Week-end cu Delivery Street – hai la joacă

Posted on June 12, 2014

De mîine, avem trei zile de Delivery Street în București, Timișoara și Iași.

Program încărcat și pasionant. În București, vineri de la 18:00, sîmbătă și duminică de la 17:00, muzică peste muzică. Pe toată perioada, dans, muzică, teatru, proiecte pt. adulți și copii, film, arte vizuale, proiecte de arhitectură, ecologie și mediu, chiar și-un picnic în grădina Casei Universitarilor, cam de toate pentru toți.

Totul se va întămpla în zona Străzii Artur Verona care va deveni timp de trei zile o stradă pietonală, un spațiu public deschis plin de magie, artă, veselie, umanitate și normalitate.

Piața George Enescu va găzdui și ea concerte de muzică.

Ne găsiți și pe noi, SDT (Scrie Despre Tine) în Verona, în curtea TIAB, unde vă așteptăm să vă jucați în Sala de Jocuri.

Vedeți aici programul pentru toate trei orașele și toate activitățile.

Vă așteptăm cu mare bucurie să ne jucăm (nu vă spun cum ca să păstrăm surpriza) și să serbăm un spațiu public înfrumusețat și plin de viață!

» Filed Under Altele, De prin Romania, evenimente | 2 Comments

Patul salvează tot

Posted on June 9, 2014

Badminton Chineze Bed

Sursa foto

După ce am tîrît geanta mare cît jumătate din mine pe străduțe mici și liniștite demne de un oraș de provincie mai degrabă decît de capitala londoneză, tocmai de la o stație terminală de metrou ce mi s-a părut taman acasă la acela cu ciucuri, iată-mă acum în fața unei scări înguste ce părea că se ridică spre infinit, cu perspectiva cățărării cu geamantan cu tot a două etaje de casă londoneză desprinsă direct din cărțile surorilor Brontë.

Deja mă încerca o mică îndoială după ce dădusem cu ochii de recepția mică și înghesuită la care zîmbea anonim și ambiguu un personaj a cărei engleză era mult mai proastă decît a unora dintre elevii mei. Dar, pozitivă cum sunt, pornesc cu curaj la asaltul scărilor.

Mai tîrîș, mai grăpiș, ajung în fața ușii și mă-ncearcă o nouă îndoială – ușa stă să cadă la primul umăr sprijinit de lemnul acoperit cu o vopsea incertă și obosită. În plus, între ușă și catul său, se întrezărește o mică dungă de lumină, indiciu destul de clar că ușa nu se pupă chiar perfect cu cadrul ei. Trag aer în piept, bag cheia în ușă și dau să intru – eu nu-s chiar așa mare încît să am probleme majore cu intrările, dar frumosul meu Timberland cărămiziu dă ceva lupte personale cu aceasta. Reușim să pătrundem pe holul mic și îngust și se ivește o nouă dilemă: unde parcăm? Camera e un dreptunghi de aprox. 6m2 în care încape ca prin minune un fel de măsuță, așa ca un birou vechi de școală, în prelungirea căreia se află un simulacru de dulap îngust cît o dungă, la fel de vechi și cocîrjat ca străbunica mea care a părăsit de mult această lume. În dreapta se află un pat care ocupă cam 70% din cameră. După lupte grele, după ce reușesc să găsesc un loc chinuit geamantanului, arunc așa o privire prin cameră și-mi pare că mi s-au aburit lentilele. A, stai, lentilele nu se aburesc, asta era pe vemea ochelarilor! Prin aer pare să plutească o boare fină de praf care însă nu se mulțumise să plutească, că o fi și pluteala asta obositoare, așa că se așezase spre odihnă pe masă, pe dulap, pe cana fierbător (căci, da, aveam cană de fiert apă!!).

Prima mișcare a fost să mă reped cu mare îngrijorare la cuvertura de pe pat ca să descopăr secretele de sub ea. Mi se ia o piatră de pe inimă – patul e neîntinat, e din alt film – generos, curat și comod, așa cum e orice pat englezesc care se respectă. Slavă domnului! Dau să mă îndrept spre baie spre inspecția finală și nu știu pe care picior să pornesc mai întîi, adică pe care să-l sacrific primul să treacă printre obstacolele pregătite cu malițiozitate de mochetă – un strat consistent din același praf aflat la odihnă și nenumărate scame ce se întreceau, care mai de care, să-mi atragă privirea. Mai oftez o dată adînc și mă gîndesc că am mai trecut o dată pe acolo așa că ce mai contează!

Cu privirea aruncată curajos înainte ajung în fața ușii de la baie pe care o deschid timid. Baia e cam cît o debara de mături. Înainte de a mă răsuci 180 de grade să mă eliberez de tensiunea acumulată după atîtea aventuri, trag perdeaua din stînga ca să descopăr un duș ce mă privește chiorîș de deasupra unui spațiu de 40 pe 40 (nu, nu țoli, ci centimetri) ascuns în întuneric probabil de rușine. Trag repede perdeaua la loc ca să nu stresez inutil bietul duș și mă așez, după o inspecție prealabilă mulțumitoare, pe scaunul toaletei, nu înainte însă de a închide ușa așa cum e frumos.

După executarea activității potrivite locului, înșfac delicat o bucată de hîrtie și dau să efectuez manevra care necesită o ușoară aplecare spre față și …zbang! ușor dar sonor, cu capul de ușă! Simt cum mi se umflă venele de nervi și-mi trece prin cap o mutare rapidă la primul hotel ivit în cale. Ah, salvatorul simț al umorului mă scoate iar din această stare penibilă, în minte mi se derulează scena ca-ntr-un film de desene animate și mă pufnește rîsul.

Deschid ușa, mă ridic și mă străduiesc, rîzînd singură de nebună, să mă spăl pe mîini la minusculitatea de chiuvetă aflată pe cel de-al patrulea perete al locului acela ce aspira penibil la numele de baie, alternînd apa rece cu cea caldă de la cele două robinete separate, păstrate astfel probabil dintr-o mare nostalgie pentru trecut.

Știți de ce n-am plecat? Datorită patului, largul, pufosul, blîndul pat care a plătit pentru toate păcatele acelui hotel. Am mai avut de-a face cu paturi englezești și de fiecare dată m-am gîndit că, pentru englezi, mai mult decît pentru alții, patul e locul călduț care lasă afară platoșa zilnică, e căminul dulce al pernelor și-al pilotelor, casa norișori albi și curați, recompensa pentru toate pătimirile zilnice, oricare ar fi ele – o ploaie prezentă și inevitabilă, o coadă în traficul londonez ori zece scame căpoase pe mochetă.

În concluzie, patul, ca în multe situații, salvează tot!

Aceasta e o poveste scrisă pentru concursul Povești din Pat organizat de Paravion.ro si KLM Romania.

Felicitări cîștigătorului Andrei Ciurcanu.

» Filed Under Altele, Insemnari din calatorii | 2 Comments

Irlanda, țara spiridușilor verzi și-a norocului

Posted on June 5, 2014

Verde e un cuvînt destul de potrivit pentru Irlanda, cel puțin așa mi se pare după o vacanță de doar 9 zile. Am stabilit de mult că subiectivismul are o cotă însemnată în orice poveste, iar în cele de călătorii poate chiar mai mult, gama de factori care influențează părerile fiind extrem de largă.

Mi-a plăcut Irlanda? Sigur. De altfel, mi s-a întîmplat extrem de rar în viață să nu-mi placă o călătorie și asta pentru că există totdeauna lucruri interesante, frumoase sau plăcute de văzut sau făcut, oriunde ai merge. Un călător pleacă mereu cu zîmbetul de acasă și-și mai găsește o mulțime pe drum.

Cred că pentru un român care s-a plimbat măcar un pic prin țară, Irlanda nu pare atît de fascinantă sau exotică ca alte locuri. Asta pentru că pajiști verzi, copaci, pietre, dealuri, văcuțe și oi găsești destule pe la noi. Asta nu înseamnă că nu sunt plăcute privirii.

Irlanda e într-adevăr foarte verde, un verde îmbogățit de umezeala atotcuprinzătoare din aerul insulei. Ca și pe tot restul insulei, vremea proioasă și imprevizibilă este o sursă inepuizabilă de glume:

“Un turist ajunge în Irlanda, îl plouă în prima zi, a doua zi, îl plouă încă 3 zile. Exasperat, întreabă o puști de pe stradă: -Hei, puștiule, se oprește vreodată ploaia pe aici? -Ce știu eu? N-am decît 6 ani.”

Noi ne-am dus cu soarele propriu așa că ne-a stropit extrem de puțin și chiar și atunci toată lumea-și cerea scuze pentru ploaie, oriunde intram. “Sorry for the rain!” Bieții oameni au dezvoltat un complex de vinovăție față de turiști iar umorul e, ca la noi, haz de necaz.

Umorul se bazează mult și pe intensa activitate de hidratare cu bere și cu whiskey. Tricourile lor au mesaje de tipul: “Keep calm and have a Pint” , “This Irishman walks out of a pub. No, really, it could happen” (Un Irlandez iese din crîșmă. Nu zău, chiar se poate întîmpla). Au și un proverb care spune că ce nu poate fi vindecat de whiskey, nu poate fi vindecat de nimic.

Să nu uit veșnicele referințe la trifoiul norocos și spiridușii verzi care ascund comori la capătul curcubeului, faimoșii “leprichauns“.

Leprichaun-ii au ajuns un fel de reclamă turistică, cam așa ca Dracula la noi, o reclamă pe care irlandezii o folosesc intens, cu un pic de umor ironic. Inițial spiridușii cu pricina, derivați probabili din Tuath Dé Danann (tribul zeiței Danu), erau niște moșuleți îmbrăcați în jachetă roșie/maronie, a căror ocupație era cizmăria și care își îngropau aurul la marginea curcubeului. Ființe solitare, nici prea bune, nici prea rele, au obiceiul să joace diverse renghiuri celor care umblă după aurul lor. Odată prins de o ființă umană, un leprichaun are același rol ca și peștișorul de aur, adică îndeplinește trei dorințe celui care l-a prins.

Imaginea actuală standard de moșuleți cu barba roșie, îmbrăcați complet în verde, cu pălărie și pipă, este de fapt rezultatul desenelor animate și filmelor ca Darby O’Gill and the Little People, un film din 1959 în regia lui Robert Stevensen (cel care a regizat și Mary Poppins) în care îl puteți vedea pe Sean Connery tînăr și cîntător. În film, regele leprichaun-ilor este îmbrăcat în verde ceea ce a părut mult mai interesant decît haina roșu-maronie tradițională.

Spiridușii ăștia sunt asociați și norocului, cu referință desigur la vasul cu galbeni pe care-l puteai obține la prinderea unuia.

Expresia “The Luck of The Irish” este însă una ironică cu mai multe conotații. Se consideră că irlandezii sunt un popor fără noroc în general, mai ales datorită zonelor sărace în care se mîncau numai cartofi (asta în condițiile în care exista vreo recoltă, avînd în vedere vremea). În perioada Marii Foamete de la mijlocul sec. 19, irlandezii au emigrat în masă în Statele Unite – unii au fost norocoși și au găsit aur. Alții au reușit pur și simplu. Dar pentru că restul americanilor îi considerau pe irlandezi incapabili de reușită și demni de dispreț, ori de cîte ori un irlandez reușea să aibă o situație bună, ceilalți considerau că aceasta se datorează norocului și nu meritelor sale.

Ei, acum să nu credeți că nu sunt și lucruri spectaculoase în Irlanda. Coastele sale oceanice sunt chiar mai abrupte și mai sălbatice decît costele de vest ale Italiei sau Portugaliei. Castelele sunt încîntătoare, florile sunt extraordinare și să nu uităm de whiskey și bere! Să vă zic data viitoare de Malahide și de insulele Aran? Sau de bere, uși, pub-uri si flori?