Machu Picchu subiectiv şi trenul ca un avion

Posted on April 15, 2013

De data asta vin cu Machu Picchu fără panică c-am lăsat-o în primul articol şi-acum, fie ce-o fi, cu subiectivism înainte!

Şi pentru că e un Machu Picchu subiectiv, e şi pe sărite. Dacă vă aşteptaţi la o relatare cronologică a aventurilor mele de acolo, luaţi-vă gândul. Am zis subiectiv, da?!

Am tot văzut fotografii cu trenuri în ultima vreme şi am pus chiar şi eu pe Facebook vreo două poze cu trenuri peruane , un bun pretext pentru a continua pe linia asta deşi, cum ştiu unii dintre voi, trenurile nu sunt punctul meu forte. Eu prefer avionul şi maşina şi am circulat destul de rar cu trenul în ultima vreme.

Am aşa un soi de melancolie dacă-mi amintesc de emoţiile cu care mă urcam în tren când eram mică pentru că trenul era sinonim cu vacanţă şi cu plecare. Şi mai am nişte nostalgii despre drumurile cu SONG-ul. Mersul cu trenul devine o mare distracţie dacă pleci într-un grup de 25 – 30 de oameni cu mult cântat, jocuri de tot felul, mai ales “mim” care era preferatul nostru, râsete, fani…..eh, ce vremuri!

Ei, dar trenurile peruane sunt un cu totul alt subiect. În Peru am mers cu de toate – avioan, tren, microbuz şi chiar buggy (cum, nu ştiţi ce e un buggy? Nu-i nimic, vă zic eu, dar nu acum că vedeta de azi e trenul).

Despre autobuzele companiei peruane Cruz del Sur am zis deja că au statut de avion dar nu mă aşteptam ca şi trenului să i se acorde atâta pompă.

Ca să ajungi la Machu Picchu, trebuie să ajungi la Aguas Calientes – orăşelul care s-a dezvoltat iniţial ca Camp Maquinachayoq în timpul construcţiei căii ferate la sfârşitului anilor 1920. Există o variantă prin care ajungi cu maşina din Cusco până la staţia Hidroelectrica după care, dacă nu vrei şi nu vrei să iei trenul, poţi merge pe jos de-alungul căii ferate până la Aguas Calientes, preţ de vreo două ore. Dacă faci traseul Salkantay ca noi, pleci din Santa Tereza cu o maşină până la Hidroelectrica şi de acolo ai opţiunea tren sau pe jos.

La întoarcere spre Cusco însă tot ajungi să iei trenul de la Aguas Calientes fie chiar până-n Cusco, fie până la Ollantaytambo şi de-acolo cu autobuzul sau taxiul. Oricum o dai, tot la tren ajungi. Şi ce tren! Indiferent că pleci din mica gară cu aer improvizat din Hidroelectrica sau din gara mărişoară cu părculeţ şi sală de aşteptare din Aguas Calientes, trenul e o chestie importantă şi biletele la tren nu se iau decât cu un document de identitate. Adică nu te duci aşa de capul tău!

Gara din Hidroelectrica are un uşor aer de improvizaţie mai ales că e la poalele muntelui (se vede muntele Machu Picchu din “spate”) pe un drum îngust care, privind din gară, pare să se piardă într-un tunel în pântecul pământului.

Pe marginea şinelor, pe o parte au crescut nişte tarabe improvizate cu te miri ce, ţinute de bărbaţi şi femei care-şi cară copiii după ei şi aşteaptă răbdători să vină trenul cu turişti ca să le vândă un coca-cola ceva.

Şi au nişte copii tare drăguţi, ba, mai vin şi cu toate animalele de acasă.

Prietenul Fernando cu una drintre fetiţele de la Hidroelectrica

Prietenul meu Fernando cu una dintre fetiţele de la Hidroelectrica

: Cu bocceluta la gara

De partea cealaltă a şinelor sunt câteva restaurante – dacă le putem numi astfel – un fel de cabane mici crescute în coasta muntelui cu câte o terasă de lemn unde însă poţi mânca la fel de bine ca mai peste tot în Peru (adică chiar bine).

Tesase unde poţi lua micul dejun, prânz şi cină şi, foarte important, e o toaletă (cu plată).

E ca la ţară – când nu trec trenuri e linişte şi, în aşteptarea trenului, poţi să te relaxezi şi să te împrieteneşti cu căţeii locului.

În vreme ce noi socializam cu localnicii, bagajele noastre se relaxau şi ele fix în mijlocul drumului între căile ferate.

Care bagaje au mers cu alt tren căci nu cadrau cu trenul cu care am mers noi. Căci trenul, ah, ce tren…. Elegant şi comod şi mult mai luxos decât gările pe unde trece. Adică vagoanele care erau pentru turişti pentru că existau şi vagoane pentru localnici pe care nu am apucat să le văd dar pun pariu că-s mult mai simple.

Adevărul, adevărat e şi Aguas Calientes are un aer de orăşel de munte improvizat de-o parte şi de alta a căii ferate unde au crescut restaurante şi hoteluri unul lângă altul, care de care mai diferite şi mai colorate.

E un loc pitoresc unde trenurile sunt vedete.

Drumul cu trenul până-n Cusco a fost o plăcere mai ales că ne-am întâlnit cu o colegă braziliancă care lucra cu Fernando în Kenia şi era sosită în vacanţă în Peru cu soţul ei. Lumea asta mare mică! Şi la mesele acelea elegante de lemn, am ronţăit alune şi crackeri oferiţi de stewart-ul din tren ca parte din preţul biletului şi mi-am rupt gura exersând intens spaniola, împreună cu brazilienii, vreo patru ore.

Dar ştiţi ce mi-a plăcut cel mai mult şi cel mai mult cu trenul? A fost jumătatea de oră pe care am aşteptat-o în gara plină de turişti din toată lumea unde, la difuzoare, se anunţau sentenţios, plecările şi sosirile trenurilor ca şi cum s-ar fi anunţat cel mai mare eveniment din lume.

Vocile din difuzoare nu erau cele mecanice şi plate pe care le auzi peste tot – erau ca cele ale actorilor din perioada clasică în care toate rolurile se declamau cu forţă şi importanţă. Şi cumva, totul suna extrem de patriotic. Amuzant, un pic ridicol dar emoţionant în acelaşi timp.

Peru are de altfel una dintre liniile ferate cele mai faimoase din lume, Ferrocarril Central de Peru care e sigur o experienţă interesantă.

E Viva Peru şi trenurile sale!

» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | 2 Comments

Ceaţă pe creier sau cine zburătăceşte cuvintele?

Posted on April 14, 2013

De câteva zile am ceaţă pe creier, adică am ceva (o fi creier, n-o fi?) care pluteşte aşa într-o mare de cuvinte ce se află în mişcare browniană şi asupra cărora am un control minim. Prind acuşi o idee sau un gând şi când să-l pun pe “hârtie” , ia-l de unde nu-i!! Adică nu gândul, că ăla rămâne pe acolo şi dacă mă străduiesc îl mai trag o dată de coadă. Dar ce faci dacă fug cuvintele ca zburătăcite? Dacă m-aş prinde cine le zburătăceşte tot ar fi o chestie că m-aş duce la sursă, dar şi cauza e în ceaţă. O fi astenia de primăvară, o fi somnul cam lipsă sau să dau vina pe multele trebşoare care trag de mine ca piticii de Guliver?

Am deja 5 articole începute la care mă zgâiesc confuză – până şi alegerea lor e o mare problemă. Ce să termin mai întâi? Decizia rămâne şi ea suspendată pe undeva prin capul a cărei consistenţă rămâne nedefinită. Şi mă pierd în fotografii că poate-mi vorbesc ele. Vorbesc, vorbesc, dar uite-aşa m-am ales cu o grămadă de începuturi: păsările din Paracas, aventurile de munte cu grupul multinaţional, trenurile din Aguas Calientes, pietrele extraterestre din Cusco, turul ţării cu necunoscuţi….

N-am altă variantă decât să decid aşa public că mâine termin de scris povestea trenurilor peruane. Am zis!

Trenurile din Aguas Calientes vor ieşi mâine din ceaţă indiferent de ce măsuri va trebui să iau pentru a-mi clăti minţile. Şi-atunci, pe mâine!

» Filed Under Altele | Comments Off on Ceaţă pe creier sau cine zburătăceşte cuvintele?

Mic îndreptar de bucurie în călătorii – SCOPUL

Posted on April 7, 2013

Fac ce fac în ultima vreme şi tot deschid diverse cutii care zăceau în podul minţii mele şi pe care, din când în când, le scuturam de praf promiţându-mi că “mâine” le voi deschide. Poate că e un timp pentru toate, un timp în care aduni, un timp în care aşezi şi-un timp al aşteptării. Cutii mari de carton colorat cu poveşti multe şi adunate de-a valma, cutiuţe mici de argint cu câte o idee perlată, cufere mari de lemn pentru amintirile grele sau casete elegante şi rafinate în care trăiesc visele şi poeziile.

Şi aşa parcă de-odată, toate cutiile par să pleznească şi dau să scuipe totul afară. Ce face un biet om năpădit de cuvinte? Întâi se panichează, apoi se miră, se mai panichează puţin şi se mai miră de vreo zece ori, se aşează cu fundul pe cutii ca să mai stăvilească din nerăbdarea lor, face ordine în ţipetele pentru întâietate, iar se miră, iar se panichează. Visează apoi la maşina ideală care să pună direct în scris cuvintele din cap şi macină vorbe pe tăcute în fiecare moment în care nu-şi aruncă minţile în prozaicele munci contidiene.

Bat câmpii! Să revenim la cutia pe care am deschis-o zilele trecute – povestea cu cârcotaşii care pleacă prin lume târând după ei cuşca prejudecăţilor. Un subiect cunoscut călătorilor. Te duci la Uxmal şi Edzna unde misterul şi poezia zidurilor maiaşe te înghit instantaneu şi te duc în zona aceea soră cu extazul. Şi te duci apoi la Chichen Itza şi toată frumuseşea oraşul se diluează în mişuneala turistică ce roieşte pe lângă tarabele cu obiecte de argint sau cu nenumăratele suveniruri pe care poţi să le dărui acasă prietenilor, cu mândria că ai fost acolo.

Mi-a fost tare greu să înţeleg de ce au bătut unii drumul tocmai dincolo de ocean ca să meargă să stea la soare la Cancun, căci foarte mulţi turiştii de la Chichen Itza de acolo vin. Într-o săptămână, zece zile de vacanţă, fac şi o tură la cel mai cunoscut sit maya de pe mapamond şi eventual dau şi o fugă la Tulum. Tot eu zic apoi, încercând să fiu obiectivă (mă rog, cât e posibil) că e dreptul lor şi că oricine e liber să meargă unde vrea. De acord, dar cred că mulţi din cei ce se duc acolo o fac pentru a bifa o destinaţie. Nu zic că unii nu descoperă bucurii. Doar că mulţi nu sunt pregătiţi.

Când pleci undeva, prima întrebare pe care ar trebui să ţi-o pui este “de ce”. De ce pleci acolo şi nu în altă parte? Şi dacă răspunsul nu e clar, mai gândeşte-te, poate nu e chiar ceea ce-ţi doreşti.

Primul sfat din acest îndreptar subiectiv şi personal al bucuriilor în călătorie ar fi:

1. Înaintea unei călătorii, hotărăşte întâi ce vrei: o vacanţă la soare, un drum pentru cumpărături, o plecare de relaxare sau de căutare spirituală, o vacanţă de distracţie cu prietenii, o plecare romantică, o ieşire în natură, o plimbare în orăşele medievale sau în metropole agitate, o călătorie culturală, o căutare a istoriei şi atmosferei unor locuri, o plecare în căutarea altor oameni şi obiceiuri sau orice alt scop. Când pleci, stabileşte-ţi SCOPUL.