Lisabona – între Barcelona şi Buenos Aires (II)
Posted on November 4, 2013
Să vă zic platitudinea aia că nu ajungi niciodată să cunoşti suficient un oraş? Mai bine vă spun că patru-cinci zile sau chiar o săptămînă într-un oraş de calibru greu, chiar dacă alergi să-ţi toceşti tălpile, îţi dau doar aşa un pic pe la nas cu un strop de parfum ameţitor pe care încerci să-l prinzi şi care, cînd te-ai gîndit că l-ai identificat, îşi schimbă consistenţa şi se îmbogăţeşte cu alte nuanţe ca să le poarte apoi mai departe pe alte acoperişuri sau străduţe.
De obicei, prima zi într-un oraş nou îmi dă un soi de beţie a posibilităţilor încă nenumărate din faţa mea, cam prin a treia zi am impresia că am prins şpilul şi aerul locului, prin a patra sau a cincea încep să intru în panică că nu am văzut încă tot şi că sigur am ratat lucruri fundamentale iar în ultima zi devin resemnată şi parţial relaxată, încercînd să mă încarc cît mai mult, ca o cămilă ce face rezerve de apă la plecarea în deşert.
Chiar dacă nu a depăşit locul ocupat în lista mea de Londra sau de Barcelona, Lisabona e unul dintre acele oraşe din care am plecat cu regret, lucru pe care nu-l pot spune despre Porto. Ştiu că am să uimesc pe mulţi dar mi-a plăcut Porto fără să mă extaziez în vreun fel. Nu am plîngeri dar nici căderi spectaculoase pe spate.
Aşa că o să revin la Lisabona care mi s-a părut variată, caldă şi colorată. Am dat deja 5 motive pentru care mi-a plăcut şi mai am o mulţime.
Două dintre acestea sunt Oceanarium-ul şi Muzeul Calouste Gulbenkian pe care le-am văzut în aceaşi zi.
Despre Oceanarium n-o să zic prea multe că au zis alţii înaintea mea – mi-a plăcut chiar un pic mai mult decît cel din Barcelona din două motive: modul inteligent de plasare a bazinului mare central cu tot felul de intrînduri şi separeuri pe care-l poţi privi din diverse părţi şi de la nivele diferite şi vidrele (mărturisesc că m-am dus acolo special pentru ele).
Oceanarium-ul e o bucurie pentru oricine, indiferent de vîrstă.
Chiar şi pentru cei care nu sunt foarte mari amatori de muzee, Gulbenkian e un muzeu ideal – o colecţie cu obiecte de artă europeană, asiatică, greacă, romană sau egipteană, care cuprinde azulejos (plăci de faianţă colorată), covoare, vase de porţelan şi ceramică, picturi şi sculpturi, mobilă, bijuterii şi vase Lalique. E un muzeu foarte concentrat care poate fi pe gustul celui mai cîrcotaş vizitator. Obiectele şi lucrările sunt variate, bine intercalate astfel încît nu e nimic obositor sau prea încărcat şi fiecare piesă e bine pusă în valoare. Chiar şi partea de azulejos mi s-a părut chiar mai interesantă decăt cea de la la muzeul dedicat special (Museu Nacional do Azulejo).
Prin dimensiune şi varietate, muzeul mi-a amintit de o altă mare iubire – Musée d’Orsay din Paris. Eu l-aş recomanda chiar mai tare decît pe cel al faianţei. Bine, dacă aveţi timp să le vedeţi pe amîndouă cu atît mai bine. Dacă aveţi însă de ales, nu ezitaţi. Şi de-acolo, ajungeţi repede şi la Oceanarium după care puteţi încheia seara la o cîrciumă de pe malul apei de pe lîngă Oceanariu. O zi din acelea care-ţi fac viaţa plină. Ceea ce vă doresc şi vouă!
» Filed Under Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | 2 Comments
Memoria ca o gîscă, adică ca o lebădă
Posted on October 30, 2013
Memoria mea e o lebădă (ce să fac, aş fi zis gîscă dar n-am nici o poză cu vreo gîscă). Cu alte cuvinte, trece prin lume precum pasărea cu pricina prin apă – adică lin, fără efort şi fără să se ude prea tare – oricît încercări am făcut s-o bag cu capul la fund.
Să fim lămuriţi – e vorba de acea memorie de care ştie toată lumea şi pe care o apreciază toată omenirea ca pe un mare, valoros şi folositor dar la casa omului. Acea memorie a numelor, datelor, detaliilor concrete ale lumii palpabile şi alte chestiuni din aceastea absolut esenţiale în existenţa noastră. Acel dar care, de cele mai multe ori, duce la succes în viaţă. Nu intru acum în detalii legate de ce înţelegem fiecare prin succes în viaţă. Să zicem că vorbim de ceea ce înţelege majoritatea oamenilor, în aceste vremuri, prin succes (sau succesuri) în viaţă.
Ei bine, pe mine m-a înzestrat firea, natura sau dumnezeirea – las aici la alegerea voastră, căci nu vreau să jignesc credinţa sau lipsa de credinţă a cuiva – cu o momorie beteagă şi superficială ca o boare indescriptibilă şi trecătoare de primăvară.
Cu alte cuvinte, uit din sufragerie pînă la colţul străzii numele cuiva dacă nu l-am auzit sau citit de suficient de multe ori încît să se înregistreze undeva pe suprafaţa, sper eu relativ creaţă, a materiei mele cenuşii.
Scriu toată această pledoarie pentru a-mi cere iertare pentru eventualele scăpări de această natură de care aţi putea fi indignaţi.
Doamnelor şi domnilor, dragi prieteni, stimaţi cititori, îmi cer umil iertare dacă pocesc vreodată nume sau încurc date, dacă dau semne de ramoleală şi uit anumite detalii semnificative.
În apărarea mea, o să zic că am primit darul memoriei emoţionale – poate n-o să vă vină să credeţi, dar ţin minte dialoguri întregi şi mai ales sentimente după 2343 de mii de ani şi încă vreun sfert de ceas. Sunt un elefant cînd vine vorba de emoţii, adică de memorarea lor (he, he, nu m-aţi prins). Astă mă face subiectivă, o să ziceţi voi. Paradoxal, mai degrabă încurajează obiectivismul. Uneori percepţiile dau măsura esenţei. Şi-n plus, dacă-ţi aminteşti foarte bine cum te-ai simţit cînd ai minţit acasă legat de o notă de la şcoală, eşti mai înclinat să recunoşti semnele minciunii la un copil care repetă aceaşi piesă şi să înţelegi fenomenul.
Vă întrebaţi probabil unde vreau să ajung. Toată această poveste vine de la faptul că am constatat că nu reuşesc să-mi amintesc cu adevărat subiectul şi personajele unei opere (de orice fel, literare, cinematografice, teatrale etc.) decît dacă au fost memorabile (hi,hi). Un avantaj al acestei memorii selective, e că, în funcţie de vîrstă şi conjuctură, pot găsi lucruri noi într-o carte bună, cu fiecare nouă citire.
Aseară am văzut o piesă în regia lui Silviu Purcărete. Tot ce vă pot spune e că, din păcate, şi cu tot respectul pentru un regizor care a făcut multe lucruri minunate, este o piesă pe care o voi uita extrem de repede.
Piesa de aseară m-a făcut nostalgică ca pe moşii aceia care suspină după vremurile lor trecute. Suspin după un D’ale Carnavalului în regia lui Pintilie de acum vreo 40 de ani pe care o ţin minte fără probleme, după Puricele în ureche tot de acum vreo 40 de ani de la Bulandra, după Diavolul şi bunul Dumnezeu de la Teatrul mic din anii 80, după Fraţii Karamazov de acum 30 de ani de la Nottara şi încă multe altele, după acele piese la care intri în poveste total, care te fac să te tăvăleşti pe jos de rîs sau te ţin încordat încă multe ore de la ieşirea din sală.
Am văzut piese bune şi în ultimii ani – cele mai multe la Teatrul Act şi sunt cîteva de care-mi voi aminti. Poate credeţi că m-am blazat sau m-am ramolit. Zău, nu cred. Regina Mamă cu Olga Tudorache a avut acelaşi impact ca acele piese amintite mai sus şi l-am vazut doar acum vreo doi ani.
Sunt curioasă. Cîţi dintre voi pot aminti o piesă de teatru care i-a făcut să uite total de ei, de lumea din sală şi de scaunul pe care stau? Ziceţi-mi şi mie să nu ratez ceva.
» Filed Under Altele, Am aflat, am citit | Comments Off on Memoria ca o gîscă, adică ca o lebădă
Nostalgii de ceaţă
Posted on October 25, 2013
Ceaţa e ca o misterioasă promisiune a tuturor posibilităţilor. La coada ochiului mă fură o frunză ce-şi trăieşte încă vara iar la marginea lacului se întrezăreşte o mică beţie colorată ce stă se se desfacă la prima clipire a soarelui.
Dacă aş face un pas în spate, m-ar putea prinde briza de la Cabo da Roca, sub cerul întins al cărui albastru încearcă să rivalizeze cu cel al valurilor ce bordează cu alb marginea fustelor de piatră ale coastei singuratice.
Stau încremenită în aşteptare, prelungind momentul alegerii. Dacă fac un pas la dreapta m-aş putea trezi în faţa crestei albe a Salkantayului, lîngă un căluţ peruan, docil şi resemnat, ce pare să ignore mirarea oricărui biped faţă de frumuseţea spectaculoasă a muntelui.
Respir uşor să las să se încropească imaginea ce-o presimt dincolo de copacul din stînga unde sigur se înalţă din ceaţă Podul Turnului şi nu departe, la încă un pas, e sigur Sagrada Familia sau poate creşte Chenonceau de-asupra apei.
Dacă mai merg un pic de-alungul lacului s-ar putea să dau de bărcuţele colorate de la Cinque Terre sau de cele de la Aveiro.
Îmi place ceaţa misterelor şi a promisiunilor. Îmi place toamna ce păstrează amintirile toride ale verii şi cochezează cu muşcătura albului iernii. E tandră, melancolică şi temperată ca un saxofon alto la marginea serii.
» Filed Under Am vazut, De prin Europa, De prin Romania, Prin lume | Comments Off on Nostalgii de ceaţă