Când pleci cu zidurile de acasă sau cârcoteala în călătorii
Posted on April 5, 2013
La ce bun, zic eu, să păşeşti în afara pragului casei tale dacă pleci după tine cu toată casa, cu tot cu ziduri? Ştiu oameni (unii chiar dintre cei care-mi sunt dragi) care par să iasă în lume cu un fel de cadru protector, cu un soi de mare lentilă ce se benoclează la fiecare piatră din jur cu un set de senzori care reflectă imaginea prin prizma unor indici foarte precişi şi imuabili de evaluare.
Gardul ăsta nu e suficient de verde – zic senzorii – verdele e ăla din grădina de acasă. Omul ăla e tare urât că nu seamănă cu iubitul meu şi vai, ce trist şi întuneric e sub cerul ăsta prin comparaţie cu cerul de la bunica din sat.
„Eu în oraşul ăsta nu mai pun piciorul în viaţa mea. Uite ce mizerie, uite ce trafic! Nu-mi vine nici să ies din hotel!”. Ăsta e modelul elegant că există variante mult mai agresive ale cârcotelii în călătorii.
Dacă genul ăsta de afirmaţii ar veni de la cei care pleacă prin lume cu treabă şi nu cu scopul de a călători, mai treacă meargă. Dar dacă pleci în călătorie şi nu-ţi laşi acasă setul de idei fixe şi preconcepţii, o mare parte a sensului călătoriei se duce pe pustii.
Nu zic acum că trebuie să lauzi totul necondiţionat şi să te laşi eventual călcat în picioare în virtutea toleranţei. Ce zic e să ai deschiderea necesară şi mai ales bunăvoinţa de a vedea frumosul şi fascinantul dincolo de „diferit”. Căci diferit e doar un termen relativ şi merge şi reversul. Poţi fi tu cel diferit într-o lume cu alte obiceiuri şi condiţii.
Ştiu, zic platitudini dar parcă uneori e bine să repeţi platitudinile astea pentru urechile surde că poate, într-o zi se vor desfunda. Azi platitudinea, mâine platitudinea şi poate-şi spune careva dintre cei refractari că poate şi proverbul „când doi oameni îţi spun că eşti beat, te duci şi te culci” o avea el un dram de adevăr.
Iarba poate fi şi albastră la alţii. De ce nu? Mamă, ce poze aş face cu iarbă albastră!
Nu trebuie să-ţi placă tot, ci doar să nu judeci. Nu-ţi place o mâncare, nu o mânca dar nu-i împuşca pe bucătarii bine intenţionaţi. Un gust nou, o culoare diferită, o pală de vânt ce vine din altă parte decât ştii tu că ar trebui să vină, un ochi mov sau o kilt, o casă şuie, o muzică stranie, un elefant roz – sunt toate daruri şi minuni cu care să te umpli de bine şi de nou.
E incomparabil mai comod dacă-ţi laşi zidurile acasă. Iar cârcoteala e calea cea mai sigură spre nefericire.
Să călătorim fericiţi, zic eu!
» Filed Under Altele | 7 Comments
Machu Picchu între panică şi subiectivism
Posted on April 3, 2013
Când vine vorba de Machu Picchu, inspiraţia mă caută pe-acasă şi eu sunt pe la Paracas sau pe la Chichen Itza. Şi mă tot caută de vreo jumătate de an şi nu-i răspunde decât Fix cu naivitatea ignoranţei. Căci, ce să ştie el bietul despre Machu Picchu?! Poate să vă povestească despre Kaliacra sau Tyulenova, despre Vama Veche, ba chiar şi despre Transfăgărăşan ori Sibiu dar despre oraşul incaş nu ştie decât să caşte ochii inocent şi să trimită inspiraţia la plimbare.
E inutil să zic de ce mă dau lovită, aşa-i? E panica aia a subiectului prea generos, prea stufos, prea cunoscut şi prea mediatizat. Ce să mai spun eu după ce s-a zis tot?!
Lucrurile n-au stat de loc aşa pe vremea când repetam obsesiv: Vreau la Machu Picchu!!! Nu m-am simţit de loc intimidată căci nebunia îmi dădea puteri nebănuite. Şi pentru că am vrut să-mpac şi capra şi varza, adică şi ruinele şi muntele, am ales să ajung acolo pe traseul Salkantay. Cu o lună înaintea mea, a fost acolo şi Călătorul Experiental (adică Paula) de la Viajoa.ro care a scris o serie de articole excelente cu informaţii foarte utile şi complete de care mi-ar fi plăcut să beneficiez dar, n-a fost să fie. Pentru cei care vor să meargă acolo vi le recomand. Aşa că eu n-o să repet nimic din aceste sfaturi având în vedere că sunt în totalitate de acord cu ea.
Şi parcă nici istoria locului n-aş face-o. Sunt tratate întregi despre asta. Ce-aş putea spune eu în plus doar dintr-o simplă trecere pe acolo? Bun, deci ce-a rămas? Păi, părerea mea subiectivă, bucuriile şi dezamăgirile. Că au fost şi din astea. Unele din ignoranţă şi dintr-o idee nebună (nu ştiu de unde mi se trage) că acolo muntele e altfel. Sigur, muntele e veşnic altfel, dar nu altfelul la care mă aşteptam eu. O să revin asupra nebuniei din capul meu.
Traseul pe care l-am făcut e foarte spectaculos, mediu ca dificultate dacă-l compari cu multe trasee dificile de pe la noi dar, în orice caz, nu e pentru oameni care n-au fost pe munte şi nu sunt cât de cât antrenaţi.
Este totuşi un sfat pe care-l dă toată lumea şi pe care o să-l repet cu tărie: NU URCAŢI PE MUNTE fără o perioadă de adaptare la înălţime. Cusco este deja la 3310m şi tare aş vrea să mă credeţi pe cuvânt când vă zic că e bine să staţi în Cusco vreo două zile înainte de a urca în continuare.
Cu toate frunzele de coca mestecate, ceaiul şi alte băuturi sau bomboane cu coca, baterii cu oxigen (le găseşti în Cusco la farmacii), impactul înălţimii asupra inimii este aproape inevitabil. Cei mai afectaţi sunt chiar cei care sunt obişnuiţi cu mişcarea aerobică. Noi n-am avut marjă de manevră şi n-am putut sta în Cusco decât o după-amiază înainte de a porni pe traseu. Ce să vă zic…? Gâfâiam şi când îmi legam şireturile de la bocanci.
O treaptă în Cusco părea o creastă abruptă pe care, după ce-o suiai, te simţeai sleit şi gata să-ţi dai duhul. Şi inima făcea gimnastică artistică cu figuri obligate! Doar frumuseţea şi magia oraşului m-a făcut să mă târăsc cu greu şi cu bubuituri în piept şi-n urechi, vreo două ore, după care a trebuit să ne retragem la hotel să zacem preţ de vreo oră, ca să ne facem curaj să ieşim la masă. A folosit şi ne-a fost mai bine, şi cina din seara aia zău că a compensat orice suferinţe (vă zic eu şi de asta).
Cu tot confortul unui pat gândit a compensa torturile aerului (şi despre asta trebuie să povestesc), m-am alimentat cu vreo două antinevralgice în noaptea cu pricina căci panica inimii şi a plămânilor a fost înlocuită de o durere de cap soră cu migrena.
Şi uite cum de-abia am început să deschid cutia Pandorei şi m-am ales cu un stufăriş de poveşti ce stau la coadă. Da’ nu-i panică! Acuma dacă m-am pornit, cale de întoarcere nu mai e. Cu subiectivism înainte!
» Filed Under Am aflat, Am mincat la, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | 12 Comments
Păcăleala prin lume. În România, fetelor măritaţi-vă de 1 Aprilie!
Posted on April 1, 2013
Cu cât eşti mai tânăr, cu atât îţi e mai dragă ziua păcălelilor când îţi pregăteşti cu grijă o mare şi gogonată minciună sau pui la cale o farsă prietenilor, colegilor sau familiei.
De unde ni se trage? Cică de la Carol al IX-lea al Frantei, din 1564 când s-a înlocuit calendarul Iulian cu cel Gregorian şi serbarea de an nou care până atunci era la 1 aprilie, a fost mutată de rege la 1 ianuarie. Ba, cică de la romani care serbau echinoctiul de primăvară la serbările Hilaria care începeau la 25 martie.
Francezii se pare că au continuat să trimită felicitări de an nou pe 1 aprilie, în glumă. În plus, cei care au făcut asta din greşeală au fost taxaţi ca “nebuni de aprilie”.
În orice caz, de 1 aprilie, francezii (în special copiii) au obiceiul să agaţe de spatele cuiva un peşte din hîrtie. Cei care au citit Pif în copilărie îşi amintesc de “poisson d’avril”. Englezii au 2 zile de păcăleli şi cel pacalit, “noddy”, trebuie sa poarte o coadă la pantaloni sau fustă. În Spania, păcăliţii sunt nătărăi, iar în Scoţia sunt cuci de aprilie. În zona Americii de sud, 1 aprilie e asociată inocenţei, este ziua naivilor iar în Japonia e ziua păpuşilor sau “Ziua bucuriei celor mici”.
Glumă de 1 Aprilie la danezi
La noi, sarbatoarea de 1 Aprilie a apărut în sec.XIX şi e asociată cu fertilitatea. Dar atenţie, ziua e cu noroc la căsnicie numai pentru fete care, dacă se mărită în această zi, au noroc şi fericire. Bărbaţii însă au toate şansele să fie toată viaţa sub papuc dacă se însoară de 1 aprilie. La unii se extinde perioda la tot anul.
Unul dintre obiceiurile de 1 aprilie era ca bărbaţii să se costumeze ca să se fudulească în faţa fetelor (un soi de ritual al împerecherii, că doar e primăvară!).
Ce ni s-a întâmplat nouă în primăvara asta e o păcăleală a vremii – se pare că sosirea întârziată a primăverii abia de 1 aprilie s-a considerat totdeauna o păcăleală pe care ne-o face natura.
Dacă mai vreţi să faceţi şi alte farse pe lângă cea pe care am păţit-o deja cu iarna din primăvară şi cu păcăleala pe care ne-o aplică sistematic politicienii noştri, aveţi timp până la prânz. Cine păcăleşte după 12:00 sau s-a grăbit cumva să înceapă de ieri, are parte de ghinion.
Să ne bucurăm de primăvară, fie ea şi-ntârziată şi să ne dăm şansa de a ne distra.
Voi pe cine-aţi păcălit?
» Filed Under Am aflat, De prin Romania | Comments Off on Păcăleala prin lume. În România, fetelor măritaţi-vă de 1 Aprilie!