Scrisorar – o carte bună pleacă cu tine
Posted on May 21, 2013
O carte bună pleacă după tine, te petrece până la bucătărie unde îţi speli cana de cafea şi-ţi pui în ordine solniţa şi alte fleacuri lăsate aseară, de-a valma, pe tăblia care ţine loc de bufet.
Iau mătura şi-n timp ce o târşâi prin diverse colţuri, cuvintele cresc unul dintr-altul, se înlănţuie cu cele din carte şi-şi caută locul.
Când iubesc o carte, pe măsură ce semnul de carte se apropie de coperta din spate, mă întristez din ce în ce mai tare de despărţirea inevitabilă. Azi am terminat Scrisorar a lui Mihail Şişkin şi am citit ultimul capitol încet de tot ca sa prelungesc starea. Şi după ce am citit şi ultimule cuvinte, am rămas agaţată în frumuseţea lor şi n-am putut să mă desprind, aşa că am luat cartea de la început. Am simţit nevoia să prelungesc starea poetică, dramatică şi înaltă cu care te umple cartea şi m-am trezit prinsă din nou iremediabil în poveste ca şi cum aş fi citit-o pentru prima dată. Regăsesc imagini care mi-au adus zîmbetul pe buze şi descopăr detalii pe care nu le observasem.
„Şi dimineaţa, în faţa lavoarului, simt deodată un val de fericire stupidă, la vederea celor două periuţe de dinţi ale noastre în acelaşi păhărel. Stau aşa, încrucişate, şi se privesc una pe alta. Lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire.”
Ştiţi teoria mea despre cărţile bune – Scrisorar face parte din acelea care te fac să simţi, te provoacă la scris, ca o drojdie care face să crească în tine poveşti, înţelesuri, sentimente uitate, acutizate, care încarcă orice lucru cu semnificaţii şi trăiri pe care le redescoperi.
O poveste de dragoste trăită în două timpuri şi spaţii paralele şi-n acelaşi timp deodată, două planuri în care se amestecă trecutul cu prezentul şi două vieţi separate şi totuşi împreună. Cuvinte despre dragoste, război, familie, alienare şi dependenţă şi mai ales despre poezia fiecărui gest, obiect, fiinţă sau cuvânt.
„Totul rimează cu tot pe lumea asta. Rimele acestea leagă lumea, o prind ca nişte ace într-o pălărie, să n-o ia vântul.
Şi lucrul cel mai uimitor e că rimele astea au existat mereu, de la origini, ele nu trebuie să fie inventate, aşa cum e imposibil să inventezi cel mai simplu ţânţar sau norul acesta din clasa celor de cursă lungă. Îţi dai seama, n-ai nevoie de nici cea mai mică imaginaţie pentru a inventa lucrurile cele mai simple!”
Fără să-mi dau seama, am recitit deja 50 de pagini. Cartea asta mă deturnează.
» Filed Under am citit | Leave a Comment
E vreme de teatru – Festivalul Scrie Despre Tine
Posted on May 18, 2013
Avem poveşti, toţi avem poveşti în vieţile noastre, poveşti de dragoste fericite sau dramatice şi dureroase, trădări şi dovezi incredibile de prietenie şi solidaritate, pierderi, dezamăgiri, regăsiri şi stări de graţie, traume familiare, sacrificii, depresii şi mari reuşite. Toţi, absolut toţi, avem poveşti puternice care ne-au schimbat viaţa, ne-au definit sau ne-au marcat.
Când reuşeşti să-ţi spui poveştile importante ale existenţei tale, să le scrii şi să le dezvălui rosturile poţi să ai bucuria de a descoperi scriitorul din tine. Iată ce se întâmplă în Festivalul de Teatru Independent Scrie Despre Tine.
Dacă n-aţi fost încă la nici un spectacol, mai aveţi încă timp până pe 10 iunie.
Prima ediţie a acestui festival aduce pe scene piese cu poveşti autentice, adevărate, uneori şocante prin sinceritatea lor, surprinzătoare pentru forţa lor, uimitoare pentru revelaţia existenţei poveştilor în vieţele tuturor.
În unele dintre texte te vei regăsi, altele te voi pune pe gânduri dar în absolut toate vei simţi autenticul care îşi dezvăluie profunzimea, dramatismul şi sublimul.
Mâine la 19, la Cărtureşti, “Camera unde Plouă”.
Poate ne vedem acolo.
» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Romania, evenimente | Leave a Comment
De vorbă cu extratereştrii despre lumea noastră
Posted on May 14, 2013
Stau întinsă-n iarbă cu un strop de cer deasupra. Soarele de amiază târzie îmi plimbă frunze pe ochi şi exist. Exist aşa pur şi simplu ca firele de iarbă de sub degete, ca pietricica pe care o simt sub călcâiul drept şi pe care o împing să-mi fac loc mai aşezat. Am greieri în urechi şi-un pic de vânt îmi plimbă genele leneşe. Şi sunt iarbă, copac, aer, şi vânt, parcă toate de-odată şi respir cu tot pământul agăţat aşa într-un univers în care totul e într-un punct şi-n toate punctele de-odată.
Şi ştiu, nu ştiu cum ştiu, ştiu aşa pur şi simplu că lângă mine mai există o fiinţă. N-o văd, n-o aud, o ştiu acolo, o simt cumva. Nu-mi întorc capul; ar fi inutil, oricum n-aş vedea nimic palpabil alături. Simt doar o uşoară vibraţie, un tremur al aerului şi o prezenţă. E cineve lîngă mine, cineva altfel (sau poate nu) care a găsit un drum deschis şi care aşteaptă acum un fel de semn, de acceptare.
E ca o întrebare:
„Ai vrea să vorbeşti cu mine?”
Zâmbesc. Atât de simplu să fie? „Ce vrei să ştii?” Dar cumva ştiu deja ce am de „spus”, ştiu ce aşteaptă de la mine.
Doar o picătură mică, mică de secundă mă tem de ce-ar speria-o şi mă refugiez în frumos. Imaginile din mintea mea se reped la cai frumoşi şi pisici delicate, la lacuri verzi de munte şi la cascade spectaculoase, la flori, la apa turquoise de la marginea oceanului şi la întinderi lila de lavandă. Lumea despre care credem că ar fi perfectă fără noi. Mă gândesc la tatăl meu care avea convingerea că suntem nişte invadatori străini ai acestei planete pe care n-am ştiut decât s-o furăm şi s-o deturnăm.
„Animalele nu sunt nicioadată canalii” zicea tata. „Noi n-avem ce căuta în lumea asta. Nu suntem de aici”.
Nu ştiu dacă suntem de aici şi nu-mi pasă. Lumea asta e frumoasă pentru că suntem noi în ea să-i vedem frumuseţea. Poate e frumoasă doar pentru noi şi-mi trec imaginile înspre vibraţia de lângă mine aşa ca să vadă ce văd eu. Ce ştiu eu cum vede el (ea, it?) picatura de apă ce stă să cadă din vârful unei frunze?
Continui să mă uit la cer derulând imagini care să spună tot ceea ce cred că suntem şi cum suntem noi. Încerc un scenariu. Cu ce să încep? Cu cele rele desigur ca să termin cu cele bune şi să las gustul dulce. Trişez. Cui foloseşte? De ce mă tem? El (ea, it?) nu poate înţelege decât dacă las totul să curgă aşa cum curge ziua, lumina, pasiunea şi durerea.
Am mai văzut în câteva filme cum civilizaţii extraterestre treceau în revistă istoria omenirii aşa într-o secvenţă rapidă de film – cam aşa se succed imaginile şi în mintea mea doar că mult mai haotic pe măsură ce imaginile aleagă prin asociaţii libere:
- Mama mea curajoasă şi tatăl meu supărat pe oameni;
- vecinul care vine cu fasole bătută la uşă;
- golanul gras şi obraznic ce afişează o siguranţă de sine care spune (dacă te uiţi mai atent) despre singurătatea şi neliniştea sa;
- funcţionarul în costum, preocupat şi eficient, care a învăţat cum să privească şi cum să dea mâna dar a uitat că un zâmbet normal e mai penetrant decât orice gest corporal învăţat;
- copilul murdar cu ochii alunecoşi care-ţi cere 1 leu de pâine şi scuipă în urma ta cu dispreţul care-i ţine loc de pavăză;
- ochii inteligenţei ai prietenlui care te priveşte drept în ochi când îi povesteşti despre tine;
- discursurile politice sforăitoare în toate limbile pământului – ochii muţi şi goi ai oratorilor, auto-minciuna care-i ajută să doarmă noaptea;
- lumina lui Isus şi forţa liniştită a lui Gandhi;
- muzică amestecată – sar de la Bach la Queen, trec aleatoriu la toţi muzicienii acestei lumi care ne-au ajutat să trăim şi să simţim, de la Sweet Child in Time şi Mad Hatter-ul lui Chick Corea la Adaggio lui Albinoni, de la Recviemul lui Mozart de-o perfecţiune şi-o profunzime care îţi par imposibil de egalat la vocea lui Pavarotti şi sfâşâierea răguşită a lui Jenis Joplin. Trec în goană de la unul la altul cu teama de a nu scăpa ceva – şi ştiu că n-am cum să nu uit;
- pălărierul nebun a lui Alice şi planeta Micului Prinţ, basmele mereu aceleaşi, repetate în forme diferite, în timpuri diferite, miturile noastre limitate la număr dar suficiente;
- cărţi geniale sau doar amuzante, cărţi care nu m-au lăsat să dorm, cărţi care m-au ajutat să trăiesc, cărţi care m-au redat pe mine mie însămi, cărţi vesele, triste sau dramatice, cărţi de-o frumuseşe poetică care-ţi taie respiraţia şi cărţi de-o duritate care te fac să te îndoieşti de tot, cărţi….;
- Street dance si tango argentinian, Baryshnikov şi Fred Astaire, dansatori de step, de rock, de salsa, corpuri ce se răsucesc cu pasiune şi ritm sau cu eleganţă şi plutire, ardere, exaltare, pasiune, plăcere;
- dictatori nebuni sau doar paranoici care şi-au justificat crimele prin principii şi idealuri;
- nebunia de gloată în care oamenii devin doar instincte, instincte brute, instincte de supravieţuire;
- agresorul de acasă care-şi loveşte femeia cu picioarele ca să-şi dovedească că e puternic, că nu-i e frică, că nu se simte pierdut, că e cineva;
- arcade de piatră în care nişte artişti îşi pun visele, credinţele şi durerile, catedrale şi podoabe, imagini în tablouri sau fotografii, imagini pe peliculă în goană nebună – comedii şi drame, actori care trăiesc mai multe vieţi şi pe-a ta şi pe-a altora în care-şi strecoară propria viaţă. Staruri, vedete, actori de teatru, pantomimă, păpuşari, regizori, scenarişti, şcenografi. Decoruri, texte, cuvinte, zâmbete, lacrimi, pasiuni, speranţe – ăştia suntem noi.
- înjurături şi bătăi, crime brutale greu de conceput, violuri, minciuni, tristeţi şi depresii, sinucideri, boli, moarte, credinţă oarbă sau negare, nesiguranţă, fragilitate, teamă, multă teamă;
- zâmbete şi râs cu lacrimi, îmbrăţişări şi solidaritate şi peste tot setea de iubire.
Toate astea suntem noi căci suntem dependenţi de iubire, iubirea pe care o primim dar mai ales pe care-o dăm.
Poate animalele nu sunt canalii dar nu cred că asta e ce ne deosebeşte de ele – ceea ce ne defineşte e nevoia de dragoste şi nevoia de creaţie. Dragostea şi creaţia, sau lipsa lor, sunt sursa nebuniilor noastre, a cruzimilor noastre, a momentelor de graţie sau de decădere, a măreţiei noastre.
M-am aşezat cu gândul pe marginea patului lui Axel Munthe de la Anacapri şi-am început să recit uşor cu vocea lui Jean Gabin „Le jour ou quelqu’un vous aime, il fait tres beau!”
Soarele s-a stins uşor, eram singură în iarbă. Am zâmbit.
» Filed Under Altele, Prin lume | Leave a Comment
Şopârle, mare, porţi şi inimi pierdute în Capri şi Napoli
Posted on May 9, 2013
Rufe de spălat, cadouri de sortat, jale şi dor, foame (ah, unde sunt pastele cu fructe de mare!?) şi somn, treabă şi luptă cu dorinţa de a pleca iar unde oi vedea cu ochii…..
Doamne, ce bine că am parcul alături şi pe Domnul Fix care să mă îmbuneze c-am părăsit Capri şi Napoli.
Acum mi-e deja dor să-mi rup iar picioarele pe pantele din Capri şi Anacapri,
să mai beau un prosecco pe terasă la Domnul Axel Munthe,
să mă uit la apa aia incredibilă şi la coastele cu clădiri albe,
să urmăresc şopârlele verzi şi strălucitoare ce mişună pe toată insula,
şi să mă mir iar de frumuseţea porţilor şi a numelor de casă.
Mi-e deja dor de agitaţia din centrul istoric din Napoli
de Castel Dell Ovo şi de priveliştea de pe zidurile sale,
mi-e dor de pizza de la Di Matteo
şi de Francisco de la Museum shop de unde mi-am luat calendare şi cadouri la prieteni.
Vin şi poveştile, dar staţi aşa să-mi trag sufletul, să învârt poze, să mă smiorcăi, să oftez aşa adânc şi des şi să îmi liniştesc bătăile inimii. Căci iar mi-am lăsat inima la Capri, ba, mi-am mai lăsat una şi la Napoli (acolo mi-au crescut mai multe 
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | 2 Comments
Un Paşte cât mai luminos!
Posted on May 4, 2013
Dragilor şi dragelor,
Vă urez tuturor un Paşte minunat, plin de lumină şi seninătate! Să fiţi buni, zâmbitori, să vă bucuraţi de zilele astea, oriunde aţi fi!
Cum nu sunt acasă, iată nişte ouă de anul trecut
şi Sfinxul de anul ăsta
» Filed Under Altele | Leave a Comment
Capri reloaded
Posted on May 2, 2013
Iată-mă din nou la Capri. Nu mi-a trecut încă oboseala pentru că nici azi noapte la Napoli n-am dormit bine. Nu din cauza hotelului care a fost în regulă şi cu un pat imens în care să tot dormi, ci tot din cauza oboselii. Oricum, acum sunt tare mulţumită. Am băut o cafea în portul mare, am luat telefericul pînă în centrul Capri-ului, am urcat vreo zece minute pe pantele înguste pînă la hotel, ne-am bucurat de grădina hotelului din care avem şi noi o bucăţică, am lăsat bagajele şi am mers până la Arco Naturale.
Internetul nu merge grozav şi pe mine mă aşteaptă o bere şi-o tartă cu fragi aşa că vă las. O să mai trimit cîte ceva din acest reload de Capri şi zilele următoare. De-ocamdată, salutări din Capri-ul real nu numai cel din vise.
» Filed Under Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | Leave a Comment
Portugalia din Lumea Mare
Posted on April 29, 2013
Ăsta e clar anul Portugaliei. Toată lumea a fost, se duce sau se va duce. Ce baftă am eu că mă duc în septembrie după ce trag cu ochiul şi urechea pe la alţii. Şi sâmbătă la Poveşti din Lumea Mare, fix despre Portugalia s-a povestit.
Şi chiar dacă n-am baftă să ajung şi prin insule, nu înseamnă că nu m-am bucurat de fotografiile lui Peter Schmidts de la 1001 Adventures, din insulele vulcanice Azore unde s-a simţit ca acasă la bunici şi care ne-a luat şi pe noi într-o plimbare cu balene şi delfini.
Cezar de la Imperator Travels a venit cu insulele Madeira, cu contraste între deşert şi vegetaţie debordantă, cu o “alergare” cu sania de lemn pe drumurile în pantă din Funchal, cu şanţurile de irigaţie, numite levadas, pe care se fac plimbări şi plaje cu nisip numai bun pentru toate problemele noastre de picioare (cel puţin conform cercetătorilor englezi).
Eu am fost foarte prinsă de poveştile cu care a început Roxana Farca seara, despre Lisabona că am mai aflat şi eu una alta, pe unde să mă duc şi ce să văd. Şi am aflat de cartierul Alfama si de Sintra de care am răms îndrăgostită şi numai privind fotografiile. Abia aştept să văd castelul Pena şi mai ales grădinile din Quinta de Regaleira.
Nu am şanse să ajung la Coudelaria Henrique Abecasis deşi tare mi-ar plăcea să merg şi eu cu calul pe acolo şi am certitudinea şi marea tristeţe că nu mă vor primi niciodată în orăşelul copiilor Kidzania deşi mi-ar plăcea tare mult să fiu pilot de avion şi să-mi iau şi eu carnet de conducere.
Dar sigur voi mânca pasteis de Belem mai ales că ne-a făcut şi Alex Farca şi mi-a deschis cheful. Alex ne-a făcut şi nişte chifteluţe de cod şi încă o combinată misterioasă pe care le-am mâncat atât de repede că n-am mai apuca să mai fac şi poze. Şi am băut şi două tipuri de vin portughez, unul alb şi unul roşu, foarte bune de la Gala Food care are şi alte tipuri de produse portugheze.
Tot despre vin ne-a povestit şi Lucian Radu, de la 1010 Adventures, pentru că vinul în Portugalia e chestie serioasă. Cine n-a auzit de faimoasele vinuri de Porto, vinuri dulci şi foarte tari. Cele mai tari. Am aflat de la el de exemplu cum reuşeau portughezii să păstreze vinul care se transporta în călătorii lungi pe vase, pe vremuri, când nu existau sisteme de climatizare.
Şi m-am făcut cu un ghid National Geographic de la tombolă, normal cu Portugalia, pe care chiar nu-l aveam. A venit la fix. Mulţumesc Lumea Mare! Mai e nevoie să spun cât de bine mă simt eu cu oamenii ăştia? Şi că-mi sunt dragi şi că mă bucur de fiecare dată când ne vedem? Păi ce să mai zic, că ştie deja toată lumea.
Doamne, dacă n-aş pleca acuşi, acuşica la Capri, zău că n-aş mai fi avut răbdare. Septembrie pare atât de departe!
» Filed Under Am aflat, De prin Romania, evenimente | 3 Comments
Bellu mai frumos decât Recoleta
Posted on April 26, 2013
Nu-mi plac cimitirele, urăsc înmormântările pe care le evit cât pot. Am oroare de aerul acela de “mahala” patetică mirosind a formol şi ipocrizie. Cimitirele de la sat sau de pe langă mănăstiri sunt totuşi mai umane şi mai naturale, mai aproape de idea de grădină. Experinţele de la câteva cimitire din Bucureşti sau Constanţa însă mă cutremură şi acum.
M-am dus zilele trecute la cimitirul Bellu (pentru că aveam tema la Scrie despre Tine) cu sentimente amestecate – ştiam deja că adăposteşte morminte celebre şi opere de artă dar, în acelaşi timp, e un cimitir în mijlocul oraşului înconjurat de un zid înalt şi rece de beton.
Am mai văzut până acum cimitire faimoase ca Recoleta din Buenos Aires sau Vysehrad din Praga. Nu am ajuns acolo special ci s-a cam nimerit dar am recunoscut că merită văzute.
La Bellu am stat cam o oră şi jumătate în care am reuşit să fac şi nişte fotografii până a venit un nene să-mi spună că am nevoie de aprobare. “Păi, nu scrie nimic la poartă” “Aşa e, dar de fapt nu e voie că are regim de muzeu” “Aha… şi de unde iau aprobare?” “Trebuie să vorbiţi la administraţie” Altfel, omul drăguţ şi politicos. Bun, asta e, mi-am continuat plimbarea cu aparatul cuminte în gentuţa lui că eu sunt un om ascultător şi-n plus n-aveam nici un chef să-mi stric starea stând cu ochii pe paznici să mai o fur o poză. Ceva, ceva poze tot făcusem, nu-i vorbă!
Nici urmă de fermol sau mizerie umană. Nici urmă de sentiment al inutilităţii şi zădărniciei ca atunci când te uiţi la un petic de pământ înghesuit între alte bucăţele de pământ pe care cresc câteva flori anemice sau stau înfipte flori de plastic mai durabile şi lipsite de tentaţii. Nici urmă de lumânări arse pe jumătate şi scurse pe câte-un suport de fier forjat obosit şi prăfuit.
Primăvara i se potriveşte foarte bine locului şi suspectez că nici celelalte anotimpuri nu-l urâţesc. Căci cimitirul e frumos aşa cum nu mi-am imaginat că poate fi un loc al probei deşertăciunii noastre. Cimitirele sunt un loc al pământului de sub noi, un loc care îmi accentuează senzaţia de lipsă a celor care nu sunt de fapt acolo. Bellu e un spaţiu deasupra pământului, de-asupra oaselor ce nu mai poartă nimic din noi. E istorie, artă, pace, linişte. Aproape la fiecare cavou sau statuie sau monument aş fi rămas să ascult povestea sa, povestea unui om sau a unei familii. E acolo povestea unui neam întreg.
Probabil nici un roman n-ar fi suficient să acopere toate amintirile de acolo. Într-o oră şi jumătate n-am reuşit să văd decât aproximativ un sfert.
Aşa că o să-mi iau autorizaţie şi o să mă duc de mai multe ori la Bellu să văd ce-mi spune arta care dă viaţă acolo unde nu te-ai aştepta să simţi decât plecare şi tristeţe.
La plecare am mers pin Tineretului de-alungul zidului de beton – nu este chiar peste tot atât de rece şi străin.
» Filed Under Am vazut, De prin Romania | 5 Comments
Bucureştiul cu poveşti din case vechi boiereşti – casa Melik
Posted on April 24, 2013
Aşa s-a făcut să umblu zilele astea mai mult pe jos prin Bucureşti prin cartierele vechi din zona bisericii armeneşti şi prin zona Mântuleasa. Doamne, noroc cu temele de la Scrie despre Tine că altfel mai treceau zece ani până mă hotăram să mă duc la Casa Melik unde e Muzeul Theodor Pallady.
Cred că motivul pentru care m-a tentat muzeul n-a fost neapărat pentru Pallady care îmi place dar pentru care nu am o pasiune din asta care să mă bântuie. Tentaţia a venit după ce am citit despre casa unde se află muzeul – casa Melik cu arhitectură tradiţional românească, considerată cea mai veche din Bucureşti, construită undeva pe la mijlocul anilor 1700. Casa găzduieşte acum nu numai picturi ale lui Pallady dar şi alte tablouri, ceramică, mobilă, sculptură şi tapiserii dintr-o colecţie donată de familia Răut, prietenii pictorului.
M-am dus acolo un cu inima un pic strânsă de teamă că voi fi uşor dezamăgită aşa cum am fost când m-am dus la Muzeul Enescu din Palatul Cantacuzino (Casa cu Lei).
Din momentul în care am coborât din maşină m-am relaxat instantaneu. Oricâte maşini ar trece pe Spătarului, zona are aerul acela interbelic şi liniştit, cu case somptuoase şi pline de armonie burgheză şi tihnită. Unele sunt în ruină altele au căpătat o faţă nouă, la altele se lucrează intens.
Curtea muzeului nu e mare dar are farmecul acela care mă bucură pe mine – e îngrijită fără a fi pedantă. Gazoanele englezeşti şi arbuştii tăiaţi la linie arată spectaculos dar sufletul meu mai rebel simte nevoia de un pic de sălbaticie. Şi-n curtea asta aş putea sa-mi petrec ceva dimineţi.
De la poartă, o alee te duce direct la uşa de intrare trecând pe sub o mica boltă deocamdată fără frunze. Uşa aş fi luat-o acasă. Ba nu, aş fi lăsat-o, aş fi luat toată casa.
Înainte de a intra, am dat întâi o tură prin curte până la statuia lui Pallady şi-apoi prin stânga casei pe lângă pomişorii înfloriţi.
Când am intrat în muzeu, am aflat desigur că dacă vreau să fac fotografii trebuie să plătesc 50 de lei şi asta fără bliţ, biletul costând însă doar 5 lei. Nu prea înţeleg politica de marketing având în vedere că nu aveau un album cu fotografii ci doar un mic pliant de 1 leu şi jumătate. Asta e.
Casa m-a surprins plăcut – tot interiorul este de un gust desăvârşit. Colecţia donată de familia Răut e un amestec de stiluri, epoci şi zone ce fac din casă un loc cald şi extrem de bine echilibrat. Spaţiile sunt largi dar nu foarte înalte cu un soi de lumină filtrată, înmuiată şi de tavanele din lemn, care alungă intunericul fără agresivitate.
Are aerul din casa bunicii mele de la mansarda unei vile de pe Romei. Bucataria bunicii, îmi creea o stare extrem de specială dar nu pentru că era a bunicii ci pentru calitatea ei în sine. E o lumină dulce, romantică şi-n acelaşi timp tihnită, cu un soi de plinătate a fericirii depline. De câteva ori, stând la masa cu mosaic facută de matuşă-mea şi privind jocul de lumini de la gemuleţele ce se aflau la nivelul podelei, am avut un sentiment straniu de altă viaţă, în alt timp. O viaţă perfectă ca-n reclamele alea în care o femeie frumoasă, suplă şi romantică, îmbrăcată cu o legeritate studiată, priveşte pe un geam imens către un peisaj de vis. O stare care-mi trece uneori pe la nas în câte o după-amiază aurie şi caldă. Aşa e şi în Casa Melik – o casă în care ai putea locui, e caldă, e vie şi toate obiectele sunt parte din trai, din rasuflare şi din pace.
La Capri, în Vila San Michele, unde lumea îşi încetineşte mersul într-o beatitudine soră cu nemurirea, nu stă nimeni după tine să te păzească – poţi avea suficientă intimitate încât să te laşi înglobat în suflul casei şi să trăieşti fericirea, fie ea şi numai pentru o jumătate de oră. Aici, deşi eram singurul vizitator, eram urmarită şi păzită de două femei şi asta pe un spaţiu de aprox. 200m2. Am încercat să fac abstracţie de parchetul care scârţâia extrem de personal. Dacă aş fi fost singură nu m-ar fi deranjat de loc într-o astfel de casă unde scârţâitul parchetului vine la pachet cu istoria şi farmecul sau. Doar că, pe langă al meu se mai suprapuneau două seturi ce-mi marcau urmăritorii aducându-mi aminte că sunt într-un spaţiu public din care nimic nu-mi aparţine, nici măcar atmosfera.
La parter, nu se vizitează întreg spaţiul ci doar un fel de hol ce se deschide spre dreapta după intrare. Din acest hol, treci de o arcadă largă şi urci spre dreapta pe o scară de lemn cu o balustradă simplă, delicată şi elegantă.
Spaţiul de la etaj este un mare dreptunghi cu o sală mare pe mijloc din care, pe ambele părţi se intră în două şi respectiv trei camere de dimensiuni diferite care comunică la rândul lor între ele şi în care sunt grupate exponatele.
În prima sală din dreapta sunt doar schiţe de Pallady , în majoritate nuduri. În următoarea, în afară de tablouri, sunt vase de ceramică din toate zonele lumii, vase mari aflate pe câte un piedestal pe podea sau vase mici şi statuete în casete cu geam. Camerele de pe partea cealaltă sunt un amestec de mobile, picturi şi obiecte decorative.
Am plecat de acolo nu numai cu bucuria pe care mi-o dă frumuseţea în atâtea forme ale creaţiei dar şi cu bucuria ca spaţiul e respectat. Soarta a fost mai buna cu această casă plină de poveşti şi frumuseţe decât cu multe altele de la noi.
Iar acum, m-a năpădit nostalgia după acel ceva pe care nu-l pot prinde, ceva-ul acela din altă viaţă după care tânjeste inima câte-o dată.
Nu ştiu dacă şi voi simţiţi aşa ceva vreodată.
» Filed Under Am aflat, Am vazut, De prin Romania | Leave a Comment
Gandhi era un loser şi nici Mark Twain nu era mai breaz
Posted on April 22, 2013
“Măreţia unei naţii şi progresul său moral pot fi judecate după felul în care-şi tratează animalele”.
Gandhi era un loser! Lumea în care trăim a dat naştere la concepţia respectului pentru “forţă”, la pledoaria pentru “winner”. Dacă nu înjuri suficient când te supără cineva şi nu-l scuipi în ochi cu hotărâre pe cel care are altă părere, eşti un fraier, un pămpălău, în cel mai bun caz un idealist fără minte. Esti un „loser”, ce mai! Suntem puternici şi vrem s-o arătăm. Avem convingeri ferme, principii şi opinii pe care le aruncăm în faţa oricui vrea să poarte un dialog. Avem monologuri căci suntem tari şi nu avem nevoie să ne spună cineva altceva. Noi ştim!
Dai de mâncare unor vagabonzi (atenţie, nu vorbesc de cerşetori evident sănătoşi şi apţi de muncă). Eşti un „loser” şi un inconştient pentru că perpetuezi o stare de fapt. Dacă vagabondul ăla nu acceptă să stea în stabilimentele de stat, păi n-are decăt să moară în şanţ! Poate aşa rezolvăm problema. Dacă a ajuns aşa, sigur e din vina lui şi-o merită! Şi e oricum irecuperabil. Faci un bine societăţii şi până la urmă şi lui, că ce viaţă e asta?!
Eşti împotriva omorârii (frumos şi elegant cuvântul eutanasiere) câinilor vagabonzi, eşti fie un inconştient fără minte care nu realizează că nu există altă metodă, fie un ipocrit şi-un tembel care în loc să dea de mâncare la orfani, dă de mâncare la câini. Şi-n plus, se pupă bot în bot cu un câine, dar rămâne insensibil dacă un copil e muşcat. Obligatoriu, dragostea şi toleranţa faţă de câini implică şi o totală lipsă de dragoste şi înţelegere faţă de oameni. Mai, mai că şi iubitorii ăştia de câini vagabonzi ar trebui eutanasiaţi, nu de alta dar să nu mai fie un pericol public. Ciudat e că suntem la fel de principiali şi când vine vorba de oamenii străzii. Copiii, orfanii şi bătrânii şi poate, ei, hai, poate, şi cei handicapaţi (scuzaţi termenul „incorect din punct de vedere politic”) pot fi pe lista albă.
Dar câinii vagabonzii? Să-i omorâm că-s vinovaţi! Nu sunt vinovaţi aceia care-şi alungă câinii din curţi sau care-şi lasă căţeaua să facă pui doar ca să-i omoare apoi sau să-i ducă în vreun parc. Nu critică nimeni pe cei care lovesc şi maltratează un animal şi-l înrăiesc şi sălbăticesc. Nu ţipă nimeni prea tare când primarii şi prefecţii, de oriunde ar veni ei, fac promisiuni şi încep de formă câte o campanie cu asociaţiile pentru protecţia animalelor doar ca s-o lase baltă în scurt timp, cu toate că o parte a operaţiilor de sterilizare se fac gratuit de către unii din medicii implicaţi. Tratăm cu dispreţ şi susceptibilitate aceste asociaţii pentru că ştim noi că nu fac treabă şi doar învârt bani. Nimeni nu vorbeşte de tinerii care aleargă pe banii lor prin Bucureşti să ducă câte-un câine la doctor, care adună câteva plăci de lemn şi ce mai găsesc să facă nişte adăposturi, care iau acasă animale până le pun pe picioare şi le găsesc stăpâni.
Adică mai vorbeşte câte cineva, dar cine-l ascultă? Au mai fost nişte nebuni care au venit cu studii şi exemple de pe la alţii care au rezolvat problema, dar cine-i ascultă? Cine sunt mă, aştia? Nişte aerieni de ONG-işti de genul celor care se leagă de Hala Matache. Prostii! Loseri!
„Mă, da un copil n-ai face!” – sună cunoscut? Ce contează că poate acasă ai trei pe care-i creşti foarte bine. „N-ai da şi tu de mâncare la un orfan dar hrăneşti câinii ăştia care-mi latră mie noaptea în urechi şi-mi muşcă familia!” Ce contează că poate câinele ăla e mai cuminte şi sociabil tocmai pentru că cineva l-a mângâiat. Ce contează că poate unii dintre oamenii ăia care apără câinii ăştia vagabonzi chiar au unul sau mai mulţi câini sau pisici în grijă şi că au şi dus animale la veterinar pentru sterilizare sau tratament pe banii lor, nu ai altora. Şi dacă vreunul dintre nebunii ăştia mai dă şi ceva bani la vreun azil, e doar un accident. Mai bine luăm de exemplu câte o bătrână senilă care nu reuşeşte nici să aibă grijă de animale şi mai face şi mizerie adunând pe lângă ea câini şi pisici neîngrijiţi şi scanalagii. Căci avem „milă” şi de oamenii ăştia! Suntem dezgustaţi şi revoltaţi că unii au ajuns în acest grad de degradare. „Cum să te laşi să ajungi aşa?!” De cele mai multe ori habar n-avem cine e bătrâna senilă sau cine a fost şi cum a ajuns aşa. Poate a fost o tembelă iresposabilă care a fumat, s-a drogat şi a preacurvit toată viaţa. Dar poate nu.
Suntem puternici şi fermi în opiniile noastre, avem curajul să ne susţinem părerile şi convingerile până la capăt! Avem milă în cazuri justificate. Altfel avem mila eutanasierii! Căci nu numai caii, ci şi câinii şi oamenii se împuşcă, nu-i aşa?
„Dacă iei un câine flămând şi îi dai de mâncare, nu te va muşca, aceasta este cea mai importantă diferenţă între un câine şi un om.” Şi Mark Twain ăsta tot un loser!
» Filed Under Altele | Leave a Comment
