Patul salvează tot
Posted on June 9, 2014
Badminton Chineze Bed
După ce am tîrît geanta mare cît jumătate din mine pe străduțe mici și liniștite demne de un oraș de provincie mai degrabă decît de capitala londoneză, tocmai de la o stație terminală de metrou ce mi s-a părut taman acasă la acela cu ciucuri, iată-mă acum în fața unei scări înguste ce părea că se ridică spre infinit, cu perspectiva cățărării cu geamantan cu tot a două etaje de casă londoneză desprinsă direct din cărțile surorilor Brontë.
Deja mă încerca o mică îndoială după ce dădusem cu ochii de recepția mică și înghesuită la care zîmbea anonim și ambiguu un personaj a cărei engleză era mult mai proastă decît a unora dintre elevii mei. Dar, pozitivă cum sunt, pornesc cu curaj la asaltul scărilor.
Mai tîrîș, mai grăpiș, ajung în fața ușii și mă-ncearcă o nouă îndoială – ușa stă să cadă la primul umăr sprijinit de lemnul acoperit cu o vopsea incertă și obosită. În plus, între ușă și catul său, se întrezărește o mică dungă de lumină, indiciu destul de clar că ușa nu se pupă chiar perfect cu cadrul ei. Trag aer în piept, bag cheia în ușă și dau să intru – eu nu-s chiar așa mare încît să am probleme majore cu intrările, dar frumosul meu Timberland cărămiziu dă ceva lupte personale cu aceasta. Reușim să pătrundem pe holul mic și îngust și se ivește o nouă dilemă: unde parcăm? Camera e un dreptunghi de aprox. 6m2 în care încape ca prin minune un fel de măsuță, așa ca un birou vechi de școală, în prelungirea căreia se află un simulacru de dulap îngust cît o dungă, la fel de vechi și cocîrjat ca străbunica mea care a părăsit de mult această lume. În dreapta se află un pat care ocupă cam 70% din cameră. După lupte grele, după ce reușesc să găsesc un loc chinuit geamantanului, arunc așa o privire prin cameră și-mi pare că mi s-au aburit lentilele. A, stai, lentilele nu se aburesc, asta era pe vemea ochelarilor! Prin aer pare să plutească o boare fină de praf care însă nu se mulțumise să plutească, că o fi și pluteala asta obositoare, așa că se așezase spre odihnă pe masă, pe dulap, pe cana fierbător (căci, da, aveam cană de fiert apă!!).
Prima mișcare a fost să mă reped cu mare îngrijorare la cuvertura de pe pat ca să descopăr secretele de sub ea. Mi se ia o piatră de pe inimă – patul e neîntinat, e din alt film – generos, curat și comod, așa cum e orice pat englezesc care se respectă. Slavă domnului! Dau să mă îndrept spre baie spre inspecția finală și nu știu pe care picior să pornesc mai întîi, adică pe care să-l sacrific primul să treacă printre obstacolele pregătite cu malițiozitate de mochetă – un strat consistent din același praf aflat la odihnă și nenumărate scame ce se întreceau, care mai de care, să-mi atragă privirea. Mai oftez o dată adînc și mă gîndesc că am mai trecut o dată pe acolo așa că ce mai contează!
Cu privirea aruncată curajos înainte ajung în fața ușii de la baie pe care o deschid timid. Baia e cam cît o debara de mături. Înainte de a mă răsuci 180 de grade să mă eliberez de tensiunea acumulată după atîtea aventuri, trag perdeaua din stînga ca să descopăr un duș ce mă privește chiorîș de deasupra unui spațiu de 40 pe 40 (nu, nu țoli, ci centimetri) ascuns în întuneric probabil de rușine. Trag repede perdeaua la loc ca să nu stresez inutil bietul duș și mă așez, după o inspecție prealabilă mulțumitoare, pe scaunul toaletei, nu înainte însă de a închide ușa așa cum e frumos.
După executarea activității potrivite locului, înșfac delicat o bucată de hîrtie și dau să efectuez manevra care necesită o ușoară aplecare spre față și …zbang! ușor dar sonor, cu capul de ușă! Simt cum mi se umflă venele de nervi și-mi trece prin cap o mutare rapidă la primul hotel ivit în cale. Ah, salvatorul simț al umorului mă scoate iar din această stare penibilă, în minte mi se derulează scena ca-ntr-un film de desene animate și mă pufnește rîsul.
Deschid ușa, mă ridic și mă străduiesc, rîzînd singură de nebună, să mă spăl pe mîini la minusculitatea de chiuvetă aflată pe cel de-al patrulea perete al locului acela ce aspira penibil la numele de baie, alternînd apa rece cu cea caldă de la cele două robinete separate, păstrate astfel probabil dintr-o mare nostalgie pentru trecut.
Știți de ce n-am plecat? Datorită patului, largul, pufosul, blîndul pat care a plătit pentru toate păcatele acelui hotel. Am mai avut de-a face cu paturi englezești și de fiecare dată m-am gîndit că, pentru englezi, mai mult decît pentru alții, patul e locul călduț care lasă afară platoșa zilnică, e căminul dulce al pernelor și-al pilotelor, casa norișori albi și curați, recompensa pentru toate pătimirile zilnice, oricare ar fi ele – o ploaie prezentă și inevitabilă, o coadă în traficul londonez ori zece scame căpoase pe mochetă.
În concluzie, patul, ca în multe situații, salvează tot!
Aceasta e o poveste scrisă pentru concursul Povești din Pat organizat de Paravion.ro si KLM Romania.
Felicitări cîștigătorului Andrei Ciurcanu.
» Filed Under Altele, Insemnari din calatorii
Comments
2 Responses to “Patul salvează tot”
Leave a Reply
Povestea asta trebuie să fi fost inspirată dintr-o întâmplare adevărată. Mai lipsește o poză făcută de tine acolo, ar fi completat tabloul.
E adevărată în totalitate. S-a întîmplat în 2008 și din păcate eram cu treabă – am făcut doar cîteva poze seara prin Londra cu telefonul. N-aveam blog pe vremea aia și nici nu m-am gîndit că aș putea ilustra o poveste. Este însă 100% reală (inclusiv răsul meu de nebună de una singură) 🙂