Aventuri de week-end – hlizeală vs cîrcoteală
Posted on December 9, 2013
Am un ochi cît o pătlăgică cu aspiraţii foarte realiste către pîrguire şi cu o apetenţă pronunţată pentru dat apă la şoareci (aş fi preferat la moară, şi nu la orice moară, ci la a mea în mod special). Periodic, încerc să-i ţin discursuri stimulatoare despre curajul care a caracterizat întotdeauna familia noastră, alternate în mod subtil şi pedagogic cu apel la decenţă şi culpabilizare: “Ne facem de rîs!”
În van! Tot atît de periodic, el îşi tînguie penibil soarta nefavorabilă, acuzînd o durere recurentă căreia se pare că nu-i rezistă. Penibil! Ah, aici tare aş fi vrut să folosesc cuvîntul acela englezesc “pathetic” care are cu mult mai multe valenţe decăt “pateticul” nostru românesc.
Din solidaritate (sau ca protest – încă nu mi-e clară motivaţia), buza de jos s-a hotărît să se bosumfle dezvoltînd o uşoară umflătură pe care însă am sancţionat-o prompt şi cu oarece efect cu Activir-ul achiziţionat din Lima anul trecut. Un motiv în plus să mulţumesc poporului peruan pentru capitala sa, chiar şi pentru farmaciile acesteia.
Nu ştiu dacă a fost o conspiraţie a stelelor, o nevoie planetară de echilibru care a dus la compensarea distracţiei de sîmbătă sau o pedeapsă pentru cîrcoteala de vineri.
Vineri ne-am hotărît cu Ina de la Lumea mare şi cu Renate şi Cătălin (bursuceii călători) să mergem să ne hlizim la un seminar de rîs. Unde ne-am întîlnit şi cu Roxana şi Alex veniţi cu Lumea Mică cu tot în acelaşi scop nobil – “să ne rîdem!” De rîs, noi am rîs, că suntem nişte hliziţi de felul nostru, doar că a fost în totalitate meritul nostru. Noi am rîs şi cînd n-ar fi trebuit să rîdem. Mi-a trebuit o doză mare de concentrare să respir yoga în vreme ce grosul grupului se distra pe margine şi pufnea în rîs ori de cite ori deschideam şi închideam gura să zic “hammmmmm”. Data viitoare mergem noi singuri la un vin şi ne hlizim fără ajutor extern de care s-a dovedit că n-avem nevoie. Asta-i cîrcoteala de sîmbătă.
Cît despre distracţie, trag ponoasele Moşului Nicolae petrecut cu vin, nenumărate bunătăţi desfăşurate pe masa prietenilor mei şi altă tură de hlizeală în îngrămădeala de prieteni, copii de prieteni (alergaţi prin toată casa şi făcuţi să chirăie prelungit) marcată apoteotic cu împărţeala cadourilor. Oare n-am meritat căciula cu moţ pe care mi-a dat-o Moşu?
Staţi că n-am terminat, că sîmbăta s-a lăsat şi cu dans – o repetiţie de salsa la şcoală la Tudor unde inteligenţa mea sclipitoare de week-end (sau să fi fost tot conspiraţia planetelor!?) mi-a sugerat să nu-mi mai iau pantofii de dans ci balerinii proaspăt achiziţionaţi ce mă ispiteau cu promisiunea flexibilităţii şi a comodităţii. Doar că balerinii cu pricina, frumoşi rău de altfel, au un şnur pe margine care nu e elastic iar eu i-am şi strîns bine ca nu cumva să-mi iasă din picioare. Din această gîndire de geniu m-am ales cu două băşici minunate care mă fac să mă întreb dacă nu cumva ochiul meu a vrut s-o facă lată ca să nu rămînă mai prejos decît picioarele. Păi cum să fie frate mai prejos, că n-am stat în cap!
S-o încerc şi pe asta? Poate dacă stau cu susul în jos, se repară tot. Mă duc să încerc. Nu de alta dar chestia cu calculatorul nu ţine! Ne mai auzim cînd oi vedea.
» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Romania, evenimente | 2 Comments
Sîngele apă se face – apa Mării Negre
Posted on December 1, 2013
Oi fi eu copil de Bucureşti, dar jumătate din sîngele meu are miros de alge şi am o relaţie perfectă cu Marea Neagră. Să fie de la dragostea mamei mele pentru marea lîngă care s-a născut, de la vacanţele la bunica în care majoritatea timpului îl petreceam cu verii mei şi vecinii de cartier pe plaja Modern, (mai tot timpul în apă, mai puţin pe nisip)? Să fie de la digul spart de valuri căruia îi exploram trecerile ascunse prin pietre şi basmele desenate de spuma ce tulbura din loc în loc limpezimea şi liniştea apei?
Să fie de la plăcerea alor mei de a înota din care mi s-a tras nevoia continuă de bălăceală la vederea unei ape? Să fie mirosul de vacanţă pe care-l asociez brizei Constanţei? Poate toate astea la un loc.
Eram jună şi ferice pe la 27 de ani cînd, printr-o mare baftă, am ajuns în Anglia trimisă de fabrica unde lucram, ca traducător pentru o echipă de muncitori ce trebuiau să înveţe cum se dau găuri într-o aripă de avion. Nu o să povestesc acum nici aventurile cu echipa de muncitori, nici stresurile legate de locul şi timpul din care veneam, nici glumele şi joaca românilor cu muncitorii englezi, nici alte aventuri de pe acolo. Unele le-am povestit la Lumea Mare, altele îşi aşteaptă cuminţi rîndul. Au stat 30 de ani, de ce n-ar mai sta un pic?
Povestea de-acum este despre prima mea relaţie cu o mare străină, în cazul ăsta Canalul Mînecii. Eram cazaţi în Boscombe, între Christchurch şi Bournemouth, la sud de Londra, la o pensiune care arăta ca o căsuţă de munte doar că era aproape de mare. Cum în luna în care am stat acolo, în 6 zile de week-end am mers cu trenul la Londra căci eu nu ştiam cum să văd mai mult de pe acolo, nu am apucat să merg la mare decît o singură dată, adică în prima sîmbătă după ce am ajuns acolo.
Cu cei cinci bărbaţi din dotare, am luat un autobuz şi ne-am dus să vedem cum arată marea lor, ba chiar am închiriat şi o barcă cu motor de la Christchurch pe unul dintre canalele care ies spre port. Barcă la care am plătit suplimentar pentru că, nefiind mari navigatori, nu ne-a dat prin cap că barca nu face tot atît de mult cînd merge în sensul de curgere al canalului spre mare ca atunci cînd merge contra curentului. O să ziceţi că era la mintea cocoşului. O fi fost, dar cocoşii cu care eram eu habar n-aveau, iar eu nu m-am gîndit că barca n-are prea multe viteze – de fapt n-avea decît două, adică încet şi un pic mai repede. Evident că am întîrziat o jumătate de oră, am plătit în plus, ba am avut de-a face şi cu un englez cam speriat care ne-a făcut morală pe bună dreptate. Cred că se speriase că ne-am rătăcit sau chiar mai rău. Minunat, frumos altfel!
După această aventură complexă, ne-am dus să ne relaxăm la plaja din Boscombe. Era septembrie şi încă foarte frumos şi cald dar plaja era aproape pustie. Marea era o frumuseţe limpede cristal aşa cum rare ori se întîmpla la marea noastră şi era foarte calmă. Se vedea fundul de cât de clară era apa. Am intrat instantaneu în vrie. Şi-am simţit ce simt eu în general cînd văd apă, mai ales de mare. Şi-ncă ce mare! O nebunie de mare! M-am debarasat rapid de orice nu era costum de baie şi fuguţa, ţuşti în apă. Singură, că băieţii au vrut întăi să vadă dacă supravieţuiesc eu. Eu ţuşti în mare cum ştiu eu, cu capul direct în apă la scufundare. Ai,ai,ai!!!! În secunda doi eram la suprafaţă cu unele cuvinte pe buze pe care nu le pot repeta că roşeşte blogul. “Ce e ? E rece rău?” Evident că asta era grija bărbaţilor de pe mal! “Rece pe dracu! E prea sărată! Mă dor ochii de mor!” Aveam ochii şi nasul în flăcări şi pînă seara tîrziu i-am înnebunit pe ceilalţi cu bombăneala mea continuă despre cum naibii poţi să ai aşa o apă frumoasă şi limpede şi să nu poţi să te scufunzi în ea. La ce mai foloseşte claritatea şi frumuseţea dacă nu poţi deschide ochii?
De atunci, am mai fost la alte mări şi oceane unde am avut grijă să car o pereche de ochelari de apă cu mine, dar zău că nu e acelaşi lucru! Marea mea e marea din lacrimile mele. În apa ei, limpede ori mai tulbure, pot sta cu ochii deschişi şi mă pot bălăci liberă şi relaxată cît doresc. Şi-mi pot merita porecla de “raţă” pe care cu mare mîndrie am purtat-o mulţi ani prin cartierul gării de la Constanţa.
Apele splendide de la Amalfi sau Capri, de lîngă coastele Greciei sau Spaniei sau din golfurile Paracasului, cu toate nuanţele lor de la turquoise la indigo, albastrul intens al oceanului de la sud de San Francisco sau apele Golfului Mexicului nu se vor compara nicicînd cu lacrimile Mării Negre pe care sigur le am şi în sînge.
Căci sîngele apă se face!
Acest articol face parte din campania blogosferei de călătorii româneşti de evidenţiere a unor motive care ne-au facut sa ne apreciem mai mult ţara şi locurile de baştină. O fi bine la alţii, dar e bine şi la noi!
La mulţi ani, România!
Vă invit să citiţi celelalte articole publicate în cadrul campaniei aici:
Enciclopedia calatorului independent
» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Romania | 10 Comments
Noaptea comunismului ceauşesc
Posted on November 29, 2013
În capătul cel mai ascuns al bibliotecii, trei scaune desperecheate, adunate strîns sub fereastra mohorîtă, zgribulesc un gînd protejat de şoapte. În lume se întîmplă lucruri – se întinde o nesperată pătură de catifea, se topeşte o cortină inexpugnabilă, cad ziduri netrecute.
Cele trei extensii ale scaunelor emit timid o speranţă tremurată: – Acum nu se mai poate, o să se întîmple ceva şi la noi, doar n-o să rămănem singuri aşa. Îşi aruncă încurajări unul celuilalt ca nişte colaci de salvare care par să cadă însă dezumflate în golul dintre ei, pe podeaua de parchet vechi şi patinat.
Împotriva oricărei raţiuni însă, nici unul dintre cei trei nu simte cu adevărat. Speranţa e doar o dorinţă scofîlcită ca o babă fără dinţi care stă să-şi ia definitiv adio de la viaţa lumească. Peste zîmbetul ei abia schiţat stă o pînză groasă care se străduieşte s-o ajute să plece într-un alt timp.
“Eu nu o să mai apuc asta. Noi n-o să scăpăm niciodată. Noi o să rămînem cu dementul pînă la moarte. Eu o să mor înaintea lui. O să se ducă pe la chinezi şi o să-şi facă acupunctură şi cine ştie ce alte tratamente şi-o să trăiască mai mult decăt mine. Eu nu o să mai apuc niciodată. Noi o să rămînem veşnit în tărîmul vrăjitoarei.”
– E prea de tot, nu se poate, o să se întîmple ceva. Toţi scapă, o să scăpăm şi noi.
Dar amăreala strînsă cu picătura, perseverent şi insinuant, acoperă orice strigăt şi spune repetat şi obsesiv: “noi nu, eu nu, noi aşa o să murim. El o să trăiască mai mult decît oricine, o să ne îngroape pe toţi iar cei încă neîngropaţi vor amuţi pe vecie.”
P.S. Mi-aş dori ca cei mai bătrîni să aibă forţa să-şi amintească şi ca cei tineri să creadă că ce au citit mai sus nu este o metaforă. Nu există speranţă în comunism.
» Filed Under Altele, De prin Romania | Comments Off on Noaptea comunismului ceauşesc