Hoţul de Cărţi – o pledoarie pentru umanitate
Posted on July 9, 2013
Acum vreo lună spuneam despre Scrisorar, cartea lui Mihail Şişkin, că face parte dintre acele cărţi bune care, odată terminate, pleacă cu tine.
Încerc de obicei să nu scriu la prima impresie, adică să las un pic emoţiile să se aşeze şi cuvintele să se aleagă. De data asta mi-este absolut imposibil să aştept, poate şi pentru că simt cumva nevoia să mă eliberez. Ziceam că Scrisorar m-a deturnat. Hoţul de Cărţi, cartea scriitorului australian Markus Zusak pur şi simplu m-a frânt şi m-a cotropit. În aşa măsură încât, trei ore de la terminarea ei, încă îmi stau lacrimile în ochi, în gât şi în suflet.
La 30 de ani, Zusak a reuşit să scrie o carte despre Germania celui de-al doilea război mondial atât de profund umană şi răscolitoare încât nici nu ştiu ce cuvinte să folosesc ca să nu-l trădez.
Cartea are o construcţie în permanentă creştere într-un format mai puţin obişnuit. Un prolog, un epilog şi nouă părţi, fiecare cu titlu şi explicaţii de tip dramaturgic, fiecare cu multe capitole şi sub-capitole, de lungimi foarte diferite.
Cumva, la genul ăsta de “faţă” şi după primele patru pagini din prolog, te aştepţi la o carte mai “la rece”, poate chiar cu un pic de umor. Până şi personajul povestitor te duce la ideea că ar putea fi o abordare mai detaşată şi mai critică. Cea care povesteşte este Moartea.
Cartea creşte însă continuu şi gradat până la punctul la care ajunge să doară aproape fizic. E genul acela de durere profundă şi fără ostentaţie, care-ţi stânge gâtul şi te duce cu totul spre interior şi-n care lumea exterioară pare să se detaşeze şi să dispară-n derizoriu. Mai plâng eu pe ici pe colo pe la filme mai emoţionale şi, rar, la câte-o carte, cum a fost de exemplu Vânătorii de Zmeie a lui Khaled Hosseini. Am plâns însă continuu pe parcursul ultimelor 50 de pagini ale cărţii lui Zusak. Şi-am mai plâns o jumătate de oră după ce am terminat-o. Şi sunt şi-acum cu plânsul în gât după patru ore.
N-aş vrea să vă fac să ocoliţi cartea, din contră. E o poveste despre umanitate, o pledoarie pentru amintire şi profunzime. E o poveste cu dragoste, durere, umilinţă şi verticalitate, o poveste despre puterea cuvintelor, despre forţa oamenilor şi paradoxurile omenirii.
Personajele, o fetiţă îndrăgostită de cuvinte, doi părinţi adoptivi, un prieten şi un evreu adăpostit în pivniţă, sunt construite cu o fineţe şi-o complexitate care le face cinematografice, iar tensiunea este atât de bine gradată încât devine palpabilă. O carte excepţional de bine scrisă care intră în rândul acelor cărţi pe care le aşezi definitiv în lista preferinţelor.
N-o citiţi dacă vă e teamă de noi oamenii aşa cum suntem cu toate extremele şi paradoxurile noastre.
Citiţi-o însă dacă iubiţi oamenii.
» Filed Under am citit | 10 Comments
Nostalgia comunistă sau iertarea păcatelor (episodul II) – Pasagerii iadului
Posted on July 8, 2013
Dacă mitul cu aveam casă şi serviciu, despre care am vorbit în episodul I, este unul vehiculat şi repetat ca un proverb deja încetăţenit, există subiecte legate de perioada comunistă care par să fi dispărut complet din memoria multora dintre români.
Poate una dintre diversele cause ale individualismului nostru feroce de acum este lupta zilnică cu mijloacele de transport care devenea o luptă pentru supravieţuire. O mare masă de oameni se înghesuia într-o staţie, în aşteptarea autobuzului sau troleibuzului în drum spre serviciu. Întârzierea la birou sau fabrică nu era o opţiune – existau sisteme de pontaj sau condici, arme redutabile de umilire şi pedepsire a angajaţilor care refuzau să devină oamenii noi, demni, corecţi, punctuali, muncitori şi modeşti care construiesc socialismul cu un zâmbet fericit pe buze şi un cântec patriotic în inimă.
Dar asta s-a uitat. Şi s-a iertat.
Autobuzul cu pricina sosea în sfârşit, doar că sosea gata plin, cu uşile deschise, aplecat pe partea uşilor de greutatea oamenilor atârnaţi pe scări. La oprire, îmbulzeală, ţipete, apelative, extragerea în sistemul smuls a celor care coborau, groaza celor ce coborau doar să facă loc altora că nu vor mai reuşi să se urce din nou, şi “Hai mai urcaţi un pic acolo, că se mai poate”! “Mai înghesuiţi-vă un pic!” versus “Nu mai împingeţi, nu vedeţi că n-am unde să mă duc”. Punctele de vedere se schimbau o dată cu poziţia din autobus.
Dar asta s-a uitat. Şi s-a iertat.
Foto Andrei Pandele
Ar fi fost comic dacă n-ar fi fost teama aceea din suflet că rămâi pe jos, că mai aştepţi un sfert de oră, că iar trebuie să te poziţionezi bine, să calculezi viteza maşinii ca să ştii unde să te opreşti mai aproape de uşă, că iar stai cu un picior pe scară şi unul în aer. Ajungeai cu hainele trase, transpirat, gata obosit şi cu nervii întinşi la maxim. Asta vara. Iarna, cei care mergeau pe scară preferau riscul de a îngheţa sau de a le aluneca mâna de pe bara îngheţată şi a ajunge pe sub roţi, alternativei unei discuţii cu şefu’. Deşi mulţi spun că suntem o naţie de laşi, se pare că existau mulţi oameni care preferau un accident umilinţei.
Dar asta s-a uitat. Şi s-a iertat.
Ei, dar a apărut şi varianta maşina mică. Exista o vorbă prin anii ‘70: “Mănâncă iaurt să-şi ia maşină”. Adică strangi bani la CEC, că la ciorap n-aveai voie, mănânci prost, trăieşti prost dar ai maşină. Doar că, nu-ţi prea puteai permite să mergi zilnic cu maşina – maşina o ţineai pentru concediul la mare sau prin ţară. Strângeai bani de benzină. Asta până prin 85 când nu mai era nici benzină şi aveai raţie. Ca să faci un drum mai lung, străngeai bonurile de raţie şi luai bidoane de rezervă. Cine se pricepea şi avea de unde lua meterialele necesare, mai construia un rezervor suplimentar la maşină. Apoi a venit perioada “cu soţ, fără soţ” care a dat naştere unui lung şir de bancuri reuşite. O duminică cu soţ, alta fără soţ. Era vorba despre numerele maşinilor desigur. Oamenii s-au împrietenit mai abitir grupându-se pe familii cu soţ şi fără soţ. Azi mergem cu maşina noastră, săptămâna viitoare cu a voastră. Câte 4-5 adulţi sau 3-4 adulţi cu copiii din dotare şi bagajele aferente. Alţi nervi întinşi la maxim.
Dar asta s-a uitat. Şi s-a iertat.
Eu n-am uitat şi sper că nu sunt singura. Data viitoare o să ne amintim despre cât eram de “liberi”.
» Filed Under Altele, De prin Romania | 1 Comment
Bloggărimea călătoare cu Young Tours la mare – final apoteotic
Posted on July 4, 2013
La Balcic, la Balcic!!! Mă bucur de fiecare dată când ajung acolo. Mi-e dragă grădina, palatul, coasta, întreaga poezie şi armonie a universului creat de o femeie deşteaptă, talentată, frumoasă şi cu personalitate. Demnă urmaşă a reginei Victoria, Maria a fost om politic, artist, femeie şi sfătuitor pentru Ferdinand. A contribuit în mare măsură la realizarea României mari şi a iubit România ca pe propria ţară.
Sursă Foto: Alexandru Ursu-Bukowina
„Țării mele și Poporului meu,
Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. […] Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.
Am credința ca v’am priceput: n’am judecat, am iubit…” a scris Maria în tertamentul său.
Palatul de la Balcic e o bijuterie delicată şi fără ostentaţie, e un loc de poveste, un rai pentru poeţi şi pictori. De fiecare dată când ajung acolo, îmi doresc să rămân măcar două zile, singură singurică, să visez şi să-mi încarc bateriile imaginaţiei.
Acum două săptămâni a fost o vizită mai veselă însă căci, după cum am povestit, am ajuns acolo cu o trupă întreagă şi foarte simpatică de bloggeri şi cu Young Tours. Unii au rămas pe faleză să facă poze pescăruşilor, stâncilor, meduzelor şi norilor.
Alţii am fost la palat. Şi, pe lângă plimbare, ne-am asigurat şi de un vin interesant de smochine, am văzut o nuntă românească cu formaţie de muzică clasică şi, bomboana de pe tort, după o ploaie zdravănă de tip duş de vară, ne-a crescut sub ochi un curcubeu perfect.
Finalul excursiei cu Young Tours în Bulgaria a fost la Dalboka, la ferma de midii, unde am mâncat bine şi ieftin şi ne-am ales şi cu una bucată apus şi un pic de mişcare pe drumul abrupt ce duce la fermă. Dus şi întors pentru foame şi digestie.
Iar m-am lungit ca o vizită armenească aşa că finalul apoteotecic va fi în “fast forward”.
Ajuns seara la Pura Vida, asaltat barul, atacat vinul de Segarcea adus de Iulian Sărbu, trancănit toată noaptea, prins răsărit pe plajă, dormit 4 ore, mic dejun cu hamsii, un pic de plajă cu soare şi dejun cu peşte afumat adus de Diana Slav şi udat iar cu vinişor.
Cum să plecăm însă fără să mai luăm o porţie de clătite de Vamă ( la care visez şi acum cu mare dor şi nostalgie)? La coadă la clătite, ploaie cu spume, chiuituri pe multe tonuri, udat la piele, alergat cu clătitele prin ploaie, mâncat clătite la hostel, ieşit soarele, plecat spre Bucureşti unde ne-au adus Young Tours cu bine şi mulţumiţi.
Toată aventura a fost făcută la chemarea lui Iulian Sârbu cu ajutorul lui Tudor Maxim de la Young Tours şi Pura Vida. Eu mă feresc de plimbări cu oameni pe care nu-i cunosc destul de bine. De data asta, m-am simţit excelent. Mulţumesc pentru vin, pentru peşte, pentru veselie, pentru sfaturi la fotografiat, pentru vorbe şi pentru normalitate. Cu trupa cu care am avut această aventură aş merge oricând, oriunde. Fără nici o ezitare!
Iulian Sârbu –Trans-ferro, Rosemari – Catherine’s Crossroad, Sorin Rusi – Airlines Travel, Mirabela Tiron şi Cristian Pulpea – Vacanţă în Doi, Dana Ilie, Diana Slav – Hai-Hui Stângaci, Alina Cioponea – Călător Inspirat, Noemi Pârşcoveanu – Poveşti Călătoare, Desiree Halaseh – Hai în India, Nicky Predescu – Călător sau Turist?, Andrea David – Drum Liber, George Moga – Pilula de Călătorie, Lucian Hirsu, Dragoş Nedelcu – Are you ready?, Ştefania şi Mircea Arghir – Vacanţe în Doi.
Unde mai mergem?
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Romania, Ne-am cazat la | 3 Comments