Cafeneaua Actorilor…..de vară – de ce să nu mergi
Posted on March 24, 2012
Nebunie, căţei, copii, tricouri cu manecă scurtă, foială, mingii, baloane, caldură, soare, cer albastru, foială, maşini, aglomeraţie, claxoane, râsete, ţipete, foială, veselie, agitaţie, foială, PRIMĂVARĂ!
Brusc, după o iarnă neaşteptat de grea cu frig şi zăpadă ca prin 54′, ne trezim într-o primăvară soră cu vara şi vrem să ieşim să ne însorim, să înmugurim, să fim veseli, să ţopăim şi să ne relaxăm.
Asta am făcut şi eu cu prietena mea Ioana când am decis să mergem să mâncăm ceva şi să bem un cocktail sau o bere undeva la soare, duminica trecută. Păi unde să mergi când eşti aproape de Tineretului? La singura terasă de pe malul lacului – Cafeneaua Actorilor…de vară.
De cele mai multe ori evit comentariile negative şi criticile pentru că există suficient de multe locuri pe lumea asta unde să te simţi bine şi e preferabil să ne bucurăm de ele decât să ne facem sânge rău pentru ce nu ne place sau ne dezamăgeşte.
Cu toate astea există şi limite 🙂
Şi cafeneaua cu pricina, care nu e de fapt o cafenea ci un restaurant, a depăşit toate limitele cu putinţă. Eu zic că nu trebuie să ai un MBA ca să faci o socoteală scurtă: primul week-end cu 20 de grade anunţat din timp de meteorologici după o perioadă cu frig intens şi zăpadă cât casa = năvală la grădină, mici şi bere = clienţi cu nemiluita la singura terasă la lac. Concluzia: bucătari, chelnări, barmani care să facă faţă.
Realitatea: un chelnăr la 20 de mese, un bucătar (probabil maxim doi), un barman.
Rezultatul: vecinii noştri de masă au aşteptat 3 ore nişte mici şi cartofi prăjiţi, noi am cerut 2 cocktail-uri şi 2 pizza – după 45 de minute a venit doar un cocktail (nu grozav nici ăla) când am aflat că pt. celălalt nu aveau toate ingredientele, au venit 2 beri după alte 10 minute şi ele 2 pizza după 2 ore jumătate dar nu oricum, ci complet reci. Aşa că a trebuit să e luăm acasă şi să le încălzim la microunde (şi zău că n-au fost grozave de loc).
Am văzut grupuri care după ce au aşteptat în picioare să se elibereze ceva, s-au aşezat fericiţi la o masă liberă ca să renunţe după o jumătate de oră în care nici măcar o bere n-au primit.
Locul e f. frumos dar dacă vreţi să vă simţiţi bine, mergeţi acolo în cursul săptămânii când nu e lume şi dacă aveţi timp la dispoziţie. Dacă nu, nu!
Şi ca să nu inchei cu o negaţie şi cu o nemulţimire, am avut şi o bucurie: cei de la Administraţia Lacurilor şi Parcurilor şi-au revenit în sfârşit (sau s-a schimbat managementul) şi au schimbat panourile din parc. Poate vă amintiţi de articolul despre mesajele inteligente care au apărut cam la începutul anului trecut….
Trecând peste risipa financiară a schimbării panourilor o dată pe an, e bine că acum măcar anunţurile sunt normale.
Altă viaţă!
» Filed Under Altele, Am aflat, Am mincat la, Am vazut, De prin Romania | Leave a Comment
Poveşti, dans şi muzică cu Lumea Mare şi Happy Feet
Posted on March 14, 2012
Într-o perioadă extrem de încărcată şi cam stresantă în care nici scrisul n-a prea avut spor, am simţit, extrem de acut, lipsa blogului şi a lumii largi. Dar, din fericire, am avut şi o oază de relaxare şi bucurie la o nouă întâlnire cu poveştile Lumii Mari . Întâlnirile astea ale lor au început să devină o prezenţă obişnuită şi necesară în viaţa mea – o gură de aer de normalitate şi seninătate într-o lume agitată şi de multe ori tensionată.
Întâlnirea de duminică seară a avut darul de a concentra într-un spaţiu relativ mic de timp mai multe bucurii – plăcerea de a auzi despre Peru unde eu vreau să ajung anul ăsta şi care e subiectul obsesiilor mele de ceva vreme, ziua lui Alex şi bunătăţile cu care ne-a răsfăţat alături de un vinuţ bun, dansul care pentru mine e mai mult decît o bucurie şi, dacă la comandă e Tudor fericirea e la îndemână, şi muzica fără de care eu una nu-mi pot imaginea existenţa.
E a doua combinaţie de acest fel a Lumii Mari cu Happy Feet Studio în care poveştile se împletesc cu dansul şi cu muzica şi nu în ultimul rând cu plăcerile pământeşti ale boltei palatine, într-un cocktail fatal. Fatal de irezistibil! Eu una îmi doresc cât mai multe întâlniri din astea că nimic nu-mi place mai mult pe lumea asta decât să dansez, să cânt, să călătoresc şi să cunosc oameni interesaţi şi astea lângă un vin bun şi ceva gustos de dat burticii.
Cristina Şerban mi-a făcut o mare bucurie prezentând traseul pe care l-a făcut ea în Peru şi confirmându-mi astfel ideea pe care o aveam şi eu în cap pentru călătoria pe care vreau s-o fac acolo. Şi în plus ne-a dat şi o grămadă de informaţii utile şi practice absolut necesare la o astfel de plecare.
Cătălin Dandeş ne-a arătat o faţă anume a Peru-ului, una nu turistică ci spirituală – ne-a deschis o fereastră către o zonă magică şi profundă unde practicile şamanice îţi dezvăluie drumul către spiritualitate şi către inconştientul nostru, pentru a ne auto-descoperi şi a da spiritului nostru atenţia şi importanţa pe care le are de fapt în realitate.
După ce ne-am plimbat prin Peru pe la incaşi şi pe la şamani, ne-a tras Tudor o porţie de cha-cha-cha unde ne-am croşetat picioarele şi o mică combinaţie de merengue ca să ne dovedească încă o dată că oricine poate învăţa să danseze şi că o poate face relaxat şi amuzant, descoperind că picioarele nu sunt neapărat două stângi cum ar putea cred unii. Ne-a alergat, ne-a pus pe cerc, ne-a făcut să râdem şi, uite-aşa, pe nesimţite, am mai învăţat ceva.
Şi la final, Tudor şi cu Alex şi-au pasat chitara şi repertoriul şi am încercat şi noi să-i secondăm cât ne-au ţinut vocile şi cunostinţele.
Eu iată – bătrână, bolnavă şi cu nervii la pământ, cum zicea o fostă colegă de la Fab. de avioane – am plecat câine surd la vânătoare – nu, n-am uitat pantofii de dans, am uitat aparatul. Grav, f. grav! N-am putut eu să pozez mâncărica lui Alex, şi pe Roxana oferindu-i tortul lui Alex cu noi ţiuind din tot felul de trompeţele de hârtie şi cu tichiuţe pe cap, zâmbetele lui Tudor şi pozele de dans ale participanţilor, tandemul Tudor-Alex la chitară, zâmbetele ştrengăreşti ale copiilor şi bucuria noastră a tuturor! Noroc cu Alex că mi-a dat voie să “fur” din pozele lui….
Dacă n-ar fi fost duminică seară sigur ne-am fi lungit până spre dimineaţă şi-am mai fi cântat că băieţii nu şi-au epuizat nici pe departe cântecele. Dar poate e mai bine aşa pentru că avem motive suplimentare să ne vedem şi altă dată, că bine a mai fost!
» Filed Under Altele, Am mincat la, Am vazut, De prin Romania, evenimente | 1 Comment
Jocul de pelota la mayasi – religie şi sacrificiu
Posted on March 3, 2012
De mult zis-am eu că scriu despre jocul de pelota…. Şi iată că, prin asociaţie de idei, de la Călător în Lumea Mare a lui Bogdan Teodorescu care aminteşte de picturile murale ale lui Diego Rivera, la Palatul Naţional din Ciudad de Mexico unde se află picturile acestuia, mi-am amintit de pelota.
Înainte să învăţ spaniola şi chiar şi după (că nu m-a dus mintea să fac legătura), ştiam că pelota e jocul acela basc în care se loveşte o minge de perete cu o racheta, o bâtă sau un coş.
Foto: Harrieta171
Şi da, pelota înseamnă de fapt “minge” în limba spaniolă.
Pelota de care vreau să vă povestesc însă e un joc practicat de mayaşi despre care am aflat prima dată la Muzeul de Antropologie din Ciudad de Mexico. Am văzut apoi jocul pictat de Diego Ribero şi mai târziu, în Yucatan, am văzut terenurile de pelotă de la siturile maya, cum e Uxmal dar mai ales Chichen Itza care are cel mai mare teren de pelota din Mezoamerica antică (pe lângă alte 13 terenuri mai mici).
Jocul de Pelota ocupa un loc extrem de important în viaţa maya fiind strâns legat de religie şi divinaţie. Preoţii prevesteau viitorul după felul în care se desfăşura jocul.
Terenul de joc era în general de forma unui H alungit cu trepte pe margine sau ziduri în pantă şi reprezenta universul aşa cum mingea de cauciuc, care era obiectul principal al jocului, simboliza soarele.
Jocul era probabil oarecum asemănător cu basketul deoarece mingea de cauciuc trebuia să treacă prin nişte inele fixate în pereţii laterali la o înălţime de până la 5 metri.
Echipele reprezentau opoziţa umbră/lumina, viaţă/moarte, zi/noapte, şi jucătorii personificau diverse zeităţi cărora le purtau însemnele simbolice.
Jocul pictat de Diego Ribera pe pereţii Palatului Naţional din Ciudad de Mexico
Partea interesantă şi intrigantă pentru noi, este că mingea aceea trebuia să treacă printr-un inel de piatră aflat la cel puţin de doua ori (dacă nu chiar trei) înălţimea unui om şi că acest lucru nu se făcea ca la basket ci, se pare, cu şoldul, genunchiul sau cotul drept (ce făceau stângacii habar n-am…). E greu să arunci o minge cu două mâini într-un coş orizontal la 3 ,dar ia imaginaţi-vă voi cum ar fi să arunci o minge cu şoldul într-un cerc plasat vertical pe perete la 5 metri!
Partea amuzantă e că, se pare, cei care reuşeau să dea mingea prin inel, puteau lua hainele acelora dintre spectatori pe care reuşeau să-i prindă.
Partea mai puţin amuzantă e că se lăsa cu un sacrificiu. Aici, sursele par să se contrazică şi încă nu e clar cine era sacrificat. La muzeu în Ciudad de Mexico am înţeles că şeful echipei învinse era decapitat. ceea ce ar avea o oarecare logică (în măsura în care sacrificiul are logică…) în sensul veto-ului roman de la luptele cu gladiatori.
Dar nu mică ne-a fost surpriza când, trăgând cu urechea la explicaţiile unui ghid mexican la Chichen Itza, am aflat exact contrariul şi după ce am scobit un pic am aflat că axistă şi această teorie. Adică şeful echipei câştigătoare, câştiga şi onoarea de a fi sacrificat şi a se contopi astfel cu marele univers. De fapt, şi aceasta ar avea sens în lumina religiei geto-dacice, nu?
Pereţii terenului mare din Chichen Itza e plin de reliefuri printre care şi imagini reprezentând decapitarea – un corp din gâtul căruia ţâşnesc ca nişte raze 7 şerpi (simbol al fertilităţii la mazaşi) şi alături “gâdele” cu capul în mână.
» Filed Under Altele, Am aflat, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | 2 Comments