Frivolități în Covent Garden

Posted on March 20, 2014

Să alegi unde să mergi și ce să vezi în Londra nu e lucru ușor. În visele mele senine, las Londra să mă cotropească măcar un an în care să pot să o simt bucățică cu bucățică, fără sabia plecării deasupra capului.

Nu-mi imaginez o plimbare prin oraș, oricît de scurtă ar fi ea, fără o trecere prin Covent Garden. Cea mai populară și faimoasă piață de legume și fructe timp de mai mult de 300 de ani pînă la mijlocul anilor 70, Covent Garden e o lume în sine, un amestec de buticuri și tarabe, restaurante și pub-uri, lume multă, artiști de tot soiul de la cîntăreți la acrobați, e locul unde îți poți cumpăra o umbrelă cu lăbuțe de pisică, un suvenir, un tricou, mărgele ieftine sau jucării, antichități și produse vintage sau meșteșugărești de tot felul, oale, vase decorative sau podoabe. E un fel de tîrg, așa cum există mai pe peste tot, încîntător și frivol ca o dimineață de duminică.

Covent Garden e și zona teatrelor londoneze, a Muzeului Transporturilor și nu e departe de Catedrala St. Paul despre care vorbim însă altă dată.

Am ajuns după-amiază acolo și-am băut o bere la o mică pizzerie privind ușor absent un cuplu care făcea un fel de jonglerii foarte apreciate de mulțimea adunată în jur, după ce căscasem gura în Apple Market (unde e zona de vintage și meșteșugari) la o gimnastă care făcea niște combinații destul de serioase la o bară improvizată.

Ieșisem apoi în piața dintre clădiri unde nu m-am putut dezlipi de un stîlp vreo 20 de minute în care l-am ascultat pe Rob Falsini cîntînd minunat.

Dacă treceți pe-acolo, poate aveți sansa să-l auziți. Dacă nu, iată-l aici.

și aici

Și ce-am văzut în drumul meu spre Covent Garden merită cîteva cuvinte așa că n-ați scăpat de Londra – abia acum m-am pornit.

» Filed Under Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | Comments Off on Frivolități în Covent Garden

Paracas – mic paradis netulburat

Posted on March 14, 2014

Dacă n-am reușit pînă acum să vă tentez cu o bucățică de Paracas, e cazul să insist, mai ales că așa m-am și lăudat, de mult, de mult.

Aflat la 260 de km sud de capitala peruană Lima și la 220 km nord de faimoasele linii Nazca, Paracasul e o zonă de rezervație naturală care cuprinde o peninsulă cu plaje în colori diverse, de la gri deschis la roșu-brun, ce alternează cu coaste abrupte, o zonă de deșert întins cu consistențe și culori de la gri-cenușiu la brun-roșcat sau dune de nisip alb-gălbui, și insule refugiu pentru o faună extrem de bogată.

Pelicani, cormorani, egrete și alte este 150 de specii de păsări de toate formele și mărimile, pinguini, urși de mare și foci, mult soare, apusuri spectaculoase ca toate apusurile de pe mare, cocktail-uri sau pisco sour, deserturi delicate și delicioase, vin la pachet cu deșert și cu dune, cu coaste spectaculoase, nuanțe de apă demne de orice vis, plaje mici și neatinse de artificialitate.

Toate vin alături de aceleași contraste despre care am mai vorbit și pe care le întîlnești peste tot în Peru dar și de o anumită candoare pe care o parte a peruanilor o păstrează încă, candoarea aceea a autenticității care nu a fost încă total coruptă de superficialitatea turismului. Conducătorii bărcilor pline de turiști de toate națiile, care fac turul spre insulele Ballestas trecînd pe lîngă faimosul Candelabru, au același aer cu al bacagiilor din Capri sau de la Cascadele Iguazu – totul merge ca pe bandă rulantă, totul e rutină deja pentru ei.

Însă tînărul care ne-a dus, pe mine și o tînără autraliancă rătăcită, cu buggy-ul pe dunele de nisip, păstra încă bucuria de a ne face să zîmbim la fiecare viraj strîns, coborîre în viteză de pe coama cîte unei dune aurii sau urcuș în forță spre cerul albastru profund. Și care avea încă plăcerea de a se distra cu noi la încercările mai reușite sau mai chinuite la datul cu placa pe duna de nisip.

Tot el ne-a confirmat ceea ce era vizibil de altfel cu ochiul liber – că peruanii sunt săraci și că zona de deșert nu le dă prea multe șanse – peste tot vezi clădiri în ruină, abandonate sau pur și simplu neterminate. În afară de pescuit, nu prea e nimic pe acolo. Cei care lucrează în turism sunt cei norocoși.

În orășelul Paracas, care seamănă mai degrabă cu un sat de vacanță, așa ca Vama Veche, există hoteluri elegante dar în jurul lor sălbăticia deșertului pare neschimbată, plajele sunt neatinse de artificialitate și doar pelicanii par să dea semne de slăbiciune, lăsîndu-se ademeniți cu peștișori pentru care acceptă, cu o ușoară condescendență reflectată în ochii reci albaștri, să pozeze lîngă cîte un turist ce pendulează între curaj și teama de a nu fi atacat de ciocul lung multicolor.

Există suficiente agenții de turisme în apropierea micii faleze care îți oferă diverse tururi la prețuri extrem de decente. Eu am rezervat pe internet turul cu barca, cel din rezervație și plimbarea cu buggy-ul dar e mult mai ușor să te descurci la fața locului. Dacă-mi amintesc bine, două ore cu barca, o după-amiază (cam 6 ore) în rezervație și două ore cu buggy-ul au fost cu totul (mai puțin masa din rezervație) în jur de 80 de euro. Acolo le poți obține mai ieftin.

Dacă mă voi putea întoarce acolo, plimbarea din rezervație o voi face pe cont propriu și o să vă spun și de ce dar nu acum. Data viitoare, care promit că nu va fi însă după un an.

» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | 2 Comments

Teatru cu Jude Law la Londra – de neimaginat!

Posted on March 4, 2014

Ca să rămîn în sfera artistică – pentru că sunt încă sub umbrela emoțională a SONG-ului dar nu vreau să vă bombardez cu acest subiect la nesfîrșit – mă gîndeam ieri că ar fi fost absolut inimaginabil în tinerețe să visez că aș putea vedea Shakespeare jucat pe o scenă din Londra.

Inerția spaimelor și limitărilor e mare. Dacă nu aș fi auzit de la Ioana (Printre rânduri) că se duce la Londra să vadă Henric al V-lea cu Jude Law, nu mi-ar fi dat nicicînd prin cap că aș putea vedea o piesă într-un teatru londonez, cu atît mai puțin cu Jude Law. Ioana, multumesc pentru idee!

Foto: Johan Persson (bbc.com)

Ah, beția puterii! Pot să intru pe un site și să-mi cumpăr un bilet la teatru în Londra fără să mă coste o avere, acum e relativ ușor să găsești bilete low-cost decente pînă la Londra ba chiar am găsit și un hotel f. accesibil. Adică, se poate. Incredibil pentru unul ca mine care n-a avut voie să iasă din țară pînă aproape de 40 de ani, care a ajuns la Londra în condițiile în care n-aveam bani, n-am fost sigură că voi pleca decît cînd m-am văzut în avion, am fost amenințată cu trimiterea acasă pentru simplul fapt că am mers singură în Londra, preț de o jumătate de oră de la gară pînă în Trafalgar Square unde m-am întîlnit cu un coleg (și chiar și așa ni s-a reproșat că nu ne-am dus să socializăm), în condițiile în care trebuia să fim obligatoriu în hotel la ora 10 seara chiar și în week-end (noi stînd la 2 ore de Londra) și mai ales, în care m-am simțit tot timpul supravegheată. Și chiar am fost, după cum mi-a mărturisit un coleg care primise sarcină să meargă cu mine peste tot, să fie atent dacă vorbesc cu vreun străin sau dau vreun semn că aș vrea să rămîn.

Să revenim însă la Henric al V-lea la Noel Coward Theatre.

Shakespare fără intruziuni și teribilisme inutile, fără excese și declamări patetice, așa, englezește, frumos, curat și modern, însă fără trădări în căutarea forțată a originalității (cum am mai văzut în ultimii ani pe la noi).

Decor simplu, ingenios și funcțional, costume simple și mai mult sugerate fără nimic ostentativ, nivel profesional foarte ridicat la toți actorii, atmosferă degajată. De altfel, lumea era îmbrăcată ca pe la noi, cu pantaloni și nu cine știe ce elegant. Oamenii își luau cîte un pahar de vin sau suc de la bar pe care-l aduceau în sală fără prea multe fițe. N-au fost însă telefoane deschise, nu s-a intrat în sală după începerea piesei, nu s-a rîs prostește cînd nu era cazul, dar s-a rîs exact cînd era momentul.

Jude Law? Delicios, subtil ponderat între dramă și comedie, între furie, umor, cruzime și eroism, excepțional în zona subtilă a jocului de-a seducția, trecînd cu ușurință și naturalețe de la forță la stîngăcie. Natural, firesc și absolut încîntător. De luat acasă. Nu că s-ar lăsa, dar zic și eu. Fetele mă vor înțelege.