Machu Picchu subiectiv – Cusco turistic sau autentic (I)

Posted on January 18, 2015

 

Un acces de tuse mai sănătos m-a lăsat în miez de noapte cu ochii pe pereți și cum toți pereții au poveștile lor, m-am gîndit să-mi aleg una de adormit. Doar că peretele de lîngă patul meu e plin de povești vechi și lungi cu tați, căței și iubiți, care nu sunt tocmai potrivite pentru somn, ci mai degrabă pentru introspecție.

1-DSC_0108

Pentru că prețuiesc orele mele de somn fără de care, din păcate, nu pot funcționa corespunzător și cum faza cu oile la mine nu merge, m-am gîndit să-mi spun o poveste care să mă ducă într-un loc relaxant unde să-mi leagăn mintea cu folos.

Și uite-așa am ajuns la băi, dar nu la orice băi, ci în plin munte peruvian. Vouă v-am spus povestea așa că n-o să mă repet. Ideea e că, după bălăceala de azi noapte, am cam rămas cu mintea prin Peru, mai precis în zona Machu Picchu despre care am tot scris și tot n-am terminat. Am povestit tot traseul Salkantay dar despre muntele sfînt mai nimic. Că de, ce să zic eu despre muntele sacru care să nu fie platitudine sau să nu rămînă la nivelul de sfaturi tehnice!?

MP in ceata

Prin urmare rămîn pe terenul subiectivității și spun în primul rînd că dacă voi avea marele noroc să mai ajung vreodată acolo, voi avea grijă să stau mai mult în Cusco înainte, nu numai pentru acomodarea cu înălțimea (Cusco, capitala imperiului incaș, este un oraș aflat într-o vale montană la 3300m altitudine) ci și pentru a intra într-o anumită atmosferă de care m-am privat atunci.

Și uite cum am găsit eu un motiv să mai amîn Machu Picchu. Rămînem deocamdată la Cusco, unde am petrecut doar două jumătăți de zi și n-am scăpat nici acum de regretul de a fi trecut în prea mare grabă pe lîngă magie. Deși e considerat cel mai turistic oraș al Peru-ului, nu mi s-a părut artificial nici un moment. Poate am avut noroc în luna octombrie că nu mișunau turiștii prea tare. Oricum, orașul este unul dintre puținele în care m-am simțit ca-ntr-o poveste veche, am avut sentimentul acela de istorie și de încremenire în timp.

Piața centrală a orașului (Plaza de Armas) cu Catedrala și Biserica de la Compañía de Jesus, în care se îmbină stil masiv colonial cu baroc, e genul de piață în care te aștepți oricînd să apară o paradă sau măcar cîțiva colonialiști călare.

Catedrala din CuscoCatedrala din Cusco-001

Catedrala din Cusco

Nu departe de piața mare este Piaza Regicijo în care vrei să stai, să te oprești din orice fugă, să te uiți pur și simplu la clădiri și la lume și să te împaci cu omenirea. Este și locul unde găsești unele dintre cele mai bune restaurante și chiar și un muzeu al ciocolatei unde, dacă vrei, poți participa la un curs de 2 ore și poți și mînca o mulțime de minunății.

panocabildo6

Sursă foto

Muzeul de ciocolata

O piață mică dar bogată și absolut încîntătoare, e piața San Blas unde se află biserica cu același nume, centrul cultural, magazine cu obiecte de artă și tradiționale și un tîrg tradițional la sfîrșit de săptămînă. Numai acolo poți să-ți petreci lejer cîteva ore.

Piața mică CuscoMagazin Cusco

Albastru si faiantaDSCN8113

 

Templo de San Blas

Nu-mi plac articolele prea lungi și oricum am ajuns într-un punct în care realizez că mai am foarte multe de spus despre Cusco așa că iată un bun pretext să mai amîn Machu Picchu și să pregătesc o continuare în care va fi vorba despre Qurikancha – templul inca peste care spaniolii au ridicat mănăstirea Santo Domingo – străzile și casele orașului, cazarea excelentă și mîncarea pe care am lăudat-o peste tot (dar prea puțin aici) și ce poți vedea în jurul orașului.

Ca un mic avans, asta e doar o priveliște care se vede de la ruinele Saksaywaman:

Avion in Cusco

și cam așa mulțumită arăt eu la un restaurant din Cusco:

Cocktail in Cusco

» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | 2 Comments

Prima călătorie în lume – Budapesta în comunism

Posted on January 7, 2015

 

Cu cît scotocesc mai mult prin fotografii, cu atît mai tare mă identific cu amintirile și-mi dau tîrcoale povești pe care fie le uitasem, fie le lăsasem undeva la păstrare pentru dospit. Unele povești așa sunt, au propria lor respirație și apar cînd se împlinesc.

Am încheiat 2014 cu amintiri și îl voi începe 2015 la fel, cu amintirea primei călătorii în străinătate de acum 50 de ani. Nu prea departe – la Budapesta. Și nu în vacanță, ci pentru ochii mei defecți – ei, nici măcar eu nu m-am născut perfectă. Dar pentru că aveam o mamă extraordinară, luptătoare, optimistă și perfecționistă, am plecat la Budapesta unde exista un oftalmolog care putea prescrie lentile de contact. Pe vremea aceea era o mare noutate și mama s-a gîndit că așa ar fi putut scăpa piticuțul de ochelari.

640px-BudapestMontage

Sursă foto: Wikipedia

Poate că e greu de înțeles acum ce însemna în 1965 să pleci la Budapesta, mai ales cu un copil de nici 10 ani. Nu era așa ușor să iei aprobări și pașapoarte și, financiar vorbind, era un efort foarte mare. Și vorbim de perioada de oarecare deschidere, în care lucrurile păreau să se îndrepte spre bine, se găsea de mîncare, se atenuase teroarea primilor ani de comunism, se încerca o reîntoarcere spre vest. Ghinion. N-a durat decît cîțiva ani. Oricum, chiar și așa, plecarea chiar într-o țară „prietenă” era o întreagă aventură.

Drumul – cu trenul la cușetă desigur.

Cazare –la particular, aranjat prin cunoștințe.

Bani – puțini + coniac și mănuși de piele pentru vînzare.

Perioada – vreo 4 zile.

Nu-mi amintesc cum a fost cu trenul – doar că a fost lung, am dormit (probabil a fost pe perioada nopții), am avut o oprire în care m-am trezit cînd au venit vameșii unguri să se uite la bagaje și cam atît.

De cazare-mi amintesc că era într-o zonă urîtă a orașului – totul mi se părea gri și trist și probabil așa și era – într-o cameră înaltă, veche și întunecoasă. Gazda era cam urîcioasă și de altfel cam așa mi s-au părut cam toți pe stradă.

La plecarea de acasă, mama mi-a explicat unde mergem și de ce și m-a avertizat că nu avem bani decît pentru doctor, mîncare și cazare și că n-o să-mi poată cumpăra nimic în plus. Am înțeles atît de bine încît în toată acea perioadă n-am cerut absolut nimic, nici măcar o înghețată pe stradă la care mă uitam doar cu coada ochiului. Ei, de-o înghețată a avut mama bani și, la mulți ani după aceea, mi-a povestit cît de tare am înduioșat-o și cît de mîndră a fost de mine. Pentru mine n-a fost așa greu dar pentru mama a fost probabil foarte dureros.

Povestea cu lentilele de contact n-a fost să fie căci pe vremea aceea erau abia la început și nu mi-au folosit la nimic – așa că m-am întors tot cu rețete de ochelari.

Și m-am mai întors și cu impresii amestecate:

Negative – zona unde stăteam și gazda și impresia că ungurii sunt urîcioși, mofluzi (poate că erau căci nici la ei nu era o feerie generală pe vremea aia) și cam șovini. Am intrat cu tata într-o tutungerie să-și ia țigări și tata a cerut în franceză, apoi în engleză, apoi în italiană și tot ce a primit a fost un dat din umeri. Cineva de la coadă i s-a adresat în franceză: “Dacă știți atîtea limbi străine, de ce nu știți și maghiara?” “Cînd maghiara o să devină limbă internațioanlă o să încerc să învăț cîte ceva” a fost răspunsul prompt al tatii. Pînă la urmă i-au dat țigări dar mi-a fost greu să uit atitudinea. Un copil de 10 ani percepe lucrurile astea mult amplificat.

Mîncarea proastă – cum nu aveam bani, nu ne permiteam să mergem la restaurant așa că am mîncat fie de la pachet fie la niște bufete cu autoservire unde am gustat cea mai ciudată și mai proastă mîncare din viața mea – pentru mine a fost de nemîncat – era un fel de ciulama cu un gust ciudat ușor dulceag și total neobișnuit. Între timp, am avut ocazia să mănînc și bine la Budapesta.

26032006(011)

Pozitive – Bastionul Pescarilor care mi s-a părut fascinant. Cred că m-a impresionat mai puțin poziția și perspectiva (eram probabil prea mică să apreciez așa ceva) cît piatra în sine, scările și arcadele, un loc unde te puteai juca și visa la basme. Ultima dată cînd am fost acolo, am recunoscut imagini pe care le păstram încă de atunci. Și am înțeles și de ce mi-a rămas atît de mult timp în minte.

25032006(034)

O altă mare bucurie a fost că ai mei au făcut o mare efort și m-au dus la Luna Park – un parc de distracție f. mare pe vremea aceea la care noi doar visam (care mai tîrziu s-a transformat în Vidam Park care a fost închis definitiv se pare în 2013). M-am dat într-o grămadă de trenulețe și alte chestii care se învîrteau, se roteau în toate direcțiile, se ridicau, zburau…ce mai, o nebunie! M-am îmbufnat că nu m-au dus în Castelul Groazei dar și mai tare pentru că nu m-au lăsat să mă dau în roller coaster (ei nu se urcau iar eu eram prea mică să merg singură). Au compensat cu Castelul Fermecat unde am trecut printr-o grămadă de aventuri (dar positive).

Articolul ăsta e un pic stîngaci și copilăresc pentru că este scris cu mintea și impresiile de la 10 ani. Am mai fost doar o singură dată la Budapesta unde am stat doar o zi acum vreo 8 ani în drumul de întoarcere din Austria. Cam puțin – poate că e momentul să-i fac o vizită mai serioasă.

Poate chiar anul ăsta în care, deocamdată nu am programate decît două plecări serioase: Sicilia în mai și Iordania cîndva în toamnă. Pe lîngă astea mai vedem….

» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa | 2 Comments

2014 – călător și muzical

Posted on December 23, 2014

 

De cînd cu blogul, am început să fac și recapitulări, liste, retrospective și planuri. Ei, anul ăsta a fost un an mai cuminte pentru blog, cu mai puține călătorii decît mi-aș fi dorit, cu mult mai puține povești, dar cu multă muzică.

Dar să fiu cinstită, n-am stat chiar acasă tot timpul. Să recapitulăm cu ce se laudă 2014 în materie de călătorii:

1. Februarie – 4 zile perfecte în Londra, orașul în care mi-ar fi plăcut să trăiesc, cu bonus Shakespeare cu Jude Law. Am restanțe vreo 2-3 povești.

 

 photo 1-DSC_0689_zps13929793.jpg

 

2. Martie – Disneyland parizian – absolut delicios, perfect pentru moralul oricui – cu bonus o zi de Paris. Aici am restanțe majore la ambele capitole.

 photo 1-DSC_0022-001_zps002c922a.jpg

 photo 1-DSC_0744_zps052753a9.jpg

 

3. Mai – 9 zile în Irlanda, adică Dublin cu împrejurimi și Galway cu împrejurimi – o listă lungă de povești rămase încă nespuse.

 photo 1-DSC_0314_zps4d2463f5.jpg

 photo 1-DSC_0115_zpscffd66d6.jpg

 

4. August – La Odăi, în Țara Loviștei cu calul și pe coclauri – o mini vacanță relaxantă bună de repetat.

 photo 082-DSC_0123_zps54fd2849.jpg

 

5. Septembrie – O mică vacanță de mare la vecinii noștri bulgari, la Kavarna – n-am scris despre asta pentru că despre coasta bulgară am mai scris și, de data asta, am stat 3 zile doar la soare și la relaxare.

 photo 1-DSC_0259_zpsb7498f26.jpg

 

6. Octombrie – O plimbare prin delta Văcărești și o vizită la Fortul 13 de la Jilava

 photo 102-DSC_0209_zps548d0217.jpg

 photo 1-DSC_0322_zps4b459989.jpg

Am mai făcut cîteva călătorii virtuale cu o grupă de studenți extrem de drăguți și simpatici de la ASE în proiectul celor de la Paravion.

 photo 21-DSC_0034_zps608a91cc.jpg

Ar mai fi trebuit să fie și o tură de Istanbul dar n-a fost să fie – rămîne pentru anul care vine.

Au fost multe cărți minunate în care călătoresc în fiecare dimineață și de care nu m-aș putea lipsi.

Și a fost foarte multă muzică, muzică cu Song-ul într-un an al unei reveniri la care nu m-aș fi gîndit niciodată – un an în care am avut o emisiune la TV, un concert la Fac. de Drept – Universitate, în iunie, un turneu la Bacău și Onești, un turneu la mare, un flash-mob la Murfatlar și un spectacol de colinde la Sala Radio cu casa plină.

Sala Radio dec. 2014

A urmat o înregistrare la TV în cadrul emisiunii “Vă rugăm să aveți o viață frumoasă” pe care o puteți vedea pe 26 dec. la TVR2 la ora 20:10 și va urma participarea la o emisiune în direct, tot la TVR2 la emisiunea “Ieri, Azi, Mîine”, mîine în ajunul Crăciunului, la ora 16:00.

Despre planurile pentru 2015, vă zic după Crăciun.

Pînă atunci, vă invit cu drag să ne urmăriți la TVR și vă urez sărbători cît mai senine și mai aproape de bucuria și iubirea cu care ne-ar prinde bine să ne înconjurăm!
 photo 1-DSC_0002_zpsad5dd3f1.jpg

La Mulți Ani!

 

 

» Filed Under Am vazut, De prin Europa, De prin Romania, evenimente | Leave a Comment

Sfîntul Andrei între strigoi și lupi

Posted on November 30, 2014

 

Dacă azi noapte ați auzit lupte pe-afară, să știți că se războiau strigoii așa cum fac în noaptea de 29 noiembrie. Sau poate că voi ați fost pregătiți, ați păzit usturoriul și v-ați ferit de moroi, vîrcolaci și vampiri. A, nu? Atunci să vă pregătiți mai bine anul viitor.

Cum se face? Aveți mai multe variante. Una dintre ele este să vă adunați mai mulți, și băieți și fete, să puneți pe masă mai multe căciulii (adică căpățîni) de usturoi înconjurate de tămîie, smirnă și lumînări aprinse (păstrate de la Paște). Apoi puneți și ceva de mîncare pe masă și stați și vă distrați toată noaptea. Adică, un fel de Halloween. Dimineața fetele iau usturoiul și-l duc la biserică să fie sfințit și să fie folosit drept leac.

Mai există o variantă în care usturoiul, cu o pîine, un fir de busuioc, o ață roșie și rachiu, strînse de la vreo 10 fete, e păzit toată noaptea de niște babe. A doua zi, adică azi, se face horă cu băieții și la sfîrșit fetele împart tot băieților. Pîinea se mănîncă, rachiul se bea – deci, tot o petrecere. Usturoiul se păstrează de leac. Dacă dispare din usturoi în timpul nopții, nu-i merge bine fetei care l-a adus. Așa că vedeți pe cine puneți să-l păzească.

Cred că din usturoiul meu s-a furat

Cred că din usturoiul meu s-a furat

Tot azi noapte, fetele și-au aflat ursitul (mai ales în Maramureș) …sau nu. Și unele gospodării s-au pregătit împotriva fiarelor pădurii (cîte or mai fie ele) legînd cu sfoară toate instrumentele tăioase sau ascuțite, inclusiv pieptănul și ascunzîndu-le pentru a nu fi folosite de Sfîntul Andrei. Adică azi nu se taie nimic și dacă n-ați avut inspirația să vă aranjați părul de cu seară, azi rămîneți cu părul brambura.

Azi e ziua Sfîntului Andrei, cel care a adus creștinismul în zona noastră și care e considerat patronul spiritual al românilor și ocrotitorul României.

Ziua Sfîntului Andrei se numește și Ziua lupului sau Gadinetul șchiop (gadinet este numele dat lupului ca zeitate a iernii). De Sfîntul Andrei, lupii sunt mai ageri și chiar își pot vedea coada, adică pot îndoi gîtul. Noaptea pe 30 noiembrie se adună și primesc pradă de la Sf. Andrei pentru perioada iernii.

Canis_lupus_portrait

Foto: Gary Kramer

La țară se ung porțile, ferestrele și pragurile cu usturoi și nu se muncește. Lupul nu se apropie de gospodăria în care nu se muncește (motivul îmi scapă) dar mi se pare un obicei foarte bun.

Și toate animalele vorbesc în noaptea care vine așa că faceți și voi o încercare cu animăluțele de pe lîngă voi.

Despre lup, lupul cenușiu din pădurile noastre, legenda Marelui Lup Alb, protectorul dacilor, vom mai vorbi.

 

» Filed Under Altele, Am aflat, am citit, De prin Romania | Leave a Comment

Melancolie locală și istanbuleză

Posted on November 28, 2014

 

Îmi dă tîrcoale o melancolie. Să fie influența Istanbul-ului lui Pamuk, adică a cărții pe care o citesc acum? Un pic, mai ales că n-am reușit să ajung la Istanbul toamna asta, așa cum îmi propusesem. E un pic și ceața asta care topește contururile și amăgește ochii suprapunînd amintiri și insinuînd senzații. E și legarea la vatră de ceva vreme căci fiecare pasiune își cere sacrificiile sale iar concertul de colinde care se apropie nu prea lasă timp de plecări. Și, da, mi-e cam dor să plec.

 photo 1-DSC_0152_zps2df67d52.jpg

Mi-e dor de Constanța și am restanțe grele, doar că mi-e și un pic teamă că ceea ce voi găsi acolo iar mă va întrista. Nu e vorba de tristețea aia cuminte pe care ți-o trezește orice abandon. E vorba de o tristețe mult mai adîncă care vine dintr-o legătură profundă cu orașul mamii și-al bunicii, orașul viu și colorat al vacanțelor de vară. Acolo e plaja, apa și pietrele în care mă recunosc. Mirosul mării, pe care îmi pare că-l percep încă de la trecerea Dunării, e purtător al tuturor aventurilor și bucuriilor copilăriei libere.

 photo ConstantadinspreTomis_zpsc474fe82.jpg

Mi-e dor să plec oriunde, mi-e dor de avioane și de metrouri străine, de castele, țărmuri și ruine, vreau în Africa, în deșert, vreau oriunde în lume.

 photo 1-DSC_0443_zpsa7b123ad.jpg

 

Bun, gata, ne potolim. Deocamdată, pentru că singurul plan clar e Catania și asta abia în primăvară, o să-mi îndrept melancolia spre poveste. Pentru că mi-e dor și de scris, pentru care găsesc prea puțin timp și prea puțină liniște în ultima vreme.

…….

Asta scriam acum ceva vreme. Între timp mi-a trecut melancolia pentru că am petrecut ceva vreme alergînd după hărtii. Nu are rost să vă bag și vouă degetele în priză pentru că știți cu toții ce înseamnă birocrația de la noi. În plus, e cam greu să fii melancolic în plină campanie electorală. N-am putut și nici n-am vrut să fac abstracție.

Între timp am terminat și cartea lui Pamuk și știu că nu voi mai privi nicioadată Istanbul-ul cu aceiași ochi. Voi căuta sigur cu privirea rămășițele vechilor case somptuose din lemn care au dispărut în nenumărate incendii pe care istanbulezii le-au suportat cu resemnare, cu melancolie și cu un oarecare sentiment de vinovăție. Voi căuta străduțele de care povestește Pamuk și podul Galata va căpăta dimensiunea tristeții unui oraș rupt între vechi și nou, între bogăție și ruină. E posibil să-mi doresc, ca și autorul și mulți alți locuitori ai orașului, să număr vapoarele de pe Bosfor și să mă întreb de unde vin și unde se duc.

Pentru mine, care fac parte dintr-un popor care n-a plecat să cucerească pe nimeni și n-a avut veleități de imperiu, e fascinant să încerc să înțeleg modul de gîndire și sentimentele unui popor obișnuit cu măreția cuceririi. Mai mult, voi căuta probabil în privirile istanbulezilor acea mixtura  de orient și occident, parcă permanent sub semnul contradicției și a incertitudinii.

istanbul_Pamuk_produs

Cartea este minunată și merită citită chiar dacă n-ai fost niciodată la Istanbul. Îți vei dori sigur să faci un drum pînă acolo să simți un pic din frumusețea și melancolia orașului.

» Filed Under am citit, Am vazut, De prin Europa, De prin Romania | Leave a Comment

E ziua dreptului la speranță

Posted on November 16, 2014

 

Idealiști, poate chiar naivi, mulți dintre noi sperăm ca lumea noastră să dea un semn că putem spera la normalitate.

Sunt mulți obosiți de atîta hărțuială și mizerie, scîrbiți de obrăznicia și cinismul aruncat în ochii și urechile noastre de atîta timp.

Sunt mulți dezamăgiți de trădările și nereușitele din anii trecuți.

Sunt mulți cei care, în dorința firească de a avea o viață cît de cît normală, au renunțat de mult să mai citească ori să asculte politicienii corupți, tupeiști și demagogi.

O parte dintre aceștia mulți s-au hotărît însă să facă încă o încercare de a creea o breșă în această caracatiță care sufocă lumea noastră de atîția ani.

Primul român care a votat azi pentru Iohannis

Primul român care a votat azi pentru Iohannis  cu un mesaj clar pentru Ponta

Indiferent de rezultatul alegerilor de azi, fiecare vot va veni cu o mare încărcătură de speranță, va fi un “se poate” în plus.

Românii care au fost nevoiți să-și caute normalitatea în altă parte a lumii, dau un semn extraordinar de solidaritate și de unitate, așa cum noi n-am văzut de mult.

Dan Coroian-Vlad a fost primul român care a votat azi în Noua Zeelandă.

” Nu vreau sa imi pierd limba, “I Love You” dă bine numai in filme. Nu vreau să o mai văd pe mama plângând atunci cand plec. Nu mai vreau atacurile de panică în dimineața plecării. Nu mai vreau să mă simt un ticălos care alege bunăstarea si casa pe malul marii in favoarea prietenilor de o viața, Clujului, familiei… Nu “vreau o țara ca afara”. Vreau doar un pic de normalitate si certitudinea ca nu ne îndreptam din nou in direcția greșita. Bunăstarea va veni, probabil, prea târziu pentru noi, dar sunt dispus sa renunț in favoarea unui trai decent.”

De fapt asta am vrut toți, un trai decent.

Și dacă cei din afara țării au găsit tăria și voința de a merge sute de kilometri și de a sta ore întregi la coadă pentru a vota, e firesc ca și noi, cei obosiți, cei dezamăgiți, cei blazați, cei care-și apără bruma de liniște întorcînd capul de la ce nu mai vrem să vedem, să avem forța să sperăm sau măcar să dorim să sperăm.

Poate că Iohannis mă va dezamăgi la fel cum a făcut-o Constantinescu. Habar n-am. Ceea ce știu însă e că, după f. mulți ani, avem o șansă. Să n-o irosim și să votăm!

Există totdeauna minuni, mai ales atunci cînd totul pare pierdut.

Votul către Iohannis este astăzi o șansă!

 

» Filed Under Altele, De prin Romania | Leave a Comment

Fortul 13 sau istoria ignorată

Posted on October 29, 2014

 

Vorbind cu Renate și Cătălin (TravelBadgers) despre vizita la Fortul 13 de la închisoarea Jilava, am aflat că ei au vizitat închisoarea Sighet. Citind articolul Renatei, am realizat imensa diferență între închisoarea din Maramureș care a fost transformată în muzeu, muzeu care este extrem de bine întreținut și documentat și Fortul 13.

 photo 1-DSC_0133_zpsb1c78931.jpg

E destul de greu să faci un exercițiu de imaginație și să încerci să înțelegi prin ce-au trecut deținuții politici în vremea comuniștilor. E cu atît mai dificil dacă o închisoare nu mărturisește mai nimic, așa cum e cazul Fortului 13. Și nu mărturisește nimic, pentru că zidurile goale fără cuvintele și imaginile oamenilor, nu spun niciodată suficient.

 photo 1-DSC_0167_zps72830aa0.jpg

Se numește Fortul 13 pentru că de fapt, face parte dintre cele 18 forturi ridicate la dorința lui Carol I, în perioada 1870 şi 1890, care reprezentau un sistem de apărare gîndit de către generalul belgian Henry Alexis Brialmont şi de către căpitanul de geniu Ioan Clucer. Inițial a folosit drept depozit de muniţii şi garnizoană militară. În 1907, aici au fost aduşi o parte dintre ţăranii arestaţi la răscoală și Jilava a fost amenajată ca închisoare militară ca apoi, de la 1 aprilie 1948, să fie trecută în subordinea Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor. În perioada 1948-1964, Fortul 13 a fost un penitenciar de tranzit şi de triere a deţinuţilor politici.

 photo 1-DSC_0148_zps94e31119.jpg

Fosta închisoare are un statut de struțo-cămilă. Declarat în februarie 2012, de către Ministerul Culturii, monument istoric de grupa A, adică obiectiv de mare importanță naționala, se află acum, în urma semnării unui protocol de colaborare între Institutul Național al Patrimoniului și Administrația Națională a Penitenciarelor, în administrația acesteia din urmă. Și dacă în 2013, aceștia se lăudau că fosta închisoare va fi amenajată ca memorial pînă în luna august a acestui an și deschisă publicului, lucrurile nu stau chiar așa.

Deși a fost unul dintre cele mai cumplite locuri de detenție în care și-au pierdut viața opozanți ai mișcării legionare apoi, după 1940 deținuți politici considerați dușmani ai regimului comunist, Fortul e abia “ținut în viață”. Oficial e deschis publicului, dar, de fapt, e doar oarecum deschis, în sensul că există un tînăr, angajat al penitenciarulu, care-și ia din timpul său în week-end pentru a organiza, din cînd în cînd, vizite la fosta închisoare și a povesti cîte ceva din ce a auzit și a citit.

 photo 1-DSC_0405_zpsc9a0f3f2.jpg

Ca să poți vizita locul, accesezi o pagină de facebook, creată tot de tînărul cu pricina, unde urmărești cînd mai anunță o vizită, apoi îi trimiți un mesaj în care îți anunți participarea și-i trimiți o copie după cartea de identitate. De ce e atît de complicat? pentru că Fortul 13 nu are o intrare proprie. Pentru a putea ajunge acolo, trebuie să intri prin incinta penitenciarului Jilava. Da, în care ajung cam toți deținuții de drept comun, inclusiv cei faimoși pe care-i știm toți. Se intră doar cu aparatul foto, fără telefon și de preferință fără genți (e mai serios ca la aeroport) iar actele de identitate sunt oprite și se înapoiază doar la ieșire. Pe urmă treci prin curtea penitenciarului unde n-ai voie să faci poze, mergi pe lîngă zid și ghidul îți spune cum să reacționezi dacă te întîlnești cu un grup de deținuți.

Poate părea amuzant, dar nu e.

Dacă nu ar fi ghidul și dacă n-ai citi mărturii ale celor puțini supraviețuitori, ar fi aproape imposibil să-ți imaginezi  bătăile cu furtunul, execuțiile din Valea Piersicilor, lipsa luminii, traiul a 50 de oameni într-o singură celulă sau chiar a 120 în unele mai mari, cumplita celula zero a condamnaților la moarte, teroarea celulei neagre, înfometarea, bolile, dormitul la șerpărie (adică pe jos sub priciuri pentru că nu existau suficiente pentru toți), umezeala, frigul cumplit și tratamentul sub-uman prin care au trecut medici, profesori, avocați, scriitori, generali de armată, foști miniștri, ingineri, istorici, arhitecți sau preoți.

Și n-ai putea să-ți dai seama pentru că sunt prea puține lucruri acolo care să spună astfel de povești. Cîteva căni ruginite, niște lanțuri și instrumente de tortură, căteva înscrisuri pe pereți sau uși, cîteva paturi metalice, două manechine nepotrivite într-una dintre celule, o placă A4 cu cîteva fotografii și cam atît. Poate mi-a scăpat cîte ceva dar sigur nimic esențial.

 photo 1-DSC_0329_zps580d96bc.jpg

 photo 1-DSC_0216_zps38da9b58.jpg

 photo 1-DSC_0317_zpse5c27696.jpg
Pe ușa celulei în care a fost închis Generalul Antonescu

 photo 1-DSC_0307_zpse0b22bd0.jpg

 photo 1-DSC_0305_zpsb504a2f8.jpg

 photo 1-DSC_0296_zps0887352f.jpg

 photo 1-DSC_0214_zpse8e449d7.jpg

 photo 1-DSC_0209_zpsb7f34e1c.jpg

 photo 1-DSC_0194_zps343cb294.jpg

 photo 1-DSC_0189_zps0975707e.jpg

 photo 1-DSC_0183_zps40a9207f.jpg

“Dacă vrei să trăiești, bagă paie sub haine” 

 photo 1-DSC_0215_zpsf9058c20.jpg

Am intrat în celula neagră – celula de izolare în care acum se află un bec. Atunci nu exista nici o sursă de lumină. Celula era vopsită în negru și cu pămînt pe jos, pămînt acoperit de apă. Deținuții erau aduși legați la ochi, erau împinși în acest spațiu în întuneric total și umed pe care-l împărțeau cu șobolanii și insectele. Nici unul dintre cei puțini care au supraviețuit nu știe cît au stat înăuntru pentru că nu aveau nici un fel de reper. Teroarea era atît de mare încît unii dintre ei nu au avut niciodată puterea de a ajunge pînă în capătul celălalt al celulei.

 photo 1-DSC_0347_zpse4feb4a6.jpg

Politica perversă a conducerii închisorii era menită să împingă deținuții la disperare, sinucidere, nebunie sau la moarte prin înfometare, bătaie și boli.

Mircea Niculae, închis la numai 17 ani în 1950 pentru că împărțise manifeste, ajuns după 8 luni de Jilava la 37kg, povestea că deținuții erau obligați să stea ore întregi în picioare, primeau un polonic de terci de 2 ori pe zi și 125 de pîine pe zi pentru 8 persoane. “Împărţeam între noi bucata asta de pâine şi ca să putem tăia ascuţisem mânerul lingurii de ciment. Când ne scotea la numărătoare afară intram şi ieşeam în ciomege. În cameră trebuia să stai în pielea goală, pentru că era extrem de cald şi aveam un singur geam, vopsit cu var, ca să nu se vadă afară.”

Mi-a fost greu să simt măcar pe departe dimensiunea dramelor dintre pereții închisorii – poate că nu sunt un om cu prea multă imaginație dar cred că puțini oameni au o imaginație atît de puternică încît să-și facă măcar o idee despre realitatea de atunci, în lipsa unor imagini, a unor cuvinte, a unor mijloace mai concrete.

Marea parte a fortului stă să cadă sau e revendicat de lumea vie.

 photo 1-DSC_0485_zpsb5a3d030.jpg

 photo 1-DSC_0410_zps93943e59.jpg

 photo 1-DSC_0379_zps805f7b8b.jpg

 photo 1-DSC_0360_zps2202e53d.jpg

 

 photo 1-DSC_0151_zpsd0184e8c.jpg

“Douazeci de brute, așezate față în față, pe două rînduri, la intrarea în închisoare, țineau deasupra capului niște bate noduroase, formand un fel de bolta de portic gotic si asteptau cu fete vesele trecerea pe sub furcile caudine a unui convoi de aratari cu fete cadaverice si trupuri scheletice, care se apropiau de ei.” Pentru a-l “introduce” in atmosfera inchisorii, gardianul care-l insotea i-a oferit “lamuriri”: “Astia-s musterii celulei zero, ma, si, inainte de a fi izicutati, is priponiti in lanturi la zero pana le vine raspunsul la cererea de gratiere. O sa vezi tu acum ce papara le-a pregatit baietii nostri. Casca bine ochii, ca sa nu calci si tu pe urmele lor!” – scria generalul Ion Eremia.

Sunt multe mărturii de acest fel doar că ele nu se regăsesc tocmai în locul unde au fost trăite. Cred că oamenii care au suferit și murit acolo, merită mai mult, noi merităm să știm mai mult, e bine să știm și să ne amintim. Și asta nu se face doar cu ziduri.

 photo 1-DSC_0212_zps54dce1c3.jpg

 photo 1-DSC_0348_zpscd7143f0.jpg

 

» Filed Under Altele, Am aflat, Am vazut, De prin Romania | 6 Comments

Flash-mob cu SONG-ul la Crama Atelier Murfatlar

Posted on October 17, 2014

 

Pe 10 octombrie, a fost o zi a vinului, nu a oricărui vin ci a vinului de calitate al Diviziei Premium Murfatlar, M1.Crama Atelier, acolo unde se pun la cale niște licori pe care și le-ar dori oricine în propria vinotecă (cine are) sau măcar așa, din cînd în cînd, pentru bucuria nebună a simțurilor.

 photo 105-DSC_0158_zps10c9268f.jpg

 photo 197-DSC_0292_zpsdf30afbf.jpg

N-am ajuns acolo ca blogger ci cu o parte a grupului SONG, la invitația lui Dan Bundur, Managerul general al cramei. Ca surpriză. Pentru că asta e ce și-a dorit Dan: să fim o surpriză totală – un flash-mob la sărbătorirea campaniei de toamnă a acestui an.

 photo 189-DSC_0280_zps1d36db31.jpg

Și chiar a fost o surpriză chiar și pentru ci de la Cramă căci totul s-a păstrat într-un secret total. Atît de secret, încît în autocarul care ne-a dus către mare, nu numai că n-am cîntat nici măcar două note dar am vorbit de orice în afară de cîntat, concerte, turnee sau orice ar fi putut avea legătură cu SONG-ul. “Mă, ți-aduci aminte…..” Șttt…. coate…semne…. Stresant rău! Din fericire, ne-am descurcat.

La eveniment au fost peste 120 de persoane – somelieri, proprietari de restaurante si magazine de specialitate, jurnalisti si bloggeri de vinuri, distribuitori și consumatori, care au avut parte de o trecere în revistă a întregului proces de creare a vinului, începînd de la culesul strugurilor pînă la forma lui din sticlă. Daniel Negrescu, managerul de marketing Murfatlar Romania, alături de a viticultorul Liviu Teleanu au fost gazdele care au spus povești despre viticultură și i-au supraveghetat pe invitați la cules struguri. Noi am tras chiulul la această vizită pentru că trebuia să profităm de absența tuturor din crama mică (Atelier) unde urma să aibă loc o degustare și unde trebuia să pregătim surpriza.

1920411_645407288912347_6603190408728258777_n

Foto: M1 Crama Atelier

 photo 068-DSC_0113_zps5653f7db.jpg

După ce am stabilit unde stăm și care e scenariul, ne-am dus și noi să ne alăturăm grupului mare, cu grija de a fi pe fază și a ne strecura rapid spre cramă pentru a ne ocupa locurile desemnate.

Ne-am plimbat prin crama mare, urmărind drumul pe care-l fac strugurii pînă la stadiul de vin îmbuteliat cu o mică pauză în sala de fermentare pentru o „degustare” de must dulce și gustos.

 photo 088-DSC_0136_zps8fca6df5.jpg

 photo 155-DSC_0244_zps28abd4ec.jpg

 photo 140-DSC_0225_zps66137a7e.jpg

 photo 130-DSC_0192_zps26212f4e.jpg

 photo 118-DSC_0174_zps1ef6c8a6.jpg

Ajungem în sfîrșit la crama Atelier unde ne ocupăm locurile în jurul a două mese, de o parte și de cealaltă a culoarului unde urma să se adune lumea pt. degustare.

 photo 196-DSC_0290_zps2c6ffc82.jpg

S-a umplut locul și oenologul Răzvan Macici a dat drumul la treabă, adică la dezustarea a 3 soiuri de vin roșu: Leat 6500 Pinot Noir 2012, Arezan Feteasca Neagra 2012 si Leat 6500 Merlot 2011. Razvan a descris vinurile și ne-a povestit despre recolta de anul ăsta și despre campania de toamnă care tocmai se încheiase.

 photo 15523096781_7d2b41722b_o_zps537d25dc.jpg

 photo 206-DSC_0302_zps14e2e353.jpg

Eu nu sunt nici pe departe mare specialist în vinuri. Îmi place vinul și sunt destul de mofturoasă dar nu știu să descriu un vin în limbaj de specialitate și nu știu care sunt subtilitățile unui vin.

Așa că o să vă zic cu cuvintele mele de profan cum mi s-au părut cele trei vinuri. Inutil să spun că mi-au plăcut toate. Primul, Pinot Noir, mi s-a părut un vin cald, pufos și tandru, așa ca o mîngîiere. Al doilea, Fetreasca neagră mi s-a părut un pic mai plin și mai pătrunzător fără a fi însă aspru. Și avea un miros de-ți lua de-a dreptul mințile. Sincer, nu-mi amintesc să fi mirosit vreodată un vin care să fie atît de prezent și complex. Mirosea parcă a fructe de pădure și a condimente. Demențial!

După primele două vinuri, am primit semnul discret și se pare că am reușit să-i surprindem pe toți, inclusiv pe Răzvan Macici, cu un “Iac-așa” precedat de o scurtă ceartă (mimată desigur) care să atragă atenția celorlalți.

 photo 15523161331_9f862968e8_k_zps21db715e.jpg
Foto: M1.Crama Atelier

 photo 15339712177_35ac53fd88_o_zps9be3682a.jpg
Foto: M1.Crama Atelier

 photo 15339424879_948de1e353_o_zps34eb7b1b.jpg
Foto: M1.Crama Atelier

Am fost surprinsă să constat că mulți dintre cei de acolo, chiar și cei mai tineri, știau de noi și s-au bucurat sincer să ne audă. Unii au venit și ne-au felicitat, alții ne-au întrebat de planurile viitoare și de concertele la care ar dori să vină. A fost o mare bucurie pentru noi să fim primiți atît de frumos.

 photo 15339594348_8f73b1d901_k-1_zpsa37550c6.jpg

Răzvan Macici a fost la fel de surprins de flash-mob-ul nostru ca toți ceilalți invitați

Foto: M1.Crama Atelier

După ce s-a liniștit lumea, a venit și cel de-al treilea vin, Merlot-ul. Care, pe mine cel puțin, m-a dat gata definitiv. Chiar dacă nu e la fel de tandru ca Pinot-ul și nici la fel de parfumat ca Feteasca, e un vin plin, temperamental și complet. Acum chiar îmi pare rău că nu știu suficient de multe despre vinuri să pot explica cît e vinul ăsta de perfect. Eu sunt deja fan pe vecie.

 photo 207-DSC_0303_zps78a47a0d.jpg

Pînă la următorul concert al SONG-ului care nu e foarte departe și despre care o să vă anunț eu din timp, vă urez să aveți parte de un vin bun la drum de seară.

» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Romania, evenimente | Leave a Comment

Blogosfera de natură – lupul cenușiu

Posted on October 9, 2014

 

Știu de ceva vreme că sunt un om norocos. N-am avut niciodată noroc la loto dar nu despre acest tip de noroc vorbesc. Vorbesc de norocul de a mă fi născut cu o grămadă de talente (pentru care nu am nici un merit și pe care nici nu le-am fructificat la maxim din incapacitatea de a alege o direcție în care să fac performanță și din lene), de imensul noroc de a mă fi născut optimist și de a iubi atît de multe lucruri încît lumea e o continuă bucurie pentru mine. Dar, mai ales, de norocul de a fi avut 2 părinți excepționali (sau cum zic eu normali – adică așa cum ar trebui să fie toți părinții) care m-au iubit, au fost responsabili și mi-au ținut mai mult de 7 ani acasă și care, la rîndul lor, iubeau natura, mișcarea, animalele, oamenii, cărțile și arta. Cu alte cuvinte, din punct de vedere emoțional și spiritual, nu mi-a lipsit nimic.

Prin urmare, îmi place pămîntul ăsta cu totul. Cînd Doru Panaitescu s-a hotărît să adune o blogosferă de natură n-am putut să rezist, mai ales că-l știu pe Doru ca un om neliniștit, neliniștit în sensul bun, adică dintre cei ce nu pot sta cu fundul pe cămașă: trebuie să meargă undeva, să caute ceva, să construiască ceva.

Fiecare blogger care dorește să participe la proiect își alege un animal sălbatic, sau o pasăre, sau o insectă (fiecare cu pasiunile sale) din fauna României, pe care, sub coordonarea lui Doru, s-o promoveze.

A fost o alegere foarte grea tocmai pentru că nu prea știu să existe ființă vie care să nu-mi placă (mă rog, am ceva probleme cu țînțarii…..). Inițial, m-am gîndit la cioara grivă pentru care am o mare slăbiciune dar m-aș fi privat de o expediție în căutarea sălbăticiunii și de noutate.

 photo Cioaragriv1030_zpsdc53560c.jpg

Am vrut să aleg popîndăul (despre care eu am o poveste specială pe care o voi spune cîndva) dar mi l-a suflat cineva de sub nas.

Foto Doru Panaitescu

Foto Doru Panaitescu

Și-uite-așa, dintr-odată, nu știu cum, mi-a venit în cap lupul (canis lupus), ruda cîinilor noștri (deși, dacă mă uit la Domnul Fix, nu s-ar zice), animal controversat, hăituit, admirat, inteligent, subiect al multor povești în care a fost personaj cînd negativ, cînd pozitiv. Eu zic că am ales bine. Abia aștept să plec în căutarea lui. Nu știu cînd o voi face și nici ce șanse voi avea, dar simt deja o stare de euforie: am un țel clar.

Vouă ce animal vă place cel mai mult?

» Filed Under Altele | 1 Comment

Înțelepciunea pămîntului – călătoria ca educație II

Posted on October 1, 2014

 

Ziceam, mai acu’ să tot fie ceva vreme, că pentru mulți, călătoriile au fost o sursă de educație. Dar să nu ziceți că vorbesc din auzite, uite, eu mărturisesc că n-am prea învățat geografie la școală. Mai deloc.

Era greu să înveți ceva de la o profesoară care făcea dezacorduri între subiect și predicat și care, în momentul în care a vrut să explice cum apar cutremurele, a apelat la limba gimnastică. Aplicînd mîinilor din dotare o energică mișcare de forfecare, îți țugui inteligent gurița, îți așeză ferm și îndesat capul pe gușulița dublă  (inutil, să vă zic ce poreclă avea, nu?), făcu ochii mari ca Marin Moraru în Căldură Mare cu privire placidă și plină de semnificații și zise această propoziție memorabilă, rămasă în istorie: “Faliile face așa”.

Trebuie totuși să recunosc că a fost suficient de sugestiv încît să-mi amintesc. Din nefericire, restul explicațiilor ei nu s-au ridicat niciodată la nivelul poveștii despre cutremure. Prin urmare, n-am știut niciodată să desenez Carpații de curbură, sau orice altă formă de relief de altfel.

Ceea ce n-am învățat la școală, am învățat umblînd. Am aflat mult mai multe despre țări, munți, mări sau rîuri pregătindu-mi călătoriile sau pur și simplu călătorind. Parcă lumea se vede altfel de pe creasta Piatrei Craiului și capătă sens. Parcă așa te dumirești care-i nordul și pe unde e una alta. Adică, capeți perspectivă.

Poiana Zănoaga iarna

Poiana Zănoaga iarna

Și pentru că eu nu am poze digitale de pe creastă, am găsit un filmuleț

Unul dintre marile cîștiguri pe care-l capeți călătorind este modestia, prin prisma unei perspective mai largi. Dacă tu în satul tău din care n-ai ieșit în veci ești cel mai înalt la 1,80 ai tăi, ai toate șansele să fii tare mîndru, încrezător că ești cel mai grozav om din lume. Dar dac-ai da nas în nas cu unul de 1,90 din satul vecin?

Vorbele înțelepte de azi: “Ah ! cela rend modeste de voyager; on voit quelle petite place on occupe dans le monde.” (Ah! călătoriile te fac modest. Vezi ce loc mic ocupi în lume). Este ce scria,  într-o scrisoare către Luise Colet, Gustave Flaubert, un mare iubitor de călătorii (a călătorit, printre altele, prin Turcia, Grecia, Italia, Egipt, Liban, Palestina, Siria) care a și scris de altfel o mulțime de carnete de călătorii.

51NH6S5KN6L

Pe de altă parte, călătoriile te fac mai încrezător – descoperi că poți face mult mai multe decît credeai, că oamenii sunt tot oameni oriunde te-ai duce, cu aceleași bucurii, vise și tristeți, că îi înțelegi mai bine pe ceilalți și uneori chiar pe tine însuți.

Dar despre asta, poate, altă dată.

» Filed Under am citit, Am vazut, De prin Romania, vorbe de duh | Leave a Comment

keep looking »