Sîngele apă se face – apa Mării Negre
Posted on December 1, 2013
Oi fi eu copil de Bucureşti, dar jumătate din sîngele meu are miros de alge şi am o relaţie perfectă cu Marea Neagră. Să fie de la dragostea mamei mele pentru marea lîngă care s-a născut, de la vacanţele la bunica în care majoritatea timpului îl petreceam cu verii mei şi vecinii de cartier pe plaja Modern, (mai tot timpul în apă, mai puţin pe nisip)? Să fie de la digul spart de valuri căruia îi exploram trecerile ascunse prin pietre şi basmele desenate de spuma ce tulbura din loc în loc limpezimea şi liniştea apei?
Să fie de la plăcerea alor mei de a înota din care mi s-a tras nevoia continuă de bălăceală la vederea unei ape? Să fie mirosul de vacanţă pe care-l asociez brizei Constanţei? Poate toate astea la un loc.
Eram jună şi ferice pe la 27 de ani cînd, printr-o mare baftă, am ajuns în Anglia trimisă de fabrica unde lucram, ca traducător pentru o echipă de muncitori ce trebuiau să înveţe cum se dau găuri într-o aripă de avion. Nu o să povestesc acum nici aventurile cu echipa de muncitori, nici stresurile legate de locul şi timpul din care veneam, nici glumele şi joaca românilor cu muncitorii englezi, nici alte aventuri de pe acolo. Unele le-am povestit la Lumea Mare, altele îşi aşteaptă cuminţi rîndul. Au stat 30 de ani, de ce n-ar mai sta un pic?
Povestea de-acum este despre prima mea relaţie cu o mare străină, în cazul ăsta Canalul Mînecii. Eram cazaţi în Boscombe, între Christchurch şi Bournemouth, la sud de Londra, la o pensiune care arăta ca o căsuţă de munte doar că era aproape de mare. Cum în luna în care am stat acolo, în 6 zile de week-end am mers cu trenul la Londra căci eu nu ştiam cum să văd mai mult de pe acolo, nu am apucat să merg la mare decît o singură dată, adică în prima sîmbătă după ce am ajuns acolo.
Cu cei cinci bărbaţi din dotare, am luat un autobuz şi ne-am dus să vedem cum arată marea lor, ba chiar am închiriat şi o barcă cu motor de la Christchurch pe unul dintre canalele care ies spre port. Barcă la care am plătit suplimentar pentru că, nefiind mari navigatori, nu ne-a dat prin cap că barca nu face tot atît de mult cînd merge în sensul de curgere al canalului spre mare ca atunci cînd merge contra curentului. O să ziceţi că era la mintea cocoşului. O fi fost, dar cocoşii cu care eram eu habar n-aveau, iar eu nu m-am gîndit că barca n-are prea multe viteze – de fapt n-avea decît două, adică încet şi un pic mai repede. Evident că am întîrziat o jumătate de oră, am plătit în plus, ba am avut de-a face şi cu un englez cam speriat care ne-a făcut morală pe bună dreptate. Cred că se speriase că ne-am rătăcit sau chiar mai rău. Minunat, frumos altfel!
După această aventură complexă, ne-am dus să ne relaxăm la plaja din Boscombe. Era septembrie şi încă foarte frumos şi cald dar plaja era aproape pustie. Marea era o frumuseţe limpede cristal aşa cum rare ori se întîmpla la marea noastră şi era foarte calmă. Se vedea fundul de cât de clară era apa. Am intrat instantaneu în vrie. Şi-am simţit ce simt eu în general cînd văd apă, mai ales de mare. Şi-ncă ce mare! O nebunie de mare! M-am debarasat rapid de orice nu era costum de baie şi fuguţa, ţuşti în apă. Singură, că băieţii au vrut întăi să vadă dacă supravieţuiesc eu. Eu ţuşti în mare cum ştiu eu, cu capul direct în apă la scufundare. Ai,ai,ai!!!! În secunda doi eram la suprafaţă cu unele cuvinte pe buze pe care nu le pot repeta că roşeşte blogul. “Ce e ? E rece rău?” Evident că asta era grija bărbaţilor de pe mal! “Rece pe dracu! E prea sărată! Mă dor ochii de mor!” Aveam ochii şi nasul în flăcări şi pînă seara tîrziu i-am înnebunit pe ceilalţi cu bombăneala mea continuă despre cum naibii poţi să ai aşa o apă frumoasă şi limpede şi să nu poţi să te scufunzi în ea. La ce mai foloseşte claritatea şi frumuseţea dacă nu poţi deschide ochii?
De atunci, am mai fost la alte mări şi oceane unde am avut grijă să car o pereche de ochelari de apă cu mine, dar zău că nu e acelaşi lucru! Marea mea e marea din lacrimile mele. În apa ei, limpede ori mai tulbure, pot sta cu ochii deschişi şi mă pot bălăci liberă şi relaxată cît doresc. Şi-mi pot merita porecla de “raţă” pe care cu mare mîndrie am purtat-o mulţi ani prin cartierul gării de la Constanţa.
Apele splendide de la Amalfi sau Capri, de lîngă coastele Greciei sau Spaniei sau din golfurile Paracasului, cu toate nuanţele lor de la turquoise la indigo, albastrul intens al oceanului de la sud de San Francisco sau apele Golfului Mexicului nu se vor compara nicicînd cu lacrimile Mării Negre pe care sigur le am şi în sînge.
Căci sîngele apă se face!
Acest articol face parte din campania blogosferei de călătorii româneşti de evidenţiere a unor motive care ne-au facut sa ne apreciem mai mult ţara şi locurile de baştină. O fi bine la alţii, dar e bine şi la noi!
La mulţi ani, România!
Vă invit să citiţi celelalte articole publicate în cadrul campaniei aici:
Enciclopedia calatorului independent
» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Romania
Comments
10 Responses to “Sîngele apă se face – apa Mării Negre”
Leave a Reply
[…] blog, Plăcerea de a călători, Enciclopedia călătorului independent, Funtur, Călător în Africa, […]
[…] Funtur.ro – Sangele apă se face – apa Mării Negre […]
[…] țara dorului, Străinii iubesc România, Sângele apă se face apa mării negre, De ce să te bucuri că trăiești aici acasă, Azi aleg România, Cum am ajuns să apreciez […]
[…] Funtur.ro: Sangele apa se face: apa Marii Negre […]
[…] Funtur.ro – Sangele apă se face – apa Mării Negre […]
[…] funtur.ro https://www.funtur.ro/blog/2013/12/01/singele-apa-se-face-apa-marii-negre/#.UpselsQ2a7J […]
[…] că Sangele apă se face: ”Apele splendide de la Amalfi sau Capri, de lîngă coastele Greciei sau Spaniei sau din […]
[…] Funtur.ro – Sangele apă se face – apa Mării Negre […]
[…] Funtur.ro – Sangele apă se face – apa Mării Negre […]
[…] Anca Argeşiu, Funtur – Sîngele apă se face – apa Mării Negre […]