Machu Picchu subiectiv – orașul dintre munți
Posted on June 27, 2016
Inti Vatana (într-o traducere liberă, ar însemna locul unde se prinde soarele, Inti fiind zeul soarelui) de la Machu Picchu a rămas intactă, ferită de avântul distrugător al spaniolilor – elanul „firesc” al tuturor cuceritorilor. Inti Vatana (sau Intiwatana), piatra rituală a incașilor, considerată ceas și calendar, era o blasfemie în ochii bisericii spaniole și trebuia distrusă oriunde ar fi fost găsită. Căci credințele și ritualurile altora nu sunt ale noastre, deci sunt dăunătoare, ba chiar diavolești. Dumnezeul lor nu-i dumnezeul nostru. Sacrificiile lor sunt blamabile, ale noastre sunt justificate. Și regulile cuceritorilor sunt bune și drepte pentru că sunt ale lor și ale dumnezeului lor adevărat. Credincioși și păgâni, noi și voi – mulți credincioși, mulți barbari, oameni și neoameni – tabere care se schimbă după direcția din care privești.
Piatra e protejată acum de mulțimea de turiști care își doresc să poată atinge o parte din magia ei, fie doar apropiindu-și palmele cît mai mult.
Inti Vatana de la Machu Picchu a fost ferită de distrugere căci orașului incaș, construit la ceva mai sus de 2400m, într-o șa între două vârfuri muntoase, Machu Picchu, (vechiul vârf – deși eu i-aș zice, mai degrabă, vârful bătrân) și Huayna Picchu (sau Wayna Picchu – vârful tânăr), n-a fost găsit de către spanioli. Poate și faptul că a fost părăsit la mai puțin de 100 de ani de la construirea sa pe la 1450, adică chiar în perioada cuceririi spaniole, l-a ferit de distrugere.
Dacă incașii au părăsit Machu Picchu ca să-l ferească de spanioli sau în urma unei epidemii de varicelă n-avem cum știi. Există doar speculații. Se consideră că orașul era, oricum, un soi de reședință de vară pentru curtea imperială care-și avea capitala la Cusco. Cum pentru mine istoria e doar o poveste, ce e important e că orașul există, unul palpabil și real peste orașul magic și ireal că-i folosește drept suport.
Machu Picchu e unul dintre acele subiecte care creează panică, pe care eu am mărturisit-o cinstit încă de când am început să scriu despre Peru, dând tîrcoale orașului incaș, apropiindu-mă cu fereală și smerenie, așa cum am făcut-o și în realitate, alegând traseul mai lung al Salkantay-ului.
Orașul incaș a fost o obsesie timp de 4 ani și, o dată atins, a rămas definitiv în locul acela din minte care se numește suflet, sau inimă, sau dragoste sau cum vreți voi, locul de unde nimic nu pleacă cu adevărat. Imaginea mea interioară a orașului este, ca pentru aproape toate locurile din lumea asta pe care le-am iubit, o compoziție de cel puțin 3 planuri – unul virtual, acela din timpul căutării și pregătirii, din imaginație și povești, unul fizic, palpabil de la fața locului și cel sedimentat, de după, care suprapune cel două planuri peste care adaugă creația proprie.
Machu Picchu trebuie văzut singur. Doar că nu se poate. Orașul nu e al tău, nu e al nimănui de fapt și orice pretenție de acaparare e cel puțin ridicolă. Trebuie să te mulțumești să trăiești orașul alături de alții. O șansă e să stai o zi întreagă acolo. Să ajungi la prima oră, când orașul e acoperit parțial de ceața care se ridică din văi și când sunt prea puțini oameni ca să conteze. E momentul în care profilul vârfului tânăr ce străjuiește orașul se ghicește doar iar pietrele par să răsară încet, încet, trezite din somnul veacurilor. Văzut dinspre vârful bătrân, orașul se dezvăluie mult mai mare decât apare în fotografii și oricât ai citi despre el, realitatea dă profunzimea reală a locului.
După un prim moment de farmec total, după ce, încet, încet, situl se umple de oameni cu culori proprii și mai ales cu sunete proprii, crește în mine partea pragmatică și mă rup parțial de oraș, deturnată de țipetele adolescenților aduși cu școala (cam cum eram noi duși la Doftana – că acum, habar n-am unde îi mai duc pe copii sau dacă-i mai duc undeva) și exclamațiile zgomotoase ale turiștilor pentru care admirația nu e adevărată decât dacă e enunțată cât mai sonor. Mă deturnează sâcâitor și ușoara mea iritare (amestecată, e drept, cu amuzament), la explicațiile superficiale, într-o engleză destul de aproximativă, ale ghidului care ne-a dus tot cam așa de superficial și pe munte.
Soluția pentru mine a fost să suport două ore de plimbare în grup, printre alte grupuri, așteptând cu răbdare să mă izolez mai târziu, pe cât posibil, cu propriile mele senzații. Am ales apoi să urcăm pe Huayana Picchu – pe capul magic al locului la înălțimea căruia stăteau preoții și virginele și unde Luna și-a găsit Templul (Templo de la Luna) alături de Gran Caverna (marea peșteră). Speram că de sus vom avea o altă perspectivă asupra sitului. Perspectivă asupra orașului n-am prea avut dar urcușul de vreo oră și jumătate a meritat. Pe mare parte a traseului treptele sunt pe măsura unor giganți. Părerile sunt împărțite cu privire la înălțimea incașilor dar, dacă ar fi să mă iau după treptele de pe Huayana Picchu, aș zice că nu erau tocmai pitici.
O mică ploaie care-a udat pietrele din vârf și vântul au întărit un pic magia locului unde se făceau și desfăceau vrăji pământești.
Orașul e împărțit în trei zone mari: zona rezidențială regală cu curtea aferentă, zona servitorilor și zona agricolă.
Diferența dintre zona nobilimii și cea a claselor inferioare se vede și după calitatea pietrelor din care s-au ridicat construcțiile, zona regală fiind construită din pietre foarte fin lustruite în tehnica ashlar. E greu să nu te simți impresionat de felul în care incașii au reușit să îmbine pietre atît de diferite ca dimensiuni și forme, fără nici un fel de mortar.
Totul e fascinant la Machu Picchu:
Terasele agricole pe panta largă și abruptă cu sistemul de irigații
Piața centrală
Mormântul regal
Templul principal
Templu Soarelui sau Torreon (observatorul astronomic)
Templul celor trei ferestre
Templul Itihiatana
Templul Condorului
Piatra funerară
Fantasticele ziduri și ferestre
După-amiaza are alt tip de farmec, limpezind atmosfera și redând pietrelor contururile fascinante cu potrivirea lor perfectă și netezimea ce atrage atingerea palmele, dând profunzime ferestrelor prin care se vede muntele și cerul, învăluind totul în căldura aurie a soarelui matur. Lumea se rărește și situl poate redeveni, fie și pentru o bătaie din gene, al tău. Acolo unde stai, a stat sigur un incaș care s-a bucurat de aceeași lumină și-a simțit poate aceeași uniune cu universul.
Un singur lucru regret. Că n-am urcat și pe Machu Picchu, pe vârful cel bătrân și-mi lipsește cel puțin un unghi de perspectivă. E un motiv suficient de bun să încerc să revin. Într-un alt octombrie, abordându-l mai direct și cu mai mult curaj și lăsând timp și capitalei incașe, Cusco după care încă suspin și căruia nu i-am văzut toate fețele. Rămâne atunci pe data viitoare.
“Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans“.
» Filed Under am citit, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume
Comments
Leave a Reply