Călătorii cu hărți de hîrtie și aparate cu film
Posted on January 15, 2014
Un articol pe care l-am citit zilele trecute pe Lonely Planet făcea o propunere de călătorie în stilul anilor trecuți, adică ca pe vremea cînd nu aveam tablete, laptop-uri, Facebook, Internet și telefoane deștepte.
Avînd în vedere vîrsta, eu chiar am apucat zilele alea și m-am întrebat dacă sunt lucruri pe care le regret și dacă aș mai vrea să călătoresc ca atunci.
Hai să le luăm pe rînd după cum zice articolul.
1. Local faces, not Facebook
Aici aș tinde să fiu de acord cu autorul articolului. Cînd plec, simt nevoia să mă detașez și nu prea intru pe Facebook. Intru eventual în cîte o seară să pun o poză și să zic două vorbe dar aș putea foarte bine să mă lipsesc de asta. Un mic articol pe blog e suficient ca să știe lumea că n-am fugit definitiv în lume iar poveștile le spun cînd mă întorc. Și asta după ceva vreme ca să se așeze.
În ultima vreme mă simt ruptă între dorința de a vedea cît mai multe și a încerca să prind esența unui loc dincolo de peisaje, monumente și muzee. Aș vrea să văd și Sagrada Familia dar și Parcul Guell, și Rambla și Ocenariu dar și Poble Espanyol. Dacă înțelegeți ce vreau să spun. Vreau să încerc un vin bun, să văd un spectacol, să ascult muzica locului și să vorbesc cu oameni. Și mai vreau să fac și poze. Cam multe de jonglat cînd nu ai tot timpul din lume, nu?
2. Paper maps, not Google Maps
Ei aici aș zice că una nu o exclude pe cealaltă. Cel puțin nu pentru mine. Deși am un telefon “deștept” rareori îl folosesc la altceva decît la vorbit și eventual cîteva SMS-urilor (nici cu alea nu mă omor). Rar intru pe Internet de pe telefon și asta doar dacă sunt pe stradă și vreau neapărat să aflu ceva. Nu intru niciodată pe Facebook de pe telefon și mă cam irită cei care stau cu nasul tot timpul în telefon sau tabletă.
La drum folosesc totdeauna o hartă de hîrtie cu care mă descurc foarte bine și fără de care aș fi total handicapată căci instinctul meu de orintare în spațiu e aproape nul. Ca să vă dau un exemplu, prima dată cînd am fost la Londra, am ajuns lîngă British Museum în jurul căruia m-am învărtit vreo 20 de minute pînă să mă prind unde e intrarea. Între timp m-am mai deșteptat, dar nu din instinct, ci învățînd niște trucuri.
Cu toate astea, mă descurc mult mai bine dacă am studiat un pic înainte harta de pe Google. Iar la planificarea unei călătorii, hărțile Google sunt imbatabile! Sunt foarte recunoscătoare pentru ele, indiferent de ce părere am în general de Google și practicile sale.
3. Film cameras, not digital selfies
E adevărat că filmul are o rezoluție mai bună, că e mai palpitant și am și eu nostalgii de pe vreamea cînd prețuiam fiacare cadru în parte mai ales că filme color se găseau rar și erau scumpe.
Și e adevărat că uneori ne pierdem în aparat sau mai bine zis în această febră a fotografiei perfecte.
Cu toate astea n-aș reuși să renunț la digital, cel puțin nu acum. Poate că peste 5-10 ani, o să devin mult mai bună și mai pretențioasă și o să-mi doresc un aparat cu film. Pînă atunci, sunt foarte fericită că pot face cite poze doresc. Și, am învățat și să-mi creez un echilibru între bucuria ochiului și cea a lentilei. Aparatul e și un partener de călătorie atunci cînd ești singur. Cel puțin pentru mineș e ca și cum aș împărtăși cu cineva ceea ce văd.
Cît despre pozatul cu telefonul sau tableta (de preferință) a mutrei proprii în orice situație și loc (selfies) nici nu vreau să comentez.
4. Real books, not Kindles
Ei, aici m-a nimerit. Eu nu citesc cărți pe ecran. Îmi plac cărțile, îmi place să le simt în mîini, îmi place să dau paginile, mi se pare că au mai multă substanță. Pe ecran atenția mea e limitată, obosesc repede și tind să citesc rapid și eficient. Ori cărțile le citesc de plăcere și cu bucurie, nu eficient.
5 si 6 se referă la trimiterea și primirea de scrisori prin poșta clasică și nu electronic.
Am o prietenă care stă în Canada de vreo 20 de ani. Vorbim pe e-mail din cînd în cînd, mai vorbim la telefon cam de 2 ori pe an și ne vedem în fiecare an cînd vine la părinți. La fiecare Crăciun primesc de la ea o felicitare prin poștă, așa ca pe vremuri și mă bucură foarte tare. Eu sunt o puturoasă și am luat calea ușoară a felicitărilor electronice.
7. Real music and conversation, not iPods
E clar că e mult mai plăcut să asculți Fado pe viu într-o cărciumă în Lisabona decît să umbli prin Alfama cu cîștile la urechi, oricît de bună ar fi muzica pe care o asculți. Căștile la urechi sunt bune cînd alergi, cînd vrei să nu deranjezi pe cineva dar mi s-ar părea ciudat să mă desprind de sunetele unui oraș, să nu aud ce spun oamenii pe stradă și să fiu parțial detașată de tot ce văd.
Am făcut o singură dată chestia asta dar cred că am circumstanțe atenuante. Eram la Acropole cu un grup cu care n-aveam nici în clin nici în mînecă, cu doi ghizi aberanți și groaznici de plicticoși și ca să scap, mi-am pus căștile pe urechi cu Enya și m-am dus să explorez singură cu muzica și cu piatra. A fost ua dintre cele mai minunate experiențe din viață.
Cîți dintre voi au prins perioda călătoriilor fără tehnologie avansată și cîți dintre voi au nostalgia acelor vremuri?
» Filed Under Altele | 4 Comments
Nostalgia comunistă sau iertarea păcatelor (episodul III)- Libertatea noastră cea de toate zilele
Posted on January 13, 2014
Și dă-ne-o nouă astăzi, ar fi fost o rugă bună pe vremea lui Ceaușescu căci libertatea ne lipsea chiar mai abitir decît pîinea. Dacă în episodul II era vorba despre cum ne înghesuiam prin diverse mijloace de transport, azi e vorba despre cel mai dureros lucru: libertatea.
Mi s-a mai replicat de multe ori de la persoane de peste 40 de ani: “Cum domnule, nu puteam vorbi?!! Păi numai cîte bancuri ziceam…” Da, sigur, bancuri, mai directe sau mai subtile, dar bancuri! NU vorbe, NU discursuri, NU opinii. Și cui spuneam bancurile alea? Colegilor în care aveam încredere, părinților, prietenilor. În cadru restrîns și cu voce joasă să nu ne audă careva. Capacitatea umană de a uita continuă să mă uimească, în ciuda faptului că înțeleg mecanismul de apărare din spatele ei. Uitarea ne ajută să nu înnebunim. Și istoria o refilmează fiecare cu propria sa viziune. Și totuși cum să nu îți amintești frica? Nu mă refer la cei care au sub 40 de ani deși și aceștia și-ar putea aminti atmosfera din casă și vorbele șoptite, grija părinților să nu spună copilul cine știe ce la școală, lipsurile și pesimismul.
Sigur că am spus bancuri și am și rîs în perioada comunistă – nu eram în lagăr de exterminare. Făceam petreceri și mergeam la bere, mergeam la teatru, citeam și ne uitam la filme pe casete video. Aveam o viață spirituală mai bogată, vorbeam cu prietenii mai mult. Dar asta nu din meritul comunismului ci în pofida lui. Catastrofele scot din adîncul animalului numit om cele mai rele dar și cele mai bune părți.
Ceea ce a făcut însă ca acest popor să sufere acum acut de un sindrom post traumatic a fost propaganda continuă, culpabilizarea permanentă, amenințarea voalată sau directă a ceea ce ți se poate întîmpla dacă nu ești un copil ascultător și model.
Sursa foto: Jordan L’Hôte
Furia care ți se ridica în gît ori de cite ori un analfabet cu 4 clase primare mătura cu tine pe jos doar pentru că era într-o poziție de forță, oricare ar fi fost ea, era de cele mai multe ori înăbușită din diverse motive.
1. Neputință
Ce să-i faci chelnărului de la mare care te trata ca pe un cerșetor milog?! Mai făceai scandal, te mai luai de el. Și?! De-aia nu mai putea el! Îți întorcea spatele și pleca. Chemai șeful? Ăla te trata și mai rău și cu mai mult dispreț. De ce? Întîi, pentru că putea și în al doilea rînd pentru că, inconștient, se răzbuna la rîndul lui pe mizeria în care trăia și el. Așa măcar avea senzația că stă un pic mai bine decît ceilalți.
2. Frică
Sigur că la mulți era lașitate căci nu toată omenirea e plină de eroi. Problema era că pe vreme aia nici nu se putea pune problema de eroi. Nu mai era lașitate, era frică de-a dreptul. Frică că te mută cu serviciul la capătul pămîntului, frică că te hărțuiește zilnic și pe tine și familia ta – asta pentru acte minore de curaj. Pentru curajul de a critica sistemul sau a spune ceva rău de partid, stat și conducător, lucrurile erau mult mai serioase. Puteai dispărea brusc, pur și simplu. Puteai intra la închisoare și familia ta trăgea și ea ponoase grele.
Ce să-i faci milițianului care te oprea să te amendeze pentru că ai trecut pe roșu deși tu știai prea bine că minte?! În afară de a-i da o mită ca să scapi? Să faci scandal? Cui? Riscurile erau să ți se întîmple lucruri mult mai rele decît o amendă.
3. Descurajare
Am fost și am rămas un popor în depresie. Cum am putea fi altfel după atîția ani în care ni s-a dovedit că lucrurile se desfășoară în afara noastră, în pofida, chiar împotriva noastră. Că orice rezistență e inutilă pentru că nici măcar moartea nu folosea la nimic. Cred că asta e mai rău decît moartea.
Fix în 1984, mi-a dat cineva să citesc “1984” a lui George Orwell. N-am putut s-o citesc – după primele 50 de pagini, am făcut ceea ce rar am făcut în viață – am citit sfîrșitul cărții ca să știu dacă am vreo șansă s-o pot citi. Pentru cei mai tineri care n-au citit cartea, îi sfătuiesc s-o facă chiar dacă nu vor simți și nu vor înțelege nici un sfert din ce am simțit noi atunci. Atunci am închis cartea definitiv (nici pînă acum n-am citit-o pur și simplu pentru că nu sunt în stare) pentru că aveam senzația că dacă o s-o duc pînă la capăt, pînă la capăt îmi voi duce și viața. Nici filmul nu l-am putut vedea. Și asta pentru că aveam un sentiment atît de puternic de deznădejde și inutilitate încît, după cum am mai zis și-n alte dăți, deși realizam că e total ilogic, în 1989, aveam senzația că voi muri înaintea lui Ceaușescu, că noi vom fi singurii care nu vom scăpa de comunism, că vom fi condamnați perpetuu la acest iad.
Scriu greu despre lucrurile astea pentru că pe măsură ce scriu, îmi reamintesc și mă afectează. Memoria mea afectivă e mai bună decît cea cognitivă și îmi e mai ușor decît altora să retrăiesc o parte din ceea ce am trăit atunci. O foarte mică parte, pentru că și mie mi-e uneori greu să înțeleg cum am rezistat, cum a fost posibil. Dar a fost, chiar dacă unora li se pare că exagerăm. Iar sentimentul de privare de libertate e unul dintre cele mai traumatizante pentru o ființă. Poți fi privat de libertate chiar dacă nu ești într-o celulă de închisoare. România era o celulă atunci! (Și despre asta mai am de scris).
Niciodată în viață nu cred că am fost atît de speriată ca în ziua în care, stînd pe un scaun de troleibuz lîngă geam, am coborît brusc privirea de la cer doar ca să am imediat revelația gestului meu: sentimentul că fac ceva nepermis. Nu aveam voie să visez și să fiu liberă. Cerul nu era pentru mine! Am plîns la mama în brațe pentru că mă ajunseseră chiar și pe mine care mă credeam liberă măcar în spirit. Mi-e foarte greu să spun în cuvinte ce am simțit atunci – spaimă, furie neputinciosă dar mai ales deznădejde.
Nimeni nu mai vrea să audă lucrurile astea acum. Vrem să scăpăm, să uităm, să sperăm din nou. E firesc doar că nu e nici bine, nici sănătos. Trebuie să ne amintim și să spunem și celor mai tineri. Am fost urmăriți, ascultați, turnați, amenințați, culpabilizați, mințiți, umiliți, spălați pe creier, ținuți în frig, în case mici și anonime, controlați și conduși de incapabili.
Cum am putea fi altfel decît pesimiști, debusolați, furioși, critici, lipsiți de educație și valori?
Nu e o scuză, e o realitate. Problema e că intrăm în cerc vicios pentru că suntem în continuare conduși de urmașii celor care ne-au adus aici. Care perpetuează o formă mascată de comunism. Care duc în continuare strategia spălării de creiere, a minciunii și propagandei.
Nostalgiile sunt false. Comunismul nu a fost niciodată și nicăieri benefic pentru nici un popor!
P.S. – Iată o mostră de banc care spune multe:
Soţul şi soţia stau la masa. Deodată, uşa e trîntită de perete şi patru securişti dau buzna. Se reped la soţ şi, spre disperarea soţiei, îl iau pe sus şi-l urcă într-o maşină neagră. Trec zile, trec săptămîni şi omul nu mai apare acasă. Disperată, soţia reuşeşte să obţină o audienţă.
– Vai, ne pare rău, dar soţul dvs. a murit de pneumonie.
– Nu se poate, spune plîngînd soţia, soţul meu nu era bolnav cînd l-aţi arestat, cum se poate să fi făcut pneumonie?
– Ei, doamnă, a încercat să fugă, a alergat, şi ştiţi cum este, el transpirat, glontele rece…
» Filed Under Altele | Comments Off on Nostalgia comunistă sau iertarea păcatelor (episodul III)- Libertatea noastră cea de toate zilele
Bloggerii și patinoarul, cotul și pișcotul
Posted on January 8, 2014
Mă doare-n cot și-n pișcot, adică în cele două locuri unde n-ar trebui să te doară. De cînd? De ieri seară cînd am fost atacată mișelește de o pereche de bloggeri pe Unic Ice Patinoar din Liberty Mall care au provocat căderea mea bruscă și involuntară direct pe pișcot, lîngă care a aterizat imediat și un cot. Nu, nu sunt imobilizată, nu vă gîndiți acum că pot cere daune. Nu m-am accidentat suficient ca să pot trăi din banii altora pînă la sfîrșitul vieții.
Dar să vă explic contextul: Florin Arjocu a oraganizat o mare întîlnire cu ceva bloggeri călători și a aranjat cu niște oameni foarte drăguți de la Unic Ice Patinoar să ne lase să ne dăm în stambă, ba chiar ne-au dat și ghetele necesare pentru această activitate pasionantă. Și uite-așa ne-am strîns un grup serios de bloggeri acoperind întreaga gamă de patinatori – privitori, începători, ezitanți, încrezători și aspiranți la titlul de patinator descurcăreț. Și invidioși, unii…. că de-acolo mi se trage. Alex și Roxana de la Lumea Mare trec așa nonșalant pe lîngă mine, fluierînd a inocență ca să nu se bage de seamă intențiile lor de a mă trimite la podea, pardon la gheață (mă rog, chestia aia care e pe patinoar), ceea ce s-a și produs. Și de ce, o să vă întrebați voi. Și chiar dacă nu vă întrebați, eu tot o să vă zic, să-mi vărs năduful. Din invidie desigur, pentru că Alex, deși se descurcă mult mai bine pe patine decît mine la alunecatul cu fața, la mersul cu spatele îi dau clase, ce mai! Știu, n-o să-mi confirme nimeni acuzațiile pentru că ce s-a văzut din public a fost următoarea scenă: eu, în curbă, cam nesigură pe picioarul stîng pe care alunecam în acel moment, cu piciorul drept pregătit să taie gheața, dar indecis în a performa corespunzător, sunt depășită de cuplul mai sus amintit care patinează grațios ținîndu-se de mîini. De o mînă, pentru că cealaltă liberă a Roxanei m-a atins pe mine la fel de grațios. Subtil, nu? A fost suficient – ca atingerea aceea de pană care răstoarnă un eșafodaj complicat și muncit, așa m-am prăbușit eu fix pe pișcot.
După care am simțit nevoia să beau ceva, de supărare desigur. Cei care au stat la mese și ne-au privit cum ne scălămbăim elegant pe patine au rămas desigur cu impresia că ne-am distrat copios. Bine, hai, mărturisesc: așa e! Ne-am cam distrat și-avem și poze s-o dovedim. Și după ce am asudat și ne-am concentrat intens pe suprafața aia alunecoasă, am mai stat la discuții și dezbateri intense și vehemente pînă am realizat că totul în jur era închis și eram singurii nebuni din Mall.
O mențiune specială merită Iulian Sîrbu care s-a străduit cu ambiție și perseverență, preț de vreo oră întreagă, să facă ski fond cu patine, lucru care i-a și reușit. S-a lăsat și cu un schimb de mici suveniruri din călătorii cu tragere din căciulă, spre încîntarea tuturor și regretul uitucilor care s-au prezentat rușinos (inclusiv subsemnata) doar cu palma în pișcot. Apreciez gestul Simonei Neața care s-a oferit să-mi cedeze magnețelul cu Chat Noir pe care-l primise de la Alexandra Lăzărescu. Nu m-a lăsat inima, dar am fost mișcată de spontaneitatea ofertei .
Bune întîlnirile astea! În toate ocaziile în care m-am întîlnit cu cei din bloggosfera de turism, am avut sentimentul acela de familiaritate și de relaxare ca atunci cînd ești alături de oameni care știu de unde vii și ce limbă vorbești. Reconfortant și foarte plăcut. Chiar și dacă mă doare acum în cot și-n pișcot.
Au semnat condica (în ordine aleatorie, pe sau fără patine) : Florin Arjocu, Petruș Lungu, Alexandra Lăzărescu, Iulian Sîrbu, Monica Anghelovici, Sorin Rusi, Simina-Elena Stănescu, Simona Neața, Alexandra Seghedin, Cristian Constantinescu, Cucu Marius Dumitru, George Moga, Gisela Moldoveanu, Monica Gheorghiu
Cu scuzele de rigoare că n-au ieșit toate pozele și sigur am uitat pe cineva, nu dați cu pietre vă rog – de la o vîrstă, memoria devine o abilitate instabilă. Trageți-mă de urechi și amintiți-mi să vă amintesc.
Unde mai mergem data viitoare?
» Filed Under Altele | 5 Comments