Umorul într-una din casele sale – Dublin

Posted on July 28, 2014

 

Ceea ce mă ține sănătoasă mintal într-o lume debusolată și debusolantă, duală și paradoxală, e umorul (sigur, și instinctul extrem de puternic de supraviețuire).

Poate e un motiv suficient să-mi placă britanicii (mă rog, englezii, scoțienii, galezii, irlandezii…. nu vreau să supăr pe nimeni cu patalamaua de britanic).

Dacă ești turist și dorești să vezi o capitală spectaculoasă, Dublin-ul nu este alegerea potrivită. E însă un oraș cu o personalitate foarte bine definită, colorat în centru, foarte verde cam peste tot, cu multe flori, liniștit provincial în zonele din afara centrului, cu arhitectură georgiană și victoriană, cu niște uși viu colorate, extraordinare, cu nelipsitele pub-uri pline, cu muzee, catedrale și biserici, rîu, poduri, castele, statui, parcuri, lepriconi și bere. Adică, cam de toate. Despre ce poți vedea în Dublin voi mai povesti cîndva. În plus, dacă ești un călător care vrei să cunoști oameni și lumea cu toate paradoxurile și dualitățile lor, Dublin-ul este la fel de potrivit ca orice alt oraș sau sătuc din lumea asta.

 photo 1-DSC_0158_zps7fff992e.jpg

 photo 1-DSC_0144_zps3b4ff2b3.jpg

 photo 1-DSC_0069_zps40c47185.jpg

 photo 1-DSC_0656_zps8b2528a2.jpg

Umorul e o prezență palpabilă în Irlanda, un umor extrem de apropiat de cel românesc, un umor cu nenumărate valențe și nuanțe, de la clasic pînă la sec sau negru, e un haz de necaz care, în ciuda unor păreri care califică umorul drept superficial și laș (nu intru în amănunte aici), este, după părerea mea, una dintre cele mai redutabile arme de supraviețuire și curaj.

De la vremea capricioasă, la mîncarea proastă (și implicit limita resurselor), la băutură și istorie, umorul este parte din spiritul irlandez.

“I have decided to drink only on days starting with T” (Am decis să beau doar în zile care încep cu T) – scrie pe unul dintre tricouri – după care urmează: Tuesday, Thursday, Today, Tomorrow, Thaturday, Thunday.

Felicitări, vederi, tricouri sau magneți îți amintesc în permanență de vremea insulară.

 photo 1-DSC_0005_zpsa3b184a7.jpg

Little Dublin Museum e exemplul perfect de umor ca mod de viață. Un muzeu mic care o să vi se pară o mică bijuterie unde oricine are mintea deschisă, primește o lecție de toleranță și de cum să spui lucrurilor pe nume fără false patriotisme și încrîncenări retrospective.

Muzeul are două componente: la etaj cîteva săli cu obiecte și fotografii primite din donații, care ilustrează istoria orașului fără texte școlărești și o cameră dedicată formației U2, o mare mîndrie a orașului;

 photo 1-DSC_0106_zpsb5cf9a9d.jpg

 photo 1-DSC_0642_zpsdd6d66ea.jpg

 photo 1-DSC_0651_zps4f79adc1.jpg

 photo 1-DSC_0111_zps8f7ea884.jpg

 photo 1-DSC_0114_zpsca343b10.jpg

La parter, o cameră tapetată cu foi de  flipchart pe care e desenată întreaga istorie a orașului cu nativi irlandezi, vikingi și normanzi, sintetic dar mai ales extrem de amuzant.

 photo 1-DSC_0639_zpsdaf0fa37.jpg

 photo 1-DSC_0103_zps67b3dd58.jpg

 photo 1-DSC_0093_zps82280e3f.jpg

 photo 1-DSC_0094_zpse07c04d1.jpg

Probabil personajul cel mai prezent este regele Sitric, zis și Silkbeard (barbă de mătase) firesc aș  zice, avînd în vedere că a domnit timp de 46 de ani și  a condus faimoasa Bătălie de la Clotarf în 1014 unde, în alianță cu vikingii, l-a înfrînt pe oponentul său Brian Boru. Aici lucrurile par cel puțin discutabile și perspectiva modern-umoristică a istoriei e demnă de cele mai bune serii de desene de tip cartoon. Singura problemă e că, pentru a te bucura pe deplin de ea, trebuie să știi engleză destul de bine.

 photo 1-DSC_0105_zpsbe77773c.jpg

 photo 1-DSC_0099_zps756e7d90.jpg

Dacă nu știați, vikingii sunt primii turiști ai lumii :)

 photo 1-DSC_0095_zpsff219975.jpg

Chiar dacă 7 euro mare mult pentru un muzeu atît de mic, după părerea mea, sunt 7 euro extrem de bine investiți – înveți ceva istorie și contribui și la propria sănătate mintală.

 

P.S. Dacă careva dintre voi are ceva dubii în legătură cu vreunul dintre textele din imagini și chiar nu se descurcă, îi stau la dispoziție cu o traducere liberă.

 

P.P.S. Vederea este pusă la bătaie în concursul cu castele care va continua.

 

 

 

» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Europa, Fun Turism | 1 Comment

Castelul Malahide între stafii și flori

Posted on July 17, 2014

 

E lumea plină de stafii, care de care mai faimoase, mai teribile sau mai pretențioase. Nici un castel care se respectă n-ar îndrăzni să-și renege stafiile.

 photo 1-DSC_0037_zps2c8e5dd6.jpg

Malahide, castelul irlandez cu care am zis că voi începe călătoria mea prin amintiri și povești castelane, în lunga sa istorie de 9 secole, a devenit mîndrul posesor a cel puțin cinci stafii importante.

Castelul a fost construit la 1185 de către Sir Richard Talbot care a primit de la Henry II pămînturile și portul Malahide (devenind astfel Lord de Malahide). Pentru o scurtă perioadă de 11 ani însă, a fost luat din posesia familiei Talbot și acordat de către Oliver Cromwell parlamentarului Miles Corbet care a sfîrșit spînzurat. Un sfîrșit previzibil cînd te-apuci să semnezi pedeapsa cu moartea lui Charles I. Desigur, o moarte atît de violentă nu putea să fie fără urmări. Din cînd în cînd (de preferință de ziua lui de naștere) Corbet are chef de apariții.

Miles_Corbett

Corbet se mai întîlnește prin castel cu un trio extrem de interesant a cărei poveste are toate ingredientele unui film cu priză la public. Începe dramatic, romantic, medieval/cavaleresc cu moartea lui Sir Walter Hussey, ucis în duel în chiar ziua nunții lui cu Lady Maud Plunkett care devine astfel, într-o singură zi, o servitoare ajunsă la rang de soție și văduvă totodată. Doamna cu pricina bîntuie și ea castelul dar nu de durerea morții primului soț, deși acesta murise în duel apărîndu-i numele și onoarea. De asta se ocupă el personal, văitîndu-se de durere și preumblîndu-și periodic rana, așa în văzul lumii (mă rog, a celor mai înzestrați). Ea bîntuie în tandem cu cel de-al 3-lea soț. Dar nu e prea clar dacă el o aleargă pe ea, fiind cam iute din fire, sau ea stă în urma lui bîntuindu-l și după moarte, căci bîrfa zice că devenise cicălitoare rău și insuportabilă. Aici ar putea fi partea comică.

Mormîntul lui Maud

Mormîntul lui Maud – foto Patrick Healy

Ce lipsește însă din toată această bîntuială este chiar elementul cel mai palpitant și personajul care ar da sarea și piperul istoriei. Cel de-al doilea soț a fost, nici mai mult nici mai puțin, cel care s-a bătut în duel cu nefericitul Hussey. De unde se trage concluzia că fie domnul cu pricina l-a provocat pe soțul doamnei pentru a-i face felul și a-i ocupa locul în patul ei, fie Maud era o creatură perfidă și perversă care n-a găsit altceva mai bun de făcut decît să-l ia de bărbat fix pe cel care-i omorîse primul bărbat și o mai și denigrase. Hamlet curat, ce mai! Ce nu înțeleg eu este cum poate lipsi chiar acest personaj important din gala stafiilor!

 photo 1-DSC_0214_zps2dda6378.jpg

Se zice că mai umblă pe acolo stafia nebunului castelului, Puck, care a pus ochii pe cine nu trebuia și-a sfîrșit înjunghiat. Și-a luat rolul de nebun prea în serios. Și-n plus, el chiar și-a propus să bîntuie castelul ca să-i supere pe Talboți pînă la ultimul.

Castelul nu e mare dar e compact, adunat, cu alura aceea clasică de castel medieval cu turnuri crenelate. Într-un alt decor ar putea fi locuința ideală pentru familia Adams. Învelit însă în iederă pînă aproape de jumătate, aflat în mijlocul unor grădini largi și luminoase cu tipicul gazon impecabil (și îngrijit permanent după cum am putut vedea pe viu), castelul e mai degrabă romantic.

 photo 1-DSC_0850_zps8dece85d.jpg

 photo 1-DSC_0201_zpsd0dc3b58.jpg

 photo 1-DSC_0213_zps914c50cb.jpg

 photo 1-DSC_0107_zps75ff8b2a.jpg

 photo 1-DSC_0079_zpsfffc5797.jpg

Castelul a fost locuit de familia Talbot pînă în 1975 cînd, Rose, sora ultimului Lord Talbot, mort în 1973, a vîndut castelul și domeniile statului irlandez. Mare parte din mobilier se păstrează sau s-a recuperat și castelul pare și  acum locuit.

 photo 1-DSC_0093_zps5586c9cf.jpg

 photo 1-DSC_0076_zps05431998.jpg

 photo 1-DSC_0802_zpsc134a986.jpg

Fără o opulență ostentativă, interioarele sunt cochete și elegante, cu stucaturi și candelabre fermecătoare, mobilă elaborată și vizibil funcțională.

 photo 1-DSC_0088_zpsbf43d601.jpg

 photo 1-DSC_0064_zpsd3af0c4a.jpg

 photo 1-DSC_0055_zpsd9a85566.jpg

 photo 1-DSC_0052_zps5d3382e1.jpg

 photo 1-DSC_0086-001_zpsaa14ac3d.jpg

 photo 1-DSC_0824_zps9dd9c3f6.jpg

În afara poveștilor de familie, ghidul mai lasă o urmă de mister cînd ajungi în camera de stejar (Oak Room) lambrisată cu stejar și cu cîteva piese de mobilier extrem de frumoase. Pe un set de panouri sculptate, se află o încuietoare despre care ghidul spune că n-a fost deschisă niciodată pentru că nimeni n-a dorit să forțeze și să distrugă lucrătura în lemn. Ei, vă imaginați atunci cum m-am gîndit instantaneu la pasaje secrete și vise închise pentru totdeauna într-un loc suspendat în timp. Poate e doar o poveste menită să aprindă imaginația. Ei și?

 photo 1-DSC_0785_zps24a29b99.jpg

 photo 1-DSC_0045_zpseb36e7d6.jpg

Castelul mai are multe povești dar mai bine vă duceți voi acolo să-l vedeți, mai ales că are o curte molcomă, o grădină botanică cu o seră elegantă și cu un aer de grădină secretă, gîndită și  împărțită inteligent,  un mic lac și-un păun ce-și face veacul într-una dintre aceste separeuri romantice.

 photo 1-DSC_0204_zpsd0c5318d.jpg

 photo 1-DSC_0144_zps11d06541.jpg

 photo 1-DSC_0156_zps7d0c2007.jpg

 photo 1-DSC_0193_zps6e606f29.jpg

 photo 1-DSC_0176-001_zps51d5bdfd.jpg
 photo 1-DSC_0128_zps90d7afe1.jpg

La intrare se află și ruinele unei mănăstiri (acum închise), în fața clădirii noi (dar bine încadrate în peisaj) unde se află recepția (de unde se iau bilete și se intră în grădini), un magazin de suveniruri și un fel de cafenea.

 photo 1-DSC_0200-001_zps3d5a181a.jpg

Prețul: 12 lire adult, 6 – copil, 8 – student, 7,5 – senior

Program: 9:30-16:30

Cel mai bine se ajunge acolo din centrul Dublin-ului cu trenul DART – 25-30 min. Sau cu autobuz 102.

 photo 1-DSC_0484-001_zpsd2af3cf7.jpg

Și-acum partea de concurs – am un suvenir din Irlanda pentru cel care îmi trimite cel mai amuzant, palpitant sau dramatic comentariu la acest articol sau chiar un articol pe adresa anca@funtur.ro. Pentru cine se încumetă la articol, va exista la sfîrșitul seriei despre castele și un premiu mai consistent, deocamdată secret.

 

» Filed Under Altele | 2 Comments

Castelul – Între poveste și realitate

Posted on July 13, 2014

 

Cuvintele stau încă în așteptare, unele mai cuminți, altele mai nebădăioase, de-a valma așezate în cîte o casetuță a minții, ca piesele unor puzzle-uri pregătite să construiască o imagine sau o poveste. Din cînd în cînd, cîte două, trei se regăsesc în grămadă și țopăie fericite împreună, oferindu-se ca o nadă.

Nada mea de acum sunt cuvintele “castel” și “basm”.

 photo Chenonceau_zpsbb779e05.jpg

Dac-aș vedea toate castelele și palatele din lume și tot n-aș epuiza dorința de vis – poveștile și basmele copilăriei mele sunt cu zîne, prințese, castele și zmei. Nu te vindeci niciodată de visele copilăriei. Castelul e lumea frumoasă a lipsei de griji, e locul balurilor și-al luminilor, e locul grădinilor cu flori nemaivăzute, e spațiul unde „au trăit fericiți pînă la adînci bătrăneți”.

 photo Cheverny_zps9ea2860c.jpg

Oricît aș citi despre istoria sîngeroasă ce bîntuie cîte un castel sau palat, oricît de conștientă aș fi de realitatea crudă, meschină sau doar banală pe care zidurile acestuia le-au adăpostit, undeva, în plan secund, există totdeauna imaginea basmului. Poate din acest motiv, uneori ruinele mi se par mai fascinante decît castelele ce par gata de locuit.

 photo Chinon_zps6b3e0802.jpg

Castele și palate mici, mari, înalte, luxoase și ample, spectaculoase, cochete, în ruine, colorate sau sobre, cu garguie si dantelarii baroce, cu turnuri medievale sau donjoane elegante, cu creneluri de aparare sau arcade romantice – în fața lor, sunt ca un copil aruncat în mijlocul poveștilor.

 photo BranCastle_zpsc2bfa4e0.jpg

Așa că acest vis își cere partea sa. Voi revedea, cu perspectiva dublă a visului și realității, cîteva dintre castele pe care le-am văzut în decursul timpului.

 photo CetateaFagaras_zpsd2ae6004.jpg

Și voi începe, în următorul episod dedicat mirajelor poveștilor cu prinți și prințese, cu ultimul castel din panoplia imaginilor – castelul Malahide aflat la doar 13km de centrul orașului Dublin.

 photo 1-Malahide_zpsb4fa79e7.jpg

Și vă invit și pe voi să veniți cu castelele voastre, cu visele și poveștile voastre cu turnuri și mistere, fie că vreți să spuneți doar cîteva cuvinte, fie că vreți să participați cu un articol de sine stătător. Și, se va lăsa și cu un concurs. Curînd.

 

» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Europa, De prin Romania, Prin lume | 3 Comments

Dați un leu pentru CaziNOU-ul din Constanța

Posted on July 11, 2014

 

 photo DSCN1058_zpsd7b97e82.jpg

N-am fost în Constanța de trei ani deși parte din familia mea e acolo. Unul dintre motive este că mi-a fost extrem de greu să suport imaginea degradantă a caselor vechi lăsate în paragină, cu lipsa de respect și de bun simț a unor edili care transformă totul într-un bîlci și un kitsch imens.

Imaginea Cazinou–ului din poveștile mamei și chiar a amintirilor mele, clădirea care a fost multă vreme simbolul orașului, mi-a făcut rău la propriu. E poate exagerat să ai astfel de reacții față de o clădire dar pentru mine, disprețul cu care a fost tratată este semnul disprețului cu care suntem și noi tratați de politicieni șmecheri, veroși și cinici.

 photo DSCN1055_zps104aabe3.jpg

Discuții au tot fost și promisiuni de refacere ba de la Ministerul Culturii, ba de la Primărie – un fel de dus cu vorba și praf în ochi, timp în care Cazinoul a devenit din ce în ce mai dezolant.

Pentru prima dată avem ocazia să ajutăm la refacerea lui.

Știam de la Dana Ilie și acum mi-a amintit Iulian Sîrbu de campania inițiată de cei de la Calup pentru strîngerea de fonduri în modelul „Dați un leu pentru Ateneu”. Campania se încheie în două zile și trebuie strînși minimum 44.000 lei din care s-au strîns deocamdată ceva peste 20.000 lei. Campania se desfășoară pe platforma Creștem Idei.

Fiecare dintre noi a mai donat, fie pentru cîte un copil, un animăluț or vreun bătrîn aflat în impas. Știu că o viață este totdeauna mai importantă decît orice altceva dar cred sincer că refacerea Cazinoului, și cumva a imaginii unui oraș și chiar a noastră, e la fel de vitală. Aș vrea să putem dovedi că suntem mai puternici decît cei care se străduiesc să destrame orice valoare reală și care încearcă cu obstinație să ne transforme în consumatori de manele și fițe.

 photo DSCN1061_zps05eb6a8e.jpg

Puteți dona cît puteți și puteți beneficia și de o mică recunoaștere – în funcție de suma pe care o donați, puteți primi o invitație la evenimentele desfășurate acolo, puteți rămîne undeva cu numele ca donatori, puteți primi și mici cadouri.

Dar chiar dacă n-am primi nimic în schimb, nu știu dacă se poate pune valoare pe mîndria de a fi participat la renașterea unui simbol și de a avea măcar o mică victorie împotriva celor care ne distrug de mult și cu tupeu valorile.

 photo DSCN1059_zps731adc9a.jpg

Azi la ora 11am erau doar 245 de susținători. Eu cred că suntem mult mai mulți! Eu cred că ne pasă!

Dați un leu pentru CaziNOU!

» Filed Under Altele, Am aflat, De prin Romania | Leave a Comment

SONG reload – primul concert oficial

Posted on June 24, 2014

 

Cu toate că am început vreo trei articole cu Irlanda și Portugalia, ele au rămas în stadiul de schiță și știu că spațiul ăsta se simte ușor neglijat ca un copil căruia îi dai atenție doar cît să nu se sălbăticească de tot.

În măsura în care motivele și explicațiile au vreo valoare, cauza esențială a acestei abandonări temporare e SONG-ul care-și cere întîietatea, nu neapărat pe principiul primei iubiri, ci pe acela al priorității acestor zile.

Luni 30 iunie, la invitația Universității din București care sărbătorește anul acesta 150 de ani de existență, vom cînta în primul nostru concert oficial după reactivarea grupului, sub bagheta dirijorului Daniel Jinga care a avut curajul de a relua o poveste, de a ne ajuta să ne regăsim.

1511584_10204143997589532_8410377800228136996_n

Energia și timpul nostru se încarcă în întregul pe care-l construim, în speranța de a readuce pe scenă, pentru voi, dar și pentru noi, o pasiune care ne-a salvat pe mulți într-o vreme în care muzica, cărțile, filmele și prietenii erau singurele arme împotriva griu-ului zilnic și a spălării pe creiere.

Așa că, dragi prieteni, grupul SONG vă așteaptă la concert, cu drag, cu bucurie și cu toată pasiunea pe care o avem pentru muzică!

 

» Filed Under Altele, De prin Romania, evenimente | 1 Comment

Week-end cu Delivery Street – hai la joacă

Posted on June 12, 2014

 

De mîine, avem trei zile de Delivery Street în București, Timișoara și Iași.

 

SD-Logo-2014-01

Program încărcat și pasionant. În București, vineri de la 18:00, sîmbătă și duminică de la 17:00, muzică peste muzică. Pe toată perioada, dans, muzică, teatru, proiecte pt. adulți și copii, film, arte vizuale, proiecte de arhitectură, ecologie și mediu, chiar și-un picnic în grădina Casei Universitarilor, cam de toate pentru toți.

Totul se va întămpla în zona Străzii Artur Verona care va deveni timp de trei zile o stradă pietonală, un spațiu public deschis plin de magie, artă, veselie, umanitate și normalitate.

Piața George Enescu va găzdui și ea concerte de muzică.

Ne găsiți și pe noi, SDT (Scrie Despre Tine) în Verona, în curtea TIAB, unde vă așteptăm să vă jucați în Sala de Jocuri.

harta1

Vedeți aici programul pentru toate trei orașele și toate activitățile.

Vă așteptăm cu mare bucurie să ne jucăm (nu vă spun cum ca să păstrăm surpriza) și să serbăm un spațiu public înfrumusețat și plin de viață!

» Filed Under Altele, De prin Romania, evenimente | 2 Comments

Patul salvează tot

Posted on June 9, 2014

 

Badminton Chineze Bed

Badminton Chineze Bed

Sursa foto

După ce am tîrît geanta mare cît jumătate din mine pe străduțe mici și liniștite demne de un oraș de provincie mai degrabă decît de capitala londoneză, tocmai de la o stație terminală de metrou ce mi s-a părut taman acasă la acela cu ciucuri, iată-mă acum în fața unei scări înguste ce părea că se ridică spre infinit, cu perspectiva cățărării cu geamantan cu tot a două etaje de casă londoneză desprinsă direct din cărțile surorilor Brontë.

Deja mă încerca o mică îndoială după ce dădusem cu ochii de recepția mică și înghesuită la care zîmbea anonim și ambiguu un personaj a cărei engleză era mult mai proastă decît a unora dintre elevii mei. Dar, pozitivă cum sunt, pornesc cu curaj la asaltul scărilor.

Mai tîrîș, mai grăpiș, ajung în fața ușii și mă-ncearcă o nouă îndoială – ușa stă să cadă la primul umăr sprijinit de lemnul acoperit cu o vopsea incertă și obosită. În plus, între ușă și catul său, se întrezărește o mică dungă de lumină, indiciu destul de clar că ușa nu se pupă chiar perfect cu cadrul ei. Trag aer în piept, bag cheia în ușă și dau să intru – eu nu-s chiar așa mare încît să am probleme majore cu intrările, dar frumosul meu Timberland cărămiziu dă ceva lupte personale cu aceasta. Reușim să pătrundem pe holul mic și îngust și se ivește o nouă dilemă: unde parcăm? Camera e un dreptunghi de aprox. 6m2 în care încape ca prin minune un fel de măsuță, așa ca un birou vechi de școală, în prelungirea căreia se află un simulacru de dulap îngust cît o dungă, la fel de vechi și cocîrjat ca străbunica mea care a părăsit de mult această lume. În dreapta se află un pat care ocupă cam 70% din cameră. După lupte grele, după ce reușesc să găsesc un loc chinuit geamantanului, arunc așa o privire prin cameră și-mi pare că mi s-au aburit lentilele. A, stai, lentilele nu se aburesc, asta era pe vemea ochelarilor! Prin aer pare să plutească o boare fină de praf care însă nu se mulțumise să plutească, că o fi și pluteala asta obositoare, așa că se așezase spre odihnă pe masă, pe dulap, pe cana fierbător (căci, da, aveam cană de fiert apă!!).

Prima mișcare a fost să mă reped cu mare îngrijorare la cuvertura de pe pat ca să descopăr secretele de sub ea. Mi se ia o piatră de pe inimă – patul e neîntinat, e din alt film – generos, curat și comod, așa cum e orice pat englezesc care se respectă. Slavă domnului! Dau să mă îndrept spre baie spre inspecția finală și nu știu pe care picior să pornesc mai întîi, adică pe care să-l sacrific primul să treacă printre obstacolele pregătite cu malițiozitate de mochetă – un strat consistent din același praf aflat la odihnă și nenumărate scame ce se întreceau, care mai de care, să-mi atragă privirea. Mai oftez o dată adînc și mă gîndesc că am mai trecut o dată pe acolo așa că ce mai contează!

Cu privirea aruncată curajos înainte ajung în fața ușii de la baie pe care o deschid timid. Baia e cam cît o debara de mături. Înainte de a mă răsuci 180 de grade să mă eliberez de tensiunea acumulată după atîtea aventuri, trag perdeaua din stînga ca să descopăr un duș ce mă privește chiorîș de deasupra unui spațiu de 40 pe 40 (nu, nu țoli, ci centimetri) ascuns în întuneric probabil de rușine. Trag repede perdeaua la loc ca să nu stresez inutil bietul duș și mă așez, după o inspecție prealabilă mulțumitoare, pe scaunul toaletei, nu înainte însă de a închide ușa așa cum e frumos.

După executarea activității potrivite locului, înșfac delicat o bucată de hîrtie și dau să efectuez manevra care necesită o ușoară aplecare spre față și …zbang! ușor dar sonor, cu capul de ușă! Simt cum mi se umflă venele de nervi și-mi trece prin cap o mutare rapidă la primul hotel ivit în cale. Ah, salvatorul simț al umorului mă scoate iar din această stare penibilă, în minte mi se derulează scena ca-ntr-un film de desene animate și mă pufnește rîsul.

Deschid ușa, mă ridic și mă străduiesc, rîzînd singură de nebună, să mă spăl pe mîini la minusculitatea de chiuvetă aflată pe cel de-al patrulea perete al locului acela ce aspira penibil la numele de baie, alternînd apa rece cu cea caldă de la cele două robinete separate, păstrate astfel probabil dintr-o mare nostalgie pentru trecut.

Știți de ce n-am plecat? Datorită patului, largul, pufosul, blîndul pat care a plătit pentru toate păcatele acelui hotel. Am mai avut de-a face cu paturi englezești și de fiecare dată m-am gîndit că, pentru englezi, mai mult decît pentru alții, patul e locul călduț care lasă afară platoșa zilnică, e căminul dulce al pernelor și-al pilotelor, casa norișori albi și curați, recompensa pentru toate pătimirile zilnice, oricare ar fi ele – o ploaie prezentă și inevitabilă, o coadă în traficul londonez ori zece scame căpoase pe mochetă.

În concluzie, patul, ca în multe situații, salvează tot!

 

Aceasta e o poveste scrisă pentru concursul Povești din Pat organizat de Paravion.ro si KLM Romania.

Felicitări cîștigătorului Andrei Ciurcanu.

 

» Filed Under Altele, Insemnari din calatorii | 2 Comments

Irlanda, țara spiridușilor verzi și-a norocului

Posted on June 5, 2014

 

Verde e un cuvînt destul de potrivit pentru Irlanda, cel puțin așa mi se pare după o vacanță de doar 9 zile. Am stabilit de mult că subiectivismul are o cotă însemnată în orice poveste, iar în cele de călătorii poate chiar mai mult, gama de factori care influențează părerile fiind extrem de largă.

Mi-a plăcut Irlanda? Sigur. De altfel, mi s-a întîmplat extrem de rar în viață să nu-mi placă o călătorie și asta pentru că există totdeauna lucruri interesante, frumoase sau măcar plăcute de făcut sau văzut oriunde ai merge. Un călător pleacă mereu cu zîmbetul de acasă și-și mai găsește o mulțime pe drum.

Cred că pentru un român care s-a plimbat măcar un pic prin țară, Irlanda nu pare atît de fascinantă sau exotică ca alte locuri. Asta pentru că pajiști verzi, copaci, pietre, dealuri, văcuțe și oi găsești slavă domnului destule pe la noi. Asta nu înseamnă că nu sunt plăcute privirii.

 photo DSC_0295_zps9e530859.jpg

 photo 1-DSC_0037_zps0d89c150.jpg

 photo 1-DSC_0159_zpsb2be1a64.jpg

Irlanda e într-adevăr foarte verde, un verde îmbogățit de umezeala atotcuprinzătoare din aerul insulei. Ca și în Marea Britanie, vremea proioasă și imprevizibilă este o sursă inepuizabilă de glume naționale ca de exemplu:

“Un turist ajunge în Irlanda, îl plouă în prima zi, a doua zi, îl plouă încă 3 zile. Exasperat, întreabă o puști de pe stradă: -Hei, puștiule, se oprește vreodată ploaia pe aici? -Ce știu eu? N-am decît 6 ani.”

Noi ne-am dus cu soarele propriu așa că ne-a stropit extrem de puțin și chiar și atunci toată lumea-și cerea scuze pentru ploaie oriunde intram. “Sorry for the rain!” Bieții oameni au dezvoltat un complex de vinovăție față de turiști iar umorul e sigur, ca la noi, haz de necaz.

Umorul se bazează mult și pe intensa activitate de hidratare cu bere și cu whiskey. Tricourile lor au mesaje de tipul: “Keep calm and have a Pint” , “This Irishman walks out of a pub. No, really, it could happen” (Un Irlandez iese din crîșmă. Nu zău, chiar se poate întîmpla). Au și un proverb care spune că ce nu poate fi vindecat de whiskey, nu poate fi vindecat de nimic.

Să nu uit veșnicele referințe la trifoiul norocos și spiridușii verzi care ascund comori la capătul curcubeului, faimoșii “leprichauns“.

 photo Leprechaun_engraving_1900_zps44c24e69.jpg

Leprichaun-ii au ajuns un fel de reclamă turistică, cam așa ca Dracula la noi, o reclamă pe care irlandezii o folosesc intens chiar dacă cu un pic de umor ironic. Inițial spiridușii cu pricina, derivați probabili din Tuath Dé Danann (tribul zeiței Danu), erau niște moșuleți îmbrăcați în jachetă roșie/maronie, a căror ocupație era cizmăria și care își îngropau aurul la marginea curcubeului. Ființe solitare, nici prea bune, nici prea rele, au obiceiul să joace diverse renghiuri celor care umblă după aurul lor. Odată prinși de o ființă umană au același rol ca și peștișorul de aur, adică îndeplinesc trei dorințe celui care i-a prins.

Imaginea actuală standard de moșuleți cu barba roșie și îmbrăcați complet în verde, cu pălărie și pipă, este de fapt rezultatul desenelor animate și filmelor ca Darby O’Gill and the Little People, un film din 1959 în regia lui Robert Stevensen (cel care a regizat și Mary Poppins) în care îl puteți vedea pe Sean Connery tînăr și cîntător. În film, regele leprichaun-ilor este îmbrăcat în verde ceea ce a părut mult mai interesant decît haina roșu-maronie tradițională.

Spiridușii ăștia sunt asociați și norocului cu referință desigur la vasul cu galbeni pe care-l puteai obține la prinderea unuia.

 photo 1-DSC_0007_zps6ab2f952.jpg

Expresia “The Luck of The Irish” este însă una ironică cu mai multe conotații. Se consideră că irlandezii sunt un popor fără noroc în general dar mai ales datorită zonelor sărace în care se mîncau numai cartofi (asta în condițiile în care și ăștia se făceau, avînd în vedere vremea). În perioada Marii Foamete de la mijlocul sec. 19, irlandezii au emigrat în masă în Statele Unite – unii au fost norocoși și au găsit aur. Alții au reușit pur și simplu dar pentru că restul americanilor îi considerau pe irlandezi incapabili de reușită și demni de dispreț, ori de cîte ori un irlandez reușea să aibă o situație bună, ceilalți considerau că aceasta se datorează norocului și nu meritelor sale.

Ei, acum să nu credeți că nu sunt și lucruri spectaculoase în Irlanda. Coastele sale oceanice sunt chiar mai abrupte și mai sălbatice decît costele de vest ale Italiei sau Portugaliei. Castelele sunt încîntătoare, florile sunt extraordinare și să nu uităm de whiskey și bere! Să vă zic data viitoare de Malahide și de insulele Aran? Sau de bere, uși, pub-uri si flori?

 photo 1-DSC_0292_zps64fd1533.jpg

 photo DSC_0059_zpsf382bcfc.jpg

 photo 1-DSC_0047_zpsa22da27d.jpg

 photo DSC_0233_zps25f68142.jpg

 

 photo 1-DSC_0221_zps2a904ec8.jpg

 photo 1-DSC_0052_zps5b6898e0.jpg

 

Sau poate o să vă spun cît de plini de umor, săritori și primitori sunt irlandezii.

 

 

» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | 2 Comments

AVENGERS la #ateliereleparavion

Posted on May 23, 2014

 

Săptămîna asta a fost o mare bucurie să lucrez cu studeții în proiectul #ateliereleparavion. Cum v-am zis deja, am o echipă de copii foarte buni, isteți și hotărîți și foarte puși pe treabă. Zilele în care am fost împreună, am discutat articolele sau am pregătit prezentarea, au venit cu un aer de prospețime, de pasiune și sinceritate care m-a încărcat cu energie și optimism.

Echipa AVENGERS e practic gata de faza finală la care, din păcate, eu nu voi putea participa pentru că sunt deja la Dublin. Mă bucur ca sunt la aici dar îmi pare tare rău că nu voi fi lîngă ei să le țin pumnii și să le zîmbesc. Voi zîmbi de la distanță cu gîndul la ei. Știu oricum că se vor descurca excelent pentru că sunt buni, ambițioși și pasionați.

Iată Echipa AVENGERS în ordine aleatorie:

Ciprian – bărbatul grupului – a vrut poziția de Șef dar era deja adjudecată

 photo 10-DSC_0022_zpsae3caf70.jpg

 

Responsabil, plin de ambiție și determinare, vesel, jucăuș dar și un pic timid, Ciprian rîde ușor și se deschide la prima glumă. Îi place să gătescă, e pasionat de politică si sporturile cu mingea iar visul său este să devină un “SalesMan” de succes (observați majusculele!).

Fiind singurul băiat din grup, e în același timp răsfățat și tachinat.

Ciprian a scris despre Yangon, Myanmar

 

Mira – Șefa, liantul și omul de contact

 photo 06-DSC_0014_zps37b2e27d.jpg

Delicată și cu mult bun simț, Mira e sociabilă și sinceră și are acea calitate de a echilibra visele cu realitatea. Optimistă, vorbareață si uneori puțin încăpățînată, visează să calatorească în toată lumea, dar mai ales să ajungă în Africa.

“Îmi place să cred că dimensiunea succesului în viață este măsurată de puterea dorinței, de mărimea visului și de cum gestionez dezamăgirile pe drumul către succes.”

Citatul preferat: “Viața este ceea ce se întamplă cînd ești prea ocupat să îți faci planuri”

Mira a scris despre La Coruna, Spania

 

Alina – șoricel grupului

 photo 01-DSC_0009_zpsb13b2a95.jpg

Comunicativă, afectoasă, ambițioasă și permanent curioasă, e doritoare să învețe cît mai multe și să se dezvolte. Are ochi vii și calzi și e cumințică ca un șoricel. Detestă minciuna pe care o consideră o mare lipsă de respect. Îi place sa deseneze, să se plimbe prin parc, să iesă cu prietenii, dar cel mai mult să se relaxeze cu familia în satul bunicilor, undeva lînga Curtea de Argeș.

Citatul preferat: “Cu cît zbori mai sus, cu atît vezi mai departe”

Alina a scris despre Medellin, Columbia

 

 Alexandra – corespondentul din străinătate

 photo ale_zpsdffae8e9.jpg

 

Independentă și perfecționistă, Alexandra își dorește să fie totdeauna pregătită pentru orice situație. Îi place să se plimbe cu bicicleta, să danseze și să iesă cu prietenii. Fire veselă, deși poate uneori un pic prea matură, e mereu în căutare de noi aventuri. Îi plac călătoriile și ar vrea să vadă cît mai multe țări. Crede în autodepășire și în depășirea oricărei frici și vrea să experimenteze mereu lucruri noi.

Alexandra e la Londra, dar se descurcă foarte bine cu comunicarea virtual.

Alexandra a scris despre Palermo, Italia

 

Ana – vedeta grupului
 photo 14-DSC_0027_zpsebbcf7f8.jpg

 

Hotărîtă, sigură pe sine, ambițioasă, degajată, simpatică, are ușurința vorbitului în public.

Implicată deja în activitatea de PR, promovează campanii ce au ca drept scop stilul de viață sănătos. Îi plac oamenii seriosi, profesioniști, apreciază sinceritatea și nu înțelege expresia “nu pot”. Speră că oamenii generației sale vor construi o lume mai frumoasă, nu numai pentru ei ci și pentru omenire în general.

Motto: “Nu lasa pe maine ce poti face astazi”

Ana a scris despre Nassau, Bahamas

 

Izabela – timida grupului

 photo 16-DSC_0029_zps291851c3.jpg

 

O combinație de introvert și extrovert, Izabela e extrem de sociabilă, dar și foarte timidă. E răbdătoare, întotdeauna optimistă, înclinata spre frumos, pasionată de design interior, make-up și pictură. Un pic încăpățînată, își dorește să facă foarte multe lucruri, uneori toate în acelați timp și repede, dar este totuși un bun organizator. Îi place foarte mult să călătorească și este îndrăgostită de China, India și tot ce înseamnă tradiție și obiceiuri.

 

Izabela a scris despre Zakynthos, Grecia

 

Mariana – Sociabila grupului

 photo 04-DSC_0012_zpsbe0dcef4.jpg

Activă și sociabilă, Mariana e vie, vorbăreață, deschisă dar și puțin timidă. Cu hotărîre și încredere în sine, își atinge întotdeauna scopurile, e serioasă și totuși veselă. Ea crede despre ea că e un pic orgolioasă și deși se supără rar, atunci cînd se întîmplă, nu este doar de moment.

Are mai multe hobby-uri la care n-ar renunța niciodată. Iubește matematica și cifrele, muzica și-i place să deseneze. Adoră să stea în aer liber și-i place să-și petreacă timpul liber în familie și cu prietenii.

Motto-ul ei: ,,Totul sau nimic”.

 

Mariana a scris despre Bristol – UK

 

 

 

» Filed Under Altele | 1 Comment

Machu Pichu subiectiv – la băi, la băi!

Posted on May 20, 2014

 

Mi-e dor de America de Sud. Des. Mai am încă o grămadă de lucruri de scris despre Mexic, Argentina și Peru dar tot amîn. Îmi pare că odată cu scrisul o să se termine și amintirile. Dau dovadă de un fel de zgîrcenie care mă face să mă simt bine cînd am un stoc de povești puse la dospit. Probabil că unii dintre voi înțeleg sentimentul. Mai mult, despre locurile extrem de mediatizate și comentate mi-e greu să scriu căci intervine teama de ridicol (dacă scriu platitudini ultra cunoscute și neinteresante?) și un soi de modestie pe care o simt în fața unor creații (naturale sau umane, de oricare ar fi ele) care mă încarcă cu un soi de euforie și-n același timp cu o smerenie firească.

Machu Pichu e poate unul dintre cele mai faimoase locuri de pe pămînt și l-am abordat cu multă precauție și teamă. Mă trag însă amintirile spre povești și nu vreau să las prea multe lucruri neterminate. Îmi iau iar inima-n dinți și continui poveștile despre drumul meu montan spre orașul incaș, drum pe care l-am lăsat undeva pe la Santa Teresa.

După cîteva zile de munte și de stat la cort, promisiunea unor băi termale suna destul de tentant din multe puncte de vedere. După ce ne-am instalat cu toții lucrurile în corturi pentru ultima noapte înainte de Machu Picchu, membrii grupului nostru pestriț și eterogen s-au urcat în pas alert în microbuzul care urma să ne ducă la Banos Termales de Cocalmayo (băile termale de la Cocalmayo). Afară – cam 19 grade, cam recișor pentru băi.

La prima impresie, o platformă cu niște vestiare cam rudimentare, un duș afară și un bufet cu ceva băuturi și cronțănele, cu scaune și mese de plastic așa cam ca la noi la mare, la stațiunile uitate de fițe. Mai jos, sprijinite de munte, trei bazine mărișoare cu o apă extrem de limpede în care se lăfăiau vreo două grupuri de turiști. Primul impuls a fost să mă întreb ce vom face acolo timp de 2 ore înainte să vină mașina să ne ia.

 photo DSCN7383_zpse7415f9d.jpg

 photo DSCN7371_zps2c680eb6.jpg

 photo DSCN7380_zpsb2f502c8.jpg

Nu mi-am mai pus nici o întrebare după ce am intrat în apă. Cum ne-am împrăștiat pe peste tot, curînd ne-am prins că fiecare bazin e diferit – apă călduță, mai călduță și caldă de-a dreptul. O vreme am trecut de colo colo în schimb de experiență pînă am stabilit care are temperatura cea mai convenabilă. Asta pentru că aveam de unde alege. Că altfel, toate erau potrivite pentru mușchii solicitați pe munte și pentru pielicica noastră tăvălită prin corturi. Ah, și mai ales tălpile!

 photo DSCN7384_zpsf689d678.jpg

Nu ne-am lăsat pînă n-am făcut clasicele poze cu apa caldă care-ți cade-n cap sau pe care o poți direcționa către capul celui de lîngă tine dacă știi cum să te așezi. Ai, lentilele mele!!!! Alături, la doi pași, dușuri naturale cu apă rece. I-am lăsat pe alții la șocul termic și ne-am stabilizat în bazinul din mijloc unde fiecare degețel în parte, fiecare bucățică, mai mare sau mai mică a corpurilor noastre a trăit o stare de beatitudine soră cu extazul.

 photo DSCN7378_zpsfd6655de.jpg

 photo DSCN7377_zps452ecbcc.jpg

Și parcă și grupul a părut mai unit în mulțumimirile sale individuale. Ca o dovadă a relativității timpului, am rămas suspendați acolo, imersați în apa perfect clară, verde-albăstruie, apărați de muntele mamă.

 photo Ferinthepool_zpsc4acb928.jpg

Știți însă cît de nestatornicim suntem – băieții am început să culeagă pietricle de pe fundul bazinului și să și le pună pe cap în echilibru, intrînd bineînțeles în competiție. Care ține mai multe una peste alta.

Pe lîngă noi mai erau ceva localnici și două grupuri cu preponderență nord americană. Unii dintre tinerii americani au avut tentative de teribilism, stăvilite scurt și precis de pază. Da, băile sunt păzite – n-ai voie să te duci la bazin cu băuturi alcolice (dacă vrei să bei, te duci sus la terasă) și n-ai voie să scoți pietricele din bazin. Adică exact ce încercau 2 tineri americani care: 1) s-au înființat cu berile – au fost imediat fluierați și li s-a indicat (un gest clar cu degetul, ca să nu existe confuzii de limbă) să-și ia tălpășița de lîngă apă; 2) au început să scoată pietre și să le pună pe marginea de piatră a bazinului – s-a soldat cu alte fluierături, venit paznic la fața locului, aruncat pietricele la loc în bazin și dat energic din cap și din deget a negație vehementă, gesturi însoțite desigur de “Es prohibido! ¿Me Entiendes?”  Entiendes ăsta nu e chiar ce pare a fi, nu e un simplu “Înțelegi?” ci o formă de a te face ignorant într-un mod mai puțin brutal.

 photo DSCN7385_zpsf68929a7.jpg

Așa minunate cum sunt, băile astea au fost și mai și, înainte de inundațiile masive din zonă, din 2010 cînd bazinele au fost practic distruse. Au fost refăcute, spre bucuria localnicilor și a turiștilor norocoși. Atmosfera e atît de lipsită de artificialitate și relaxarea soră cu beatitudinea, încît nu cred că voi mai pune piciorul prea curînd pe la alte băi. Acum înțelegeți și de ce am privit cu o milă îngăduitoare băile din Valea Colca. Standardele au crescut simțitor. Dar dacă știți voi altele demne de atenție, nu mă dau în lături să încerc.

 

» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | 2 Comments

keep looking »