şi mi-aş fi dorit să am trei premii, nu doar unul, pentru că fiecare dintre ei m-a convins să citesc cărţile recomandate. Cum premiul este numai unul, am ales ca destinatar pentru Cartea Vîntului recenzia cea mai apropiată de stilul meu ca mod foarte personal de relatare dar şi ca subiect al cărţii.
…… aici gîndiţi-vă voi la ceva tobe, suspans şi chestii din astea……….
Destinatar: Alexandra Axinte!
Eu mai am cărţi de dat şi cred că o să mai fac concursuri cu astfel de premii. Dacă sunteţi cartofori, pardon, cartofagi – nu, nu, nici aşa nu e bine – cartofani – iar n-am nimerit-o – ma rog, iubitori de carte, aţi înţeles voi, fiţi pe fază!
» Filed Under Altele, am citit | Comments Off on Umbra Vîntului şi-a găsit destinatar