Conversaţii cu ciorile, un fel de maimuţe cu pene
Posted on July 1, 2013
O fi un semn de ţăcăneală sau poate de vârstă, eu vorbesc cu ciorile. Mă gândesc de ceva vreme să scriu despre ciorile din parcul Tineretului pentru care eu am o slăbiciune aparte.
Ce păsări avem la noi în parc?
- vrăbii
- porumbei
- raţe
- mierle
- ciocănitori
- ciori
- labede (ocazional)
- lăstuni
si …
- papagali (ei da, avem câţiva care se pare c-au reusit sa se adapteze).
Mai sunt sigur şi alte – gaiţe, grauri, piţigoi, dar eu nu prea ştiu să le deosebesc şi la cât sunt de chioară…..
Azi însă va fi vorba doar despre ciori pentru că ele sunt preferatele mele.
De ce?
- pentru că sunt inteligente (dacă nu ştiaţi, cioara este singura vietuitoare a cărei proporţie creier/volum corporal este cea mai mare după om),
- au personalitate,
- sunt îndrazneţe şi
- au umor.
Nu ştiu dacă v-am spus deja povestea cu ciorile care din cînd în când se prefac că-l atacă pe Fix doar ca sa vadă ce reacţie are. Adică trec în zbor planat foarte aproape de capul lui şi repetă mişcarea de două-trei ori după care se aşează pe vreo cracă apropiată sau cîte un stâlp, să studieze rezultatul.
Fix însă n-are nici o reacţie că e mic şi cu nasul în pământ şi nu le bagă de seamă. Eu însă am – adică mă cert cu ele în parte.
De obicei conversaţia se rezumă la o provocare.
“Şi tu ce pofteşti? Ai vreo problemă?”
Eu pun aceste întrebări tare şi direct, ele doar din priviri. Uneori au cam mult tupeu şi rămân destul de aproape, în copac sau în iarbă, se uită fix şi mai şi croncăne aşa ca o avertizare. Dac-aş fi mai sperioasă din fire mai, mai că m-ar duce gândul la “Păsările” lui Hitchcock.
Ciorile pot fi şi foarte protectoare. Iată o cioară care a adoptat un pisoi:
Ciorile fac parte din familia corvidelor, la noi existând 8 specii de corvide:
Cioara neagra, cioara grivă şi cioara de semănătura care sunt cele mai multe pe la noi prin parc, gaiţa, coţofana, stăncuţa, alunarul şi corbul.
Coţofenele sunt foarte spectaculoase pe care mă chinui de mult să le fotografiez dar până acum n-am reuşit că-s agitate rău.
Inteligenţa corvidelor, dintre care se pare că cele mai inteligente sunt corbii, a fost stabilită şi în urma unor teste care au demonstrat că ele sunt pe locul doi după om, la egalitate cu delfinii şi cimpanzeii. De altfel, sunt singurele vieţuitoare, în afara oamenilor şi maimuţelor care folosesc unelte pentru a-şi procura hrana.
Uite cum sparg nucile:
Să ştiţi că au şi micile lor slăbiciuni: sunt cam hoaţe, cam bătăuşe şi cam beţive.
Eu tot le iubesc.
» Filed Under Am aflat, am citit, Am vazut, De prin Romania | 4 Comments
Bloggarimea călătoare cu Young Tours la mare (II)
Posted on June 28, 2013
Cu bloggerii la mare e o experienţă pe care-aş repeta-o oricând. Ca să înţelegeţi mai bine de ce, vă invit să citiţi ce-a scris Rose de la Catherine’s crossroad despre cei care au participat la plimbarea noastră cu Young Tours de la mare. Pe mine m-a data gata şi n-aş putea găsi argumente mai bune pentru a pleca la drum cu un grup de oameni care au aceeaşi pasiune ca şi mine şi care mai sunt şi tare drăguţi pe de-asupra.
Unde rămăsesem cu povestea data trecută? La bulgari, adică acolo unde ne-a dus Tudor Maxim şi trupa sa de şoc, în frunte cu Duţu (să nu-i spuneţi lui Fix despre Duţu că e foarte gelos şi-n plus o să vrea şi el pagină de FB). După o coadă la vamă de vreo jumătate de oră (ca niciodată) şi poze în lanul auriu pe partea nostră şi câmpul cu flori pe partea cealaltă, am ajuns fără nici o grijă la Tyulenovo.
Acolo, mai întâi ne-am asigurat că potolim foamea şi ne-am oprit la Delphina, un restaurant hotel unde s-au dat cu toţii peste cap să ne fie bine. Bieţii oameni s-au cam panicat când au văzut o trupă de 23 de oameni, plus fiară alergătoare de pisici locale, care se năpusteşte pe terasa lor unde mai erau deja câţiva români.
Mese lipite, bănci aduse, comenzi amestecate adresate în engleză şi română unui chelnăr tânăr cu privirea uşor panicată care a fost imediat asistat de o doamnă mai în vârstă cu o siluetă respectabilă. Ba chiar şi copilul familiei a ajutat la strâns când s-a crăpat un pic cerul unde se adunaseră nori şi a trântit o ploaie adevărată de vară.
La plecare am stat de vorbă cu doamna respectabilă care se descurca binişor în română căci venea dintr-una bucată bunică ardeleancă şi amintirile din copilăriei i-au fost împrospătate de nenumăraţii turişti români. Zâmbitoare, vorbăreaţă şi eficientă mi-a adus repede un snop de pliante cu hotelul când a auzit că sunt bloggeri de turism. Marketing, domnilor şi doamnelor.
Cu burţile liniştite şi berile bulgăreşti comparate şi evaluate, am făcut un pic de mişcare pe coasta spectaculoasă unde nu ne-am putut abţine de la poze şi unii dintre noi chiar de la sărit de pe pietre. Apa era numai bună şi am căzut de acord cu Dragoş Nedelcu de la Are You Ready că am mai fi stat acolo să ne bălăcim dar mai aveam şi altele de făcut şi de văzut.
Unde? La Balcic unde ne-am plimbat pe faleză şi-am mai dat o tură pe la palatul reginei care unora ne e tare drag.
Dar, vorba lungă sărăcia omului şi cum iar m-am întins ca pelteaua, mai lăsăm ceva şi pentru altă data. În apărarea mea, când scriu mult sau vorbesc mult e semn clar că mă simt bine.
A, şi nu uitaţi că puteţi şi voi câştiga un tur la mare cu Young Tours.
.
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Excursii, transport | 3 Comments
Nostalgia comunistă sau iertarea păcatelor (episodul I) – “siguranţa zilei de mâine”
Posted on June 26, 2013
Pr-S: Acest articol este scris în urma multor întâlniri în care persoane mai tinere sau mai bătrâne mi-au servit deja bine cunoscutele argumente ale nostalgicilor comunismului. Şi zău, n-am mai putut şi-am răbufnit. Şi-o să revin şi cu continuarea că mai sunt destule de spus. Şi pentru că, până la urmă, blogul e unul de călătorii, într-unul dintre episoade o să vorbim şi despre cât de “liberi” eram să călătorim.
Capacitatea multor oameni de a uita e firească şi de înţeles – psihicul uman tinde să se apare de traume, modificând amintiri. Şi-aşa apare nostalgia faţă de un trecut falsificat.
Pentru că înţeleg prea bine această auto-terapie dar pentru că ea a devenit în acest moment dăunătoare şi caustică ducând la riscul repetabilităţii, aş vrea să ne amintim împreună (cei care au mai mult de 35 de ani desigur) cateva din păcatele comunismului pe care le-am simţit pe propria piele. Poţi să ierţi păcate doar atunci când ţi le aminteşti şi sunt şi păcate greu de iertat. Măcar să ni le amintim ca să nu le repetăm.
Prin urmare, hai să vedem cum stăm cu miturile vehiculate de către socialişti, comunişti sau simpli nostalgici uituci.
“Aveam casă”
A cui şi ce casă? Nişte cutii care aparţineau statului în care au fost mutaţi oamenii după ce le-au fost luate lor şi părinţilor lor casele adevărate pe care le construiseră cu puterile şi munca lor. Unii poate îşi amintesc (dacă fac un efort) ce s-a întâmplat în Otopeni (ca să dau doar un exemplu), cum au fost dărâmate casele oamenilor care aveau şi ei o curticică şi s-au construit în loc blocuri la şosea fără instalaţii sanitare.
Am stat în case care puteau fi oricând dărâmate dacă se năştea vreo idee grandioasă de palat sau cale a victoriei socialismului. În urmă dărâmării putei primi în schimb altă casă unde dădea dumnezeu, pardon, unde dădea partidul.
Case pentru care te înscriai pe listă de aşteptare şi pentru a căror repartiţie trebuia să îndeplineşti nişte condiţii, printre care şi să fi membru de partid. Dacă erai turnător îţi creşteau şansele vertiginos.
Case pentru care trebuia să dai şpagă ca să fie confort 1 şi nu din cele cu baia în bucătărie şi bucătăria în balcon. Sau nu din cele de la capătul pământului unde îţi trebuia o oră şi trei mijloace de transport în comun ca să ajungi.
Case în care, în cele mai cumplite ierni, 85 şi 86, începând de la ora 6 după-amiaza pînă seara la 9, în fiecare zi, se întrerupeau curentul şi gazele, adică nu exista lumină, apă caldă sau flacără la aragaz iar în casă erau chiar şi 12 grade. Două generaţii de “ceauşei” s-au născut în casele alea, în condiţiile alea. Căci ce mai putea face omul când venea de la serviciu unde făcuse frigul o zi întreagă, într-o casă şi mai rece în care singurul refugiu era patul. Căci câte cărţi să citeşti la lumănare!?
Case construite prost şi urâte pe care ne chinuim acum să le umanizăm pentru că atunci nu aveai voie să dărâmi nici măcar zidul de la cămară.
“Aveam serviciu”
Adică eram înregimentaţi într-un sistem în care statul decidea unde trebuie să munceşti şi ce trebuie să munceşti. O societate în care filozofia şi psihologia au fost considerate inutile ba chiar dăunătoare iar economia era o peltea de dogme ilogice şi demagogice, complet inaplicabilă în realitate. În plus, statul (şi partidul, adică acelaşi lucru de fapt) era stăpânul atotputernic care dispunea cum voia de capacităţile oamenilor. Un stăpân care nu avea competenţă şi nu ţinea cont de competenţă. Un stăpân care plătea cu un salariu minuscul (care nu părea minuscul doar pentru că nu aveai ce cumpăra cu el) într-un sistem deja ultra cunoscut: “Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
Un sistem care te umilea şi te culpabiliza zilnic, un sistem în care un personaj care făcea dezacorduri te şicana cum voia şi îţi aducea zilnic aminte că eşti un tolerat de care poate dispune partidul cum vrea. “Păi ce, aşa merge tovaraşică? Ce aici eşti pe tarlaua lui tac-tu?” Hai, nu-mi spuneţi că nu vă sună cunoscut. Cu atât mai mult cu cât, deşi termenul “tovaraşică” a dispărut şi e de ruşinică, aroganţa, obrăznicia şi atitudinea de vătaf a rămas în continuare la “slujitorii statului” de orice partid ar fie ei (sau tocmai pentru că, de fapt, partidul communist e atotputernic şi supravieţuieşte vicisitudinilor oricăror timpuri).
“Eu am dus-o bine pe vremea aia. Aveam de toate în frigider”
Mărturisesc cinstit că prima reacţie la astfel de afirmaţii este “aveam pe dracu”. După care, trag aer în piept şi încep să filozofez.
Aici sunt două categorii de persoane care zic chestia asta:
1) cei cu contract la securitate care pentru câteva rapoarte aveau nişte avantaje şi luau mâncare “de la partid” şi
2) cei care au uitat că de fapt frigiderul nu era frigider, ci congelator, în care îndesai porcul tăiat pe furiş pe la ţară, legumele pe care le mai luai de pe la rudele cu curte sau eventual ciupercile pe care le culegeai din pădure. Frigiderul era mai de décor şi putea conţine ceva telemea luată de pe la unii care ştiau nu ştiu ce cioban, câte un pachet de unt obţinut cu greu de la câte o rudă angajată la vreo patiserie sau achiziţionat cu bani grei de la careva care lucra la o “alimentară” şi eventual, asta doar până prin 86, salam de soia translucid. Cafeaua era un lux pe care îl puteai savura din când în când când primea careva câte un “pachet” din afară. La fel şi alunele.
Cozile la “carne” erau de două ori pe lună şi durau de noaptea (când venea lumea şi se aşeza la coadă ca să “apuce”) până a doua zi după-amiază după ce lua fiecare câte un kg. de carne.
Coada la carne
În ultimii ani, aveam raţie la ouă mai ceva ca-n război – 20 de ouă de familie pe lună. Doar că nu le găseai nici pe alea şi aveai toate şansele să stai la coadă nu ştiu câte ore şi să te duci acasă cu mâna goală. Aveam raţie la unt (un pachet pe lună), ulei şi zahăr.
- Cartela 1987
Şi se făceau multe bancuri – bancuri care ne-au ajutat să trecem peste frig, cozi şi umilinţe.” Un puşti sună la vecini: Tanti, ai făcut supa?, Da, puişor, vrei şi tu un pic?, Nu, mulţumesc. Am venit doar să-ţi spun că te roagă mama să ne împrumuţi şi nouă osul.”
Exista o caricatură pe vremea aceea a unui bătrân care stă cu plasa goală în mijlocul drumului şi se întreabă: “Oare eu mă duc sau vin?”
Unii dintre noi nici acum nu ştiu dacă se duc sau vin.
» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Romania | 5 Comments