Top 13 carti ale memoriei afective
Posted on August 2, 2013
Ultimele cărţi citite m-au făcut să-mi regîndesc lista mea de cărţi preferate. Bănuiesc că şi voi aveţi o astfel de listă, poate nu pusă pe “hîrtie” dar sigur păstrată în memoria afectivă.
Nu e cazul să mai zic cît de subiectivă e această listă că se subînţelege. Sunt cărţi pe care le iubesc pentru că se leagă de o anumită perioadă a vieţii, altele pentru că au rezonat cu personalitatea mea şi altele pentru că mi s-au părut pur şi simplu covîrşitor de frumoase.
Iată cum arată lista mea de top – cu greu m-am oprit la 13. Ordinea e total aleatorie.
1. Oameni de porumb – Miguel Asturias – una dintre cele mai poetice cărţi, plină de mituri, magie şi poveşti într-un amestec de real şi ireal din zona metaforei şi a simbolurilor
2. Joia dulce – John Steinbeck – frumoasă pînă la cel mai mare zîmbet de care sunt eu capabilă, plină de o tandreţe şi o delicateţe dezarmante
3. Dune – Frank Herbert – una dintre cărţile care m-au făcut să reconsider literatura beletristică şi care a dovedit că literatura SF nu e doar despre roboţi. Genială şi de-o inventivitate şi propunzime care m-au făcut să urăsc momentele în care se termina o serie şi trebuia să aştept pînă la publicarea următoarei
4. Patul lui Procust – Camil Petrescu – cartea cu care am dormit multă vreme sub pernă şi m-a fascinat toată tinereţea prin intensitatea şi pasiunea sa
5. Micul Prinţ – Antoine de Saint Exupery – nu mai e nevoie de explicaţii
6. Zeii înşişi – Issac Asimov – o idee absolut uimitoare cu un mesaj profund uman şi care predispune la toleranţă – numai bună pentru perioadele cînd te superi pe umanitate
7. Sfârşitul copilăriei – Arthur Clark – amintiri despre viitor, o speranţă pentru pămînt, o idee generoasă, bine scrisă, bine gradată, surprinzătoare – poate mai există speranţă pentru oameni
8. Ultima licornă – Peter Beagle – un basm pentru oameni mari despre bine şi rău, frumuseţe şi forţă oarbă, din aceaşi categorie cu cele două de mai sus
9. Cartea de la San Michele – Axel Munthe – cartea unei pasiuni, o carte pentru lumină şi magie, o pledoarie pentru forţa de-aţi duce un vis pînă la capăt, o carte în care frumuseţea unui om se împlineşte în frumuseţea unui mic paradis pămîntesc
10. Alis în ţara minunilor – Carol Lewis – cea mai isteaţă, mai plină de umor şi mai fantezistă poveste pentru adulţi şi chiar pentru copii 🙂
11. Un veac de singurătate – Gabriel Garcia Marquez – plină, magică, suculentă, poetică, profundă, extravagantă şi plină de contraste, din punctul meu de vedere capodopera lui Marquez
12. Hoţul de cărţi – Markus Zusak – despre care am scris de curînd
13. Vânătorii de Zmeie – Khaled Hosseini – o carte care se lasă cu lacrimi ca şi cea de mai sus, despre durere, nedreptate şi prietenie, o realitate socială dură, absurdă şi universalitatea sufletului omenesc
Voi aveţi vreodată sentimentul de panică că nu ajunge timpul să citiţi toate cărţile bune din lume? Eu da, aşa cum mi se întîmplă şi cu călătoriile cînd îmi dau seama cît de multe aş vrea să văd şi cît de puţin timp am, cel puţin în această viaţă. Nu-mi rămîne decît să sper că poate n-o fi asta singura şi cea din urmă 🙂
Care sunt cărţile pe care le duceţi cu voi în viaţa asta?
» Filed Under am citit | 3 Comments
Machu Picchu subiectiv – Salkantay cu grup multinaţional (II)
Posted on July 30, 2013
Ce ziceţi de călătoriile în grup organizat? Adică organizat de agenţii, cu necunoscuţi, nu cu prieteni. După mine, e o loterie. Mult noroc am avut în viaţa mea de oameni frumoşi! Dar cum nu poate fi totul perfect pe lumea asta, din când în când, norocul vine un pic şchiop, dacă nu olog de-a dreptul (în acest caz s-ar portivi “de-a stângul”).
Prima mea călătorie în străinătate după 89 a fost în Grecia la care visam din copilărie – vise cu pietre albe, cer intens şi mare de un albastru care-ţi scoate ochii. Toate astea erau acolo, cu nimic mai prejos decât visele mele.
Poza e de acum 20 de ani făcută cu un Kiev pe care l-am cărat mulţi ani cu mine.
Plimbarea a fost însă cu agenţie, cu un grup destul de mare şi foarte eterogen. Noroc că eram cu o prietenă. Că n-aveam nimic în comun cu ceilalţi, n-ar fi fost mare lucru. Că nu mă obliga nimeni să socializez sau să-i iau acasă! Ce m-a dat gata a fost tratamentul de turmă. Traseu fix, program fix, vizite la magazine unde eu n-aveam nici o treabă, că plecasem după coloane de piatră nu după blănuri de nutrie, mâncare la restaurante ieftine şi cam sărăcuţe, ghizi slab pregătiţi, mă rog, tot tacâmul.
Aşa că prima experienţă de acest gen m-a făcut să jur că nu mai plec cu agenţie în viaţa mea. De fapt, am mai apelat parţial la agenţie, de exemplu pentru bilete de avion într-o combinaţie complicată pentru care n-aş fi avut nici o şansă să găsesc bilete la un preţ rezonabil şi care să se şi potrivească ca timp şi itinerariu.
Şi am mers cu agenţii din Peru pentru Machu Picchu, pentru canionul Colca şi aventurile din Paracas pentru că nu prea ai încotro. Toate au avut bile albe şi bile negre.
Să revenim la grupul de pe traseul Salkantay spre Machu Picchu de care ziceam acum vreo săptămână.
Personajele sunt deja prezentate. Trebuie doar să ţin minte cum i-am botezat în episodul trecut.
Prima zi
Plecare la 5:30 dimineaţă cu un autobuz cam deşănţat dar cui îi păsa, că doar mergeam pe munte cu cortul! Treaba merge cam aşa. Ghidul are grijă de turişti, bucătarul şi cei doi cărăuşi cară (cu ajutorul unor căluţi aşa mai mici şi mai rezistenţi ca nişte catâri) o parte din bagajele turiştilor, corturile şi vasele de gătit. Pe ăştia nu-i prea vezi pe traseu pentru că o iau la pas săltat înainte şi ajung la locul de popas cu mult înaintea turiştilor, ca să pună corturile şi să pregătească masa. Aşa că rămâi să socializezi, dacă mai ai aer şi resurse, cu restul călătorilor şi cu ghidul.
Toţi ceilalţi din grup stătuseră în Cusco două zile ca să se acomodeze, adică au făcut ce trebuia făcut. Am mai zis, Cusco e la peste 3300m şi acomodarea cu înălţimea e dureroasă. Dar eu cu Fernando n-am avut acest lux şi după doar o jumătate de zi în Cusco şi o noapte chinuită, prima zi de munte a fost o poezie. Una de Bacovia. Un traseu uşor, uşor, de doar câteva ore, a rivalizat în inima şi plămânii mei cu un traseu de maraton. Din cand în când, scoteam buteliuţa de oxigen cumpărată de la farmacie şi mai trăgeam inutil din ea în speranţa că va funcţiona măcar ca efect Placebo. N-a funcţionat şi m-am târât ca o babă în urma grupului, cu Fernando nu departe în faţa mea, în tot acest timp având un pronunţat sentiment de culpabilitate.
Am explicat ghidului şi celorlalţi că n-a fost vina noastră că n-am putut sta mai mult în Cusco, în speranţa că ne vor înjura, în gând, mai delicat. Nu de alta dar grupul era unul competitiv. Ghidul, să-i zicem Jose, rămas în urmă cu noi bombănea că ceilalţi au plecat ca la cursă şi că n-ar fi trebuit să meargă aşa repede. Le-am luat apărarea, conştientă de drumul care era super uşor. Cu înţelegerea profundă a lucrurilor după cele 5 zile, am bănuiala, ce zic eu bănuiala?!, am certitudinea, că atunci când vorbea cu fruntaşii se văita de codaşi. De, bacşişul se câştigă cu greu! În orice caz, toată lumea părea foarte bine şi bine dispusă.
Locul de campare de la Soraypampa, unde ne-am oprit în prima seară, a echilibrat mult balanţa zilei şi a compensat vanitatea mea rănită şi oboseala (locul e la peste 3800m).
Jose, după experienţa primei zile, s-a gândit el că ar putea avea o mică problemă cu mine şi a profitat de un moment de intimitate (nu, nu de care credeţi voi, să nu exagerăm) şi mi-a făcut o propunere.
Ce anume? N-o să vă zic azi nici dacă mă rugaţi. Gata, data viitoare!
Episodul III aici.
» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | 5 Comments
Nevoia de adrenalină – aventuri cu sau fără risc
Posted on July 27, 2013
Bucurie, nevoie sau dependenţă? Voi cum staţi cu adrenalina? Ce-ar intra în categoria vacanţe cu adrenalină? Sărituri de pe stânci, tiroliană, rafting, rapel, escaladă, paraşutism sau parapantă, trasee de munte grele şi chiar riscante sau înălţimi spectaculoase. Câţi dintre noi caută parcurile de distracţii cele mai interesante, roller-coaster-uri şi turnuri de cădere liberă, bungee-jumping, karting, motoare şi curse cu maşini de teren accidentat?
Fără a merge până la dependenţă (adică aşa sper), adrenalina e un câştig personal pe care-l apreciez destul de mult în orice plimbare. Ce-am încercat până acum?
- roller-coaster-uri serioase prin diverse parcuri de distracţii – Viena, Copenhaga, Chicago, Romania
- turn de cadere libera – Copenhaga, Chicago
- sărituri în apă – România, Bulgaria
- sărituri cu paraşuta – România
- tiroliană, rapel, rafting, ceva căţărare (timidă) – România
- karting – România, Anglia (tristă experinţă pe care promit c-o povestesc cândva)
- cel mai dificil şi riscant traseu de munte – Făgăraş de la Bâlea la început de vară, luat de-a dreptul peste limbi de gheaţă, fără asigurare, cu câteva săritori cam periculoase cu risc foarte mare – n-aş mai repeta.
Ce-aş mai vrea să încerc:
- scufundări
- bungee-jumping
- para-pantă
- ski-jet
- fly-boarding şi
- cel mai mult, dar cel mai mult îmi doresc sky-flying.
În week-end-ul trecut, am ajuns şi eu, în sfârşit într-un Aventura Parc, la pădurea Luciana, după Crevedia. Nu e cel mai mare parc de genul ăsta dar are trei trasee pentru adulţi care se pot face în cam 2 ore. Eu am făcut două – primul e uşurel,
al doilea e mediu şi se poate face lejer de cineva care a făcut ceva sport în viaţă.
Al treilea e mai greuţ şi cere ceva forţă. N-am insistat pentru că aveam deja ceva febră musculară de braţe de vreo două zile şi n-am vrut să forţez.
Mă mai duc la sală, mai fac ceva braţe şi picioare şi mă duc direct la parcul de la Cernica sau Braşov care, din c-am auzit, sunt cele mai mari. Poate vreţi şi voi să mergeţi. Aceasta era o invitaţie dar am şi două întrebări pentru voi:
1. Câtă nevoie aveţi voi de adrenalină şi cum o obţineţi? (să nu ziceţi că sunt două întrebări că e doar una complexă)
2. Ce activităţi ridicătoare de adrenalină mai ştiţi şi-mi recomandaţi?
Aştept şi provincia, fie ea şi de prin lume.
» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Romania, Fun Turism | 1 Comment