Mini foto-poveste – statui româneşti la Lisabona
Posted on October 20, 2013
Ştiţi voi vreo statuie românească sau a vreunui român la Lisabona? Eu am găsit una. Nu de piatră, nu de bronz ci de carne şi oase.
Un pirat fioros stătea ameninţător la poalele Monumentului Descoperirilor (Padrão dos Descobrimentos) pe soclul său de artist de stradă. Pentru că îmi plac artiştii şi apreciez efortul şi dificultatea de a sta nemişcat atîtea ore, m-am dus ţintă la cutiuţa lui de pe jos şi i-am lăsat nişte bănuţi.
Corsarul s-a înclinat ceremonios şi m-a salutat elegant cu pălăria. S-a dovedit că sub costumul de epocă se ascundea un român. Un român din Vaslui care se duce acolo vară de vară să câştige un ban. Se pare că-i merge destul de bine. Cînd ne-a auzi vorbind româneşte, a căpătat brusc viaţă. Am schimbat cîteva vorbe cu el. S-a lăsat fotografiat în diverse ipostaze şi nu numai pentru bani dar şi pentru că i-am zîmbit şi eram de-ai lui.
» Filed Under Am vazut, De prin Europa, Fun Turism | Comments Off on Mini foto-poveste – statui româneşti la Lisabona
Lisabona între Barcelona şi Buenos Aires (I)
Posted on October 16, 2013
Grămada de fotografii pe care am făcut-o luna trecută mi-a mîncat timpul şi viaţa! Sortez, sortez, editez pe ici pe colo, revin, mă răzgîndesc, pendulez între încîntare (pentru ce-mi amintesc) şi nemulţumire (faţă de rezultatele mele) şi trec de la Portugalia la Turcia într-un carusel de imagini care mă fac, pe de o parte, să mă simt încă în vacanţă, şi, pe de altă parte, să intru în panică legată de timp.
Plimbarea mea din Portugalia a fost cam aşa: 3 zile în Lisabona, 1 zi în Sintra, o zi în Porto, o jumătate de zi în Aveiro şi încă o zi în Lisabona.
Lisabona mi-a amintit de Barcelona prin pantele şi panoramele sale dar şi un pic de Buenos Aires prin străduţele pitoreşti din Alfama sau Bairro Alto. Toată lumea a fost anul ăsta în Portugalia şi s-a scris mult, despre multe, aşa că n-o să insist pe detalii istorice, tehnice sau alte lucruri pe care le ştiţi deja. O să zic ce mi-a plăcut mie sau ce nu m-a impresionat.
Ce mi-a plăcut:
1. Oamenii – mi s-a părut că semănăm destul de mult ca fizic, ca limbă şi ca temperament. În plus, portughezii mi s-au părut foarte deschişi, vorbăreţi şi binevoitori.
Acesta a fost ghidul nostru din turul gratuit de 4 ore (care iniţial erau 3 dar ghidul era clar pasionat de ce făcea şi a făcut o tură mai lungă de centru cu poveşti, istorii şi foarte multă energie).
Turul e făcut de SANDEMANs şi eu am făcut rezervare online înainte de plecare. A fost foarte bine venit în prima zi, numai bun să te bage-n atmosferă. Iar ghidul a făcut toţi banii (fiecare a dat 5-10 euro la sfîrşit pentru că a fost f. bun).
2. Tot ce am văzut în zona Belém – Mănăstirea Ieronimilor (Mosteiro dos Jerónimos), Turnul din Belém (Torre de Belém) sau Monumentul Descoperilor (Padrão dos Descobrimentos). Sunt multe altele de văzut acolo dar nu le poţi vedea într-o singură zi. Belém va fi o poveste separată.
3. Tramvaiul turistic 28 şi tot ce numesc ei “elevador” adică liftul Santa Justa sau cele trei funiculare (Ascensor da Gloria, da Bica şi do Lavra).
4. Mîncarea. Am mîncat o grămadă de fructe de mare ceea ce m-a umplut de mulţumire, punctul culminant fiind la Aveira – subiect pentru altă poveste. Nefiind mare mîncător de peşte am stat în expectativă şi am lăsat-o pe prietena mea Roxana să ia bacalhau (adică cod) în diverse feluri. Am găsit un fel, Bacalhau a Brás, foarte pe gustul meu. Patiseria a fost şi mai pe gustul meu şi m-am înfruptat din mai multe modele, care de care mai tentante. Ce nu m-a impresionat în mod deosebit au fost faimoasele pasteis de Belém de la renumita cofetărie cu acelaşi nume. Au fost foarte bune, nu zic nu, dar nu cu mult mai bune decît ce găseşti şi în alte părţi ale oraşului, cu mult mai puţină coadă şi presiune.
5. Sangria din care am băut de m-am săturat să-mi ţină măcar pentru cîteva luni. Am avut o tentativă zilele trecute să cer una în centrul vechi şi m-am răzgîndit ca să nu fiu dezamăgită. Pentru cea mai bună sangria pe care am băut-o-n viaţa mea (din vin alb cu kiwi, portocale, lămîi, mere, banane, scorţişoară, mentă şi struguri) trebuie să-i mulţumesc Ioanei de la Printre rânduri cu care m-am întîlnit într-o seară la malul rîului în Parque das Nações. Şi sangria de care vă spun şi pe care o şi vedeţi mai jos era la Irish Pub dacă vă vine să credeţi. Ioanei trebuie să-i mulţumesc nu numai pentru seara plăcută dintr-o zonă extrem de aerisită şi pentru minunata băutură care mi-a rămas în minte ca etalon. Trebuie să-i mulţumesc şi pentru căteva sfaturi extrem de utile pe care mi le-a dat şi pe care le-am pus în aplicare – am văzut castelul São Jorge (Sf. Gheorghe) seara la asfinţit şi am fost la Aveiro datorită ei. Bune idei!
Mă găndeam eu că mi-a plăcut Lisabona dar cînd enumăr tot ce mi-a plăcut văd că se adună. Abia am ajuns la numărul 5 şi încă mai am. Eu zic că e de ajuns pentru azi – mai e timp şi pentru celelalte cel puţin 5 motive pentru care îmi place Lisabona. Nu le ţin secret, doar le las să dospească şi vi le zic după un mic suspans. Doar aşa ca să vă dau de gîndit, va fi vorba de lucruri colorate, de lucruri vii, surprize plăcute şi mai puţin plăcute.
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | 5 Comments
Istanbul – imperiu, graniţă, fuziune
Posted on October 10, 2013
Azi voiam să mă apuc să scriu despre Portugalia dar n-am putut pentru că încă de dimineaţă nu aud decît despre Istanbul. Şi-n plus mi-a căzut din maldărul de vederi, bilete şi cărticele exact biletul de intrare de la Aya Sophia. Aşa că, ce să mai fac? Nu-mi rămîne decît să-i confirm lui Iulian Sîrbu de la Trans-Ferro că Istanbul-ul este unul dintre cele mai fermecătoare oraşe pe care le-am văzut. Şi cum să nu fie?! Capitală a Imperiului otoman, roman de răsărit şi mai apoi bizantin, denumit, pînă în sec.20, Constantinopol (după Constantin cel Mare), a fost cel mai mare şi înfloritor oraş european al sec.12.
Istanbul e un oraş al mixturii între orient şi Europa, un oraş plin de lume, dintre care mulţi turişti de toate naţiile, pisici, agitaţie, tramvaie, cafenele, culori şi mirosuri. Moscheele îşi ridică minaretele delicate şi elegante în tot oraşul, multele şi variatele dulcuri turceşti îţi atacă puterea de stăpînire la tot pasul, rugăciunile de seară te uimesc de fiecare dată, cele de dimineaţă îţi tulbură somnul şi nervii dacă nu eşti prevăzător, aşa ca mine, să-ţi iei dopuri de urechi. Restaurantele sunt multe, variate, ieftine şi cu mîncare foarte bună. La cafenea poţi bea o cafea adevărată turcească din aia cu zaţ, tare şi gustoasă, la care ţi se oferă şi un pahar cu apă şi o bucăţică de rahat (cam 2 euro)
La prima vizită de acum cîţiva ani am văzut cam ce vede toată lumea: Palatul Topkapi, Moschea Albastră, Aya Sophia, podul Galata, bărcile încărcate, împodobite strident, pregătite de turul Bosforului, bazarul ameţitor de condimente colorate ce-ţi amestecă mirosurile şi imaginile în creier ca într-un carusel al simţurilor, bazarul mare unde găseşti orice ai putea dori de la bijuterii, la covoare, şaluri, antichităţi, lămpi, ochi de deochi, ceşti, vase, obiecte de lemn, ceramică pictată minunat (ah, ce clopoţei frumoşi mi-am luat de acolo!) într-o gamă variată pe care n-am mai văzut-o decît la mexicani şi la peruani.
Ce m-a impresionat prima oară a fost modul deschis şi prietenos cu care intră turcii în vorbă, şi nu mă refer aici la cei care se tocmesc în bazar (unii sunt cam insistenţi şi obositori), ci la oamenii de pe stradă, ospătari sau vînzători. Majoritatea zîmbesc, intră în vorbă, te întreabă de unde eşti (spre norocul nostru, turcii se pare că ne consideră destul de apropiaţi pe noi românii şi ne privesc cu bunăvoinţă), au un comentariu despre fotbal, sau vor să ştie dacă-ţi place la ei.
Anul ăsta, am fost în Istanbul doar o zi în drum spre Capadochia, dar a fost o zi plină în care am mers de mi-au căzut picioruţele, am fost din nou la Aya Sophia pentru că mi-a plăcut foarte mult şi-am vrut s-o revăd dar am fost sa văd şi ce nu văzusem data trecută: Cisterna, Turnul Galata, piaţa Taksim şi Palatul Dolmabahce.
Credeţi-mă că n-am nici o ezitare să spun că Dolmabahce este mult mai frumos şi mai spectaculos decît Topkapi. Este expresia bogăţiei şi puterii unui imperiu. Ridicat în sec.19, a fost rezidenţa ultimilor şase sultani şi mai apoi a preşedintelui Ataturk.
Otoman, baroc, neoclasic, rococo, într-o îmbinare de opulenţă şi eleganţă care te lasă fără respiraţie. O opulenţă ostentativă ca orice opulenţă dar neţipătoare ceea ce e foarte greu de obţinut.
Mult aur, mult cristal dar cu toate astea totul e elegant şi în culori care se îmbină perfect, totul e studiat în cel mai mic detaliu. Palatul are cea mai mare colecţie de candelabre de cristal de Boemia şi Baccara, printre care şi cel mai mare candelabru de cristal de Boemia din lume, dăruit de Regina Victoria.
Aş vrea să mă credeţi dacă vă spun că nu sunt mare fan al locurilor prea încărcate, prea vizibil bogate. Aici însă am rămas cu gura căscată. E cam scump – 40 TL (cam 15 euro) dacă mergi şi în partea haremului, dar zău că merită. Este fără nici o discuţie unul dintre cele mai spectaculoase palate din lume. Partea proastă a vizitei în interior (pe afară te poţi plimba liber cît vrei) este că nu eşti lăsat singur să te mişti în voie şi în ritmul tău. Intri în grupuri mari cu ghid şi nu ai voie să faci nici un fel de fotografii. Avantajul e că mai afli cîte ceva.
Sunt foarte multe de spus despre Istanbul dar sper că nu vă gîndeaţi că le pot spune pe toate dintr-o bucată. Mai lăsăm şi pentru altă dată, că mă presează Lisabona să zic ceva şi de ea.
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | 3 Comments