Cu calul pe coclauri românești – I
Posted on September 3, 2014
Am fost pe coclauri, În Țara Loviștei, La Odăi, la cîinii care umblă cu covrigi în coadă, mai precis, un cîine anume, un copoi ardelenesc zis Igor, mare adăstător prin preajma mesei, mare iubitor de lene și pisicos nevoie mare, mai ales dacă se lasă și cu ceva tratație. Și, după cum se vede, are și covrig în coadă care nu știu zău cum a scăpat de poftele sale nemăsurate.
Coclaurile cu pricina sunt undeva în sus din Călinești la stînga Văii Oltului, spre Munții Lotrului, la pomenitele Odăi păstorite de Gigi și Mircea, care pe lîngă doi căței din dotare și ceva rațe leșești, mai posedă și vreo șapte frumuseți cabaline – adică 3 băieți și 4 fete. Pe Gigi și Mircea, cu dulcicile lor de fete călărețe, Anda și Măriuca și pe Bogdan, cel priceput la toate cele tehnice, i-au găsit fetele de la Viajoa și bine au făcut! La tura asta ne-a păstorit Gabi, Aventurierul Zîmbăreț.
Poză Gabi
Așa sunt lăsați unii cu harul făcutului, cu neliniștea aia bună de a nu sta să numere frunzele care-or să cadă în speranța de a avea ceva de tăiat unora ca Igor. Și așa au unii o dragoste adevărată și stabilă pentru libertate, pămînt, oameni și animale. Și, de ce nu, pentru ei înșiși. Au energia și mintea de a nu sta pe lavița sobei cît îi ziulica lungă or scurtă, ci de a crește ceva, de a învăța ceva și pe alții, de a vorbi cu oameni nu doar de dragul de a deschide gura. Așa sunt membrii familiei Onică din Brezoi care s-au gîndit să facă din pasiunea lor pentru cai, din dragostea lor pentru locurile curate unde stau, o treabă serioasă. Și uite-așa am ajuns noi să călărim pe coclauri.
Ah, drăguțe coclauri, coclauri după care ar suspina mulți turiști de prin alte locuri. Stăteam pe panta muntelui, pe iarbă, la stîna unde ne-a dus Mircea, la Maria, femeie zdravănă și plină de viață, și mă gîndeam la un amic irlandez care se mîndrea tare cu unul dintre parcurile lor naționale (despe care vă povestesc altă dată) și îmi imaginam ce ar simți el acolo. Să-i trimit poze, să nu-i trimit?! Dacă se demoralizează?!
Poză Camelia
Eu, cu mare jale în suflet, am ratat prima seară la foc și cea mai lungă zi cu căluții în care fetele au tot cățărat pante mai mici ori mai abrupte vreme de vreo 6 ore, numai bine cît să-și amintească pentru multă vreme aventura cu pricina. Am apucat însă așa cam o oră de urcat cu calul din locul în care am parcat bidiviul personal pe roți care însă n-avea vînă să ajungă chiar la Odăi. Am ajuns la destinație călare pe cel mai tînăr dintre cai dar și cel mai zdravăn, cu o crupă ce nu avea cum să nu-ți inspire încredere – Bongo -un cal cu multă personalitate care așteaptă la cotitură să răzbune toată căpăceala încasată de mic de la restul găștii pe principiul că pe ăla micu îl pune toată lumea la punct. Ei, lasă că mai crește el și Murgul, capul capilor, n-o să mai fie așa tinerel, și-atunci să vedem cum o să fie. Murgul e masculul alfa care dă tonul și merge în față să dea exemplu. Merge Murgul, merg și ceilalți, stă Murgul, stau și ceilalți. Cum să treci de el!? Păi, ce te lasă!? Stai că nici Fulger nu se lasă mai prejos că, de, băieții ca băieții!
Bongo cu călărețul său de bază, Florina – poză Gabi
Sîmbătă am călărit o frumoasă roșcățică cu care m-am împăcat cel puțin la fel de bine ca și cu Bongo. La început mai cu o mică luptă surdă de personalități – Pas Dochia, hai! – zic eu și trag de dîrlogi că suntem la vale abruptă și ducem caii pe jos pînă ajungem la suiș sau la plat. No, nu! – zice ea din ochi, ridicînd capul și opintindu-se pe toate patru picioarele. Apoi, mai cu mîngîiatul, mai cu pupatul pe bot, mai cu îngroșarea vocii și un Pas mai hotărît, ne-am adaptat. Pînă la urmă, cred că s-a prins că nu-s chiar o mămăligă dar și că tare-mi sunt dragi animalele așa că merit o șansă.
Și-am ajuns la stîna de care ziceam mai sus unde am mîncat niște chestii de povestit.
Doar că n-aș vrea să sărăcim de lungimea vorbei așa că despre stînă, bunătățile ei, cățeii și Internetul, alte bunătăți îndesate cu sîrg în burțile noastre, despre somnul la odăi, jocuri de societate, despre tentativa de cioplit în lemn și sesiunea de ciuperci dar și despre o casă ca un muzeu, o să povestesc în episodul următor, sper eu curînd, curînd.
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Romania, Excursii, Fun Turism | 1 Comment
Turneu cu Song-ul la marea noastră
Posted on August 25, 2014
Acum două week-end-uri am fost la mare. Nu oricum însă, ci cu Song-ul. Între 8 și 10 august, am avut un turneu plin, 2 zile jumătate cu patru spectacole la Mangalia – Hotel Paradiso alături de Nicu Covaci, Mangalia – Casa de Cultură a Sindicatelor, în cadrul galei de închidere a celei de-a XI-a ediții a Taberei Internaționale de Pictură „Lucian Grigorescu, Cumpăna – Casa de Cultură și Eforie Nord – Hotel Apollo.
Turneul a fost o reușită pentru noi – a fost lume, au fost aplauze, am fost foarte frumos primiți, sunt sigură că am făcut o figură frumoasă și ne-am onorat numele. Despre asta au mai scris alții așa că eu o să povestesc despre restul.
De dormit, am dormit la Eforie Nord. N-o să spun la ce hotel am stat dar ce pot spune e că avea acel aer din perioade de mult uitate, cu abajururi de plastic în modele “deosebite” (colega mea de cameră mai că a avut coșmaruri deoarece creația minunată se afla la capul ei), lipsă aer condiționat, un aparat TV minuscul (nu că interesa pe cineva….) și o servire la micul dejun demnă de povești cu sindicaliști. Modelul era cam așa: stăteai o oră să primești o omletă sau două ouă ochiuri cu ceva, ți se aducea omleta sau ochiurile super turtite, dar n-aveai tacîmuri, pe urmă n-aveai sare, pe urmă n-aveai pîine. Cafeaua sau ceaiul (ori/ori) o/îl primeai din altă sursă, adică de la bar, ceea ce s-a dovedit de bun augur întrucît băiatul de la bar era mult mai rapid și serviabil. De obicei, în astfel de situații, te simți iritat, pe urmă te înfurii și ceri socoteală, și dacă ești turist riști să-ți strici toată dimineața. Noi nu eram turiști, eram și în grup, așa că după primii nervi și indignare, ne-am relaxat și am dat-o pe glume.
După reclamă, distanța de la hotel pînă la mare era de 100 de metri și da, de la balconul meu, se vedea undeva o bucățică de mare (de la cei de pe partea cealaltă a culoarului,…. ați ghicit…., nu) dar noi am bănuit că se refereau la 100m în linie dreaptă și eventual cu elicopterul. Asta am realizat cînd am făcut prima tentativă de ajungere la plajă.
Ca să respectăm adevărul istoric, vineri seara, mai după miezul nopții, am vrut de fapt să mergem la un club să dansăm. Nu ne-a ieșit – era unul la drumul mare care însă te izbea în stomac și cutia toracică cu toată forța bașilor din dotare, încă de la ușă. Singura persoană care părea să danseze acolo era o animatoare urmărită din priviri de cîțiva turiști trîntiți în fotolii cu ceva băuturi la purtător. Muzica n-am prea reușit s-o identific datorită traumei la care a fost supus întreg corpul, inclusiv creierul. Și să mai dai și bani pentru chestia asta ni s-a părut un pic exagerat, chiar pentru unii disperați să danseze. Eu prefer contorsionările de plăcere, nu de suferință. Așa că, ne-am îndreptat spre mare. Care mare a tot fugit pe diverse străduțe, aflate într-o beznă mai mare sau mai mică, a cotit printr-un gang, a coborît niște scări rupte și luminate doar de lună (noroc cu luna plină) și s-a așezat în sfîrșit la picioarele noastre. A spălat ea toate păcatele, nu numai picioarele.
A doua zi, după faimosul mic dejun amintit, am plecat spre plajă, de data asta pe alte drumuri decît cele de noapte care s-au dovedit și mai traumatizante: pe șosea pe lîngă mașini, apoi pe plajă pe lîngă nudiști, dus-întors de vreo cîteva ori, ba spre nu știu ce plajă, ba spre restaurant. Duminică am încercat altă variantă că știa careva dintre noi un drum sigur. Hai, doar nu credeți că vreunul pavat sau ceva… coclauri, praf, printre diverse hoteluri mai vechi sau mai noi, mai goale sau mai abandonate, cu un peisaj dezolant și bătut de soartă. Drept compensație, drumul a fost la fel de lung, probabil ca să ne dorim și mai tare o baie și o bere. Ei, baia da, a fost excelentă în ambele zile. Apă curată și numai bună, nici prea caldă nici prea rece. Iar berea, de, ca berea.
Nu vă mai spun că sîmbătă seara iar am plecat după cluburi, de data asta cică după unele de pe plajă – și iar am umblat o sută de ani prin oraș (desigur pe un alt drum că pe noi rutina ne omoară) pînă cînd dintr-o trupă serioasă am ajuns doar vreo 6, căci, unii au simțit că făcuseră deja suficientă mișcare pentru o singură seară. Cum ați bănuit presupun, la cele 2 cluburi de pe plajă n-am intrat. Important e că am avut voință și-am căutat. Tot mai bună a fost o bere și-o vorbă pe terasa hotelului.
Bomboana de pe tortul acestui turneu a fost însă, fără nici un dubiu, cîștigînd locul întîi la mare distanță de concurență, minunatul nostru șofer și mașina lui tîrîtoare. Autocar se numea ea, doar că avea atitudini de rată. Șofer se numea el, doar că avea atitudini de căruțaș, unul morocănos și nemulțumit care nu dădea drumul la aer condiționat decît cînd ne suiam să plecăm – adică cît să faci atac de cord, fiert în suc propriu. Și cine a scăpat, a trăit să moară de frig în noaptea de duminică la întoarcere, pe principiul că dacă e omul obosit să nu-l lăsăm să adoarmă înainte să ajungă acasă în patul lui personal.
Genial a fost însă condusul prin oraș. Nu cred c-a existat vreo curbă mai strînsă pe care s-o fi luat din prima, nu cred c-a ratat vreo stradă pe care să fie parcate mașini pe ambele părți și pe care nici un om sănătos la minte nu s-ar fi aventurat.
Iulian dirijînd șoferul
La final, bilanțul s-a lăsat cu băieții mutînd manual mașini de pe stradă ca să poate trece căruțașul șef – asta în vreme ce trebuia să ajungem la hotel să ne cazăm, să ne luăm costumele și să plecăm la Mangalia să ne pregătim de spectacol. Nu vă temeți, am ajuns că avem băieți puternici. Pe partea cealaltă a străzii unde se afla hotelul era o parcare mare dar ce mai contează?! Ce farmec ar mai fi avut dacă ar fi intrat cu mașina direct în parcare și nu ne-ar fi plimbat pe străduțele din cartier ca să ne dea și ocazia să cărăm bagajele preț de vreo 10 minute pe jos?
Seara pe la 11 cînd să plecăm de la spectacol înapoi spre hotel, rata nu și nu….. că bendix, că chestii… ce mai, stătea acolo abandonată undeva pe niște coclauri pe care o cățărase șoferul nostru jucăuș și nu voia să plece de acolo sub nici o formă. Sincer, eu o înțeleg. De ce-ar fi vrut să fie iar tîrătă printre mașinuțe nevinovate ba chiar tarabe de plajă?!!! Am uitat să vă spun – ca s-o parcheze acolo de unde n-a vrut să plece, șeful volanul a intrat pe o alee cu dughene și tarabe care ducea spre plajă și noi ne-am simțit ca în Bangkok în piața aia care se strînge cînd trece trenul. Știți voi despre ce vorbesc.
Am convins-o însă pe biata mașină să plece punînd cu toții umărul la trasul și împinsul ei, din diverse unghiuri și cu foarte multe îndemnuri. Am mai mutat încă o mașină de care nu putea trece în curbă domnul vizitiu și bendixul s-a aliniat cu stelele și-am ajuns pînă la urmă la hotel.
Nu putem zice că nu ne-am distrat! A fost un turneu cu SONG-ul complet, unul dintre multele din viața noastră, cu tot cu aventuri ca să avem ce să ne amintim și să povestim și la alții.
P.S. Nu toate pozele îmi aparțin, pe unele le-am “furat” de la colegele mele Simona și Luiza cărora le mulțumesc.
» Filed Under Altele, De prin Romania, evenimente | Comments Off on Turneu cu Song-ul la marea noastră
Pregătiri după vacanță și petrecere Viajoa
Posted on August 22, 2014
După o vacanță așa de lungă de la blog, cum era de așteptat, în modelul meu obișnuit, m-am apucat de vreo trei articole care așteaptă acum cuminți să le asezonez cu poze și alte mici (sau mai mari) retușuri. Ce mă (și respectiv vă) așteaptă în curînd?
1. Scurta poveste a turneului de la mare cu Song-ul, cu aventurile de rigoare ale unei călătorii cu autocarul și cazare într-o localitate a litoralului românesc;
2. Un nou episod din seria abia începută de castele/palate – de data asta, un palat turcesc;
3. O poveste despre lume, toleranță și orgoliu care e de ceva vreme la dospit.
Ce am mai planificat:
1. O întoarcere în Lima pentru un sit cu totul special – Huaca Pucllana;
2. Un nou castel – de data asta francez;
3. Încă o poveste din seria Machu Picchu subiectiv
Pînă atunci, o să amintesc că miercuri seară, am fost la petrecerea fetelor de la Viajoa care au serbat 5 ani de povești.
Am revăzut oameni dragi- călători cu care am împărțit ceva drumuri sau bloggeri cu care ne știm deja de ceva vreme – am cunoscut oameni noi (eu de exemplu nu știam personal toată echipa Viajoa), am stat pe puff-uri, scaune sau pături după cum a simțit fiecare, am băut niște cockatil-uri și cafele excelente de la Origo și am mîncat niște tarte și prăjituri minunate, dar mai ales niște biluțe (așa le zice autorul, adică Bogdan, soțul Mămicii Călătoare) delicioase, cu boabe de struguri înfășurate într-o pastă de brînzeturi și nuci. Genial!
![Origo](<a%20href="http://s869.photobucket.com/user/Anca_Argesiu/media/Viajoa%20la%205%20ani/41-DSC_0089_zpsec13fe3d.jpg.html" target="_blank"><img src="http://i869.photobucket.com/albums/ab257/Anca_Argesiu/Viajoa%20la%205%20ani/41-DSC_0089_zpsec13fe3d.jpg" border="0" alt=" photo 41-DSC_0089_zpsec13fe3d.jpg"/></a>){kind=link}
Am aflat cine e stîngaci, cine a fost pe 3 continente, cine s-a întîlnit cu un animal sălbatic, cine s-a dat cu parapanta și cine n-a fost la Vama Veche. Știu cine a citit toată seria Harry Potter, cine nu știe ce sunt “culele” și unde e paradisul. Cu ocazia asta, am cîștigat și un voucher cu care mă pot duce pe Valea Cernei în căutare de aventură.
Fetele Viajoa au pus poze și au zic cîte ceva despre ce fac ele, s-a făcut tombolă cu tricouri, căni și cărți, s-a rîs, s-a vorbit, s-a povestit. Eu cu Viajoa, adică cu Gabi (Aventurierul Zămbăreț) mă voi întîlni din nou, în curînd, adică chiar săptămîna viitoare, la o tură pe la Odăi.
Dar pînă atunci, după cum spuneam la început, o să mai fie și alte povești.
P.S. Am făcut mai multe fotografii la petrecere, pe care le veți putea găsi aici.
» Filed Under Altele, evenimente | Comments Off on Pregătiri după vacanță și petrecere Viajoa