Nostalgia comunismului sau iertarea păcatelor (episodul IV) – “Libertatea” de a călători (I)
Posted on January 27, 2014
Vara anului 1982
Sunt într-o Dacie 1300 cu trei colegi de la Fabrica de Avioane. În fiecare zi, timp de aproape două săptămîni. Fumez cot la cot cu ei ceea ce nu-mi prea priește. În mod normal, fumez în medie cam 4 țigări pe zi și asta doar alături de cafea sau ceva de băut. Acum am depășit norma cu mult. În fiecare zi, ajungem la birou, rezolvăm urgențele și plecăm să umblăm cu actele de plecare în deplasare. Da, aproape două săptămîni. Formulare, declarații, vize, aprobări de unde vrei și mai ales de unde nu vrei. Suntem stresați pentru că nu facem parte dintre cei cu pile (cel puțin așa știu eu). Probabil eu sunt cea mai stresată pentru că, în plus, nu sunt membră de partid și nu sunt măritată și sigur n-am un dosar prea grozav. În fabrică sunt 27 de traducători și majoritatea au plecat deja de cîte două-trei ori. M-am și mirat că m-au acceptat și pe mine în sfîrșit. Plecarea e pentru o lună.
Suntem printre puținii norocoși care au șansa să iasă din țară – în interes de serviciu, desigur. Pentru că fabricăm avionul BAC 1-11 în licență. O afacere care se pare că i-a scos pe cei de la firma britanică BAe din probleme financiare. Altfel nu cred că s-ar fi înhămat la parteneriat cu o țară comunistă.
Bine că au făcut-o că așa, muncitorii și inginerii din fabrică trebuiau să plece la training în fabrica britanică și pe lîngă echipele de cîte 5 muncitori mai pleca și un traducător.
Știți cum e cînd ai probleme de natură birocratică și ești plimbat de la un birou la altul și-ți lipsește mereu cîte un act sau vreun timbru, funcționarii se poartă cu tine de parcă ai fi demn de dispreț și ai cere pomană, ești lăsat să aștepți fără să primești vreo lămurire și nu există modalitate de a înfrînge un sistem care te umilește și te marginalizează. Imaginați-vă acest stres multiplicat de căteva ori la care adăugați și un pic de frică că nu se știe niciodată ce poate găsi securitatea împotriva ta.
După perioada asta sunt deja detașată de realitate, mi se pare că trăiesc ca în vis, toate acele amenințări voalate par mult mai concrete, întîlnești personaje care te privesc ca pe un criminal potențial și de la care te poți aștepta la orice, te simți mic într-o lume Kafkiană.
Așteptăm verdictul. Mai avem două săptămîni pîna la plecarea planificată. Cu o săptămînă înainte primim pașapoartele de serviciu. Pașapoarte care se dădeau doar înainte de plecare și se predau la sosire. Nu-mi vine să cred că l-am primit și că plec în Anglia. Bucuria nu durează însă decît două zile. Suntem chemați la biroul de pardid și ni se iau pașapoartele înapoi fără nici o explicație. Mi-am luat gîndul de la plecare și mă resemnez – nu credeam oricum că am prea multe șanse. După alte două zile suntem chemați din nou. Plecăm totuși cu întîrziere. Echipa mea cu o întîrziere de două săptămîni și celelalte două la 10 zile după noi. Cu o săptămînă înainte de plecare primesc din nou pașaportul dar rămîn sceptică. N-o să cred decît cînd mă voi vedea în avion.
Cum arăta un pașaport de serviciu. Sursă
Cu o seară înainte de plecare, vin cîțiva prieteni la mine să serbăm posibila reușită. La ora 2 dimineața îmi fac bagajul (pînă atunci nu avusesem curaj să-l fac) și prăjesc carne s-o pun în untură și s-o iau la mine. Avem cazarea, micul dejun și prînzul la cantina fabricii asigurate dar în rest trebuie să ne descurcăm cu diurna de 200 de line pentru toată luna. 200 de lire pe vremea aceea însemnau mai mult decît acum și păreau o sumă imensă pentru noi care cîștigam de vreo zece ori mai puțin. Cu toate astea, nu era mare lucru pentru o lună în Anglia. Majoritatea celor care plecau își țineau banii pentru cîte un echipament (o combină muzicală, un video player) și nu le rămînea mare lucru așa că mîncare pentru seara și week-end ne luam de la supermarket (la ei existau …) sau mîncam ce ne cărasem de acasă, adică carne și cîrnați în untură, conserve de carne și fasole și, slavă domnului, unii au luat și usturoi (asta-i altă poveste).
Eu nu mi-am luat nici o combină pentru că am voiam să merg la Londra și să intru la muzee – pe vremea aceea toate erau cu plată. Stăteam în Boscomb, la două ore de Londra cu trenul. Și cum nu aveam voie să rămînem peste noapte în alt loc decît la pensiunea unde eram cazați, am plătit trenul în fiecare sîmbătă și duminică. Pe lîngă transport și intrările la muzeu am putut să beau din cînd în cînd cîte o bere, am fost o singură dată într-un club din Boscomb unde am băut tot o bere și am intrat într-un singur restaurant în Londra, mai precis într-o pizzerie unde se făcea ce mai proastă pizza din lume (pe care de altfel nici n-am putut-o mînca).
Eram într-o țară pe care eu o iubesc, mă bucuram de fiecare colțișor pe care-l vedeam dar nici un moment nu m-am putut detașa de stres. Stresul că sunt săracă și trebuie să fiu atentă unde intru și ce cumpăr ca să nu mă fac de rîs, stresul că cineva e tot timpul cu ochii pe mine (și chiar era), că n-am voie să stau prea mult de vorbă cu vreun englez, că trebuie să am grija a cinci bărbați care păreau handicapați doar pentru că nu știau engleză (altfel oameni foarte drăguți și cu care m-am înțeles foarte bine).
În prima sîmbătă la Londra, am cărat toată echipa după mine pe la muzee și prin parcuri ceea ce i-a cam disperat. Au renunțat repede și un singur coleg a mai mers cu mine prin Londra. În următoarea sîmbătă, ne-am întîlnit în Londra cu unul dintre inginerii care au sosit după noi și care stătea într-o localitate la o jumătate de oră de Londra. După ce am văzut cît de multe am putut, am încercat fără succes să mîncăm o pizza și am sfîrșit prin a mînca niște sandvișuri, colegul nostru a încercat să ne convingă să rămînem pînă mai tîrziu și să vedem un film. N-a reușit pentru că știam că suntem în lesă așa că am plecat cu un tren pe la 8 și jumătate seara și am ajuns acasă după 10:30. Mare scandal. Reprezentantul nostru (care se schimba la fiecare 3 luni), care era de altfel colegul meu de birou, sunase la pensiune să întrebe de noi și făcuse spume că n-am ajuns pînă la 10. A doua zi dimineață ne-a făcut cu ou și cu oțet că ne-am permis să ajungem la pensiune la ora aia. Faptul că am urlat unul la celălalt preț de vreun sfert de oră nu a avut ca rezultat decît interzicerea definitivă a sosirii la pensiune după ora 10 seara sub amenințarea cu plecarea acasă și alte penalizări și pedepse.
Și n-a fost singurul lucru care ne-a fost impus. Și-acum mă apucă nervii, după atîția ani, numai povestind. Așa că trebuie să iau o pauză și despre restul vă povestesc data viitoare.
» Filed Under Altele, De prin Romania | 1 Comment
Frumoșii nebuni ai lumii noastre
Posted on January 22, 2014
“Ca să supraviețuiești la 8000 de metri trebuie să renunți la ego.“
Sună ca o rețetă de guru? Ca o vorbă de duh din cele ce sună frumos și plat? Dacă asta ar spune-o cineva care dă sfaturi de viață din fotoliu, probabil. Dacă vine de la un om care și-a trecut limitele de multe ori, te cam pune pe gînduri.
Alex Găvan e unul dintre cei pe care-i admir fără reserve și fără exagerări, unul dintre cei care mă împacă cu omenirea, care-mi amintesc că în fiecare dintre noi există un zeu sau un dumnezeu, spuneți-i cum vreți. Unul dintre cei care au înțeles că avem un potențial pe care e firesc să-l scoatem la iveală, e firesc să evoluăm și să creștem. Mai mult decît atît, este unul dintre cei care își urmează calea cu toate riscurile implicate. Riscul de a nu reuși, riscul de a muri pur și simplu.
Simt că fiecare dintre noi avem un drum și că e opțiunea noastră să alegem acest drum. Nu e totdeauna posibil dar, cumva, trebuie să încercăm sau să murim încercînd. Cuvinte mari? Da, poate. Eu le cred însă. Alex face ceva mai mult decît să le creadă, trăiește așa. Nu toți putem urca munți de 8000 metri, putem însă să ne depășim limitele oriunde avem ceva în noi care trebuie împlinit.
Aseară, la Fundația Friends for Friends, Alex a vorbit două ore și-ar fi putut vorbi oricît din partea mea, nu pentru că este cel mai mare orator sau povestitor al lumii ci pentru că ceea ce spune are miez. Omul ăsta are ceva de spus. Și n-am putut să nu mă găndesc la Alin Totorean care m-a emoționat nu numai prin tăria de a-și urma calea ci prin modestia și smerenia de care a amintit și Alex aseară. Nu modestia nesiguranței ci modestia adevărată, cea care nu exclude recunoașterea propriei valori, nu smerenia religioasă, ci cea autentică, verticală.
“Trebuie să fii nebun să faci chestii din astea, să-și lipsească o doagă.” Dacă Alex sau Alin, și mai sunt și alții ca ei, sunt nebuni, tare mi-ar plăcea să întîlnesc cite unul în fiecare zi care să mă atingă și pe mine cu nebunia lor.
Nu toți putem urca un optmiar și nici nu trebuie de altfel, e necesar doar să ne găsim calea, acea pasiune fără de care, cum spunea Alex aseară, să nu poți trăi cu adevărat.
Cineva l-a întrebat ceea ce îl întreabă probabil mulți: Mama ta ce zice? Și m-a surprins iar spunînd exact ceea ce cred și eu și anume că părinții ar trebui să înțeleagă că fiecare are o cale, că nu-și pot proteja copiii toată viața și că trebuie să-i lase să-și urmeze pasiunea și menirea, cu toate riscurile. Copiii nu aparțin părinților.
Firesc în firea modului său de viață, Alex a simțit că trebuie cumva să dea mai departe ceva din ceea ce a cîștigat ca experiență și înțelegere, să contribuie și să inspire. Și o face vorbind, vorbind despre ceea ce trăiește, despre importanța modului în care parcurgi un drum, nu a destinației acestui drum, despre depășirea limitelor pe care ni le impunem singuri sau ni le impune un mediu ostil.
Ca să înțelegeți mult mai bine decăt pot scrie eu, citiți-i blogul. Și mergeți la una dintre prezentările sale.
“Nu mai aveam conştiinţa trecutului sau a viitorului. Totul se redusese la momentul prezent. Aproape că eu nu mai eram o fiinţă umană, ci eram prezentul însuşi. Eu eram Acum. Un plasament precis de colţar îi urmează altuia, ca o mantră budistă repetată la nesfârşit. Cu mare grijă, fac ultimii paşi până pe vârf. Locul este foarte îngust, vântul bate în continuare cu furie. Trebuie sa fiu atent, dar parcă sunt în transă. Cad în genunchi şi îmi sprijin capul de zăpada îngheţată. Cu mâinile desfăcute, îmbrăţişez parcă întreaga planetă, dar, în acelaşi timp, din mine nu răzbate niciun sentiment de împlinire sau gând al vreunei performanţe. Aşa ceva doar creierul la nivelul mării poate concepe. Ego-ul meu, poate, mă mână spre înălţimi, dar renunţarea la el, impusă de contextul complex în care mă aflu, este lucrul care mă ţine în viaţă.”
Slavă cerului că lumea asta mai are și nebuni frumoși.
» Filed Under Altele, Am aflat, Sport extrem | Comments Off on Frumoșii nebuni ai lumii noastre
Scheletele din dulapurile englezești
Posted on January 20, 2014
Pentru că nu peste mult timp voi admira Covent Garden la ea acasă, adică o să dau o tură mică prin Londra și pentru că engleza și englezii îmi sunt dragi, am zis că ar fi bune niște mici povești despre proverbele și expresiile lor.
Astăzi: “A skeleton in the cupboard (sau closet)” – adică un schelet în dulap – înseamnă un secret rușinos pe care o persoană sau o familie face eforturi să-l ascundă.
De aici și expresia “out of the closet” – adică un secret dezvăluit, făcut public. Varianta cu “closet” a apărut în State și a fost folosită în ultimii ani în special la declararea homosexualității.
De unde vine totuși ideea de schelet în dulap?
Expresia a început să fie folosită la începutul sec.19. William Hendry Stowell, în The Eclectic Review, în 1816, vorbește de scheletul din dulap în legătură cu boli contagioase sau ereditare care au fost dezvăluite, în pofida rușinii, de teama extinderii acestora.
Există o teorie, fără dovezi însă, care spune că doctorii ascundeau în dulalapuri schelete folosite ilegal pentru predarea anatomiei. De asemenea, periodic, au fost găsite schelete zidite în case, de obicei de nou născuți probabil morți la naștere sau nedoriți.
Referințe la schelete în dulap, în mod direct sau figurativ, găsim la mai mulți autori englezi, inclusiv la Edgar A. Poe și W. P. Thackeray.
Filozoful Jeremy Bentham a pus expresia în practică exprimîndu-și dorința ca, după moarte, corpul său să fie păstrat într-un dulap care poate fi văzut și acum la University College din Londra. Ocazional este dus la întîlnirile consiliului fiind menționat ca “prezent dar ne-votant”. Capul a fost înlocuit cu unul de ceară iar originalul este păstrat într-un loc nedezvăluit deoarece studenții aveau prostul obicei de a-l tot fura. Umor englezesc? De fapt, poveste mai veche, de pe vremea lui Cromwell, sau mai bine zis a capului lui (asta-i altă poveste).
Sursă foto: Wikimedia Commons
“Dacă nu poți scăpa de scheletul din dulap, mai bine îl înveți să danseze” – George Bernard Shaw. Cu alte cuvinte, e bine să te împaci cu lucrurile din trecut de care nu ești chiar așa mîndru.
S-au făcut mai multe filme cu titlul Skeletons in the Closet dintre care probabil cel mai cunoscut e cel din 2001 cu Treat Williams și Linda Hamilton. Alice Cooper are și el o piesă cu titlul ăsta.
Ei, care aveți ceva schelete prin dulapuri? Le scotem și ne amuzăm?
» Filed Under Altele, vorbe de duh | 1 Comment