Bucurii vechi și noi alături de SONG
Posted on February 27, 2014
Există vreo ființă umană care să nu se mire de trecerea rapidă a timpului? Să nu se mire că emoții și imagini vechi de o viață par la fel de proaspete ca cele de-o zi?
Mă regăsesc ușor în fata de acum 35 de ani, și dacă nu ar fi oglinda care să mă contrazică, aș zice că nimic nu s-a schimbat. Asta simt acum cîntînd aceleași piese de care ne bucuram în studenție și dacă Oanță ar intra acum pe ușă, probabil nu m-aș mira de loc.
(Foto: AGERPRES FLUX / M HUDEK)
Am emoții pentru emisiunea de sîmbătă? Sigur! Nu pentru că a trecut atâta timp, nu pentru că mă tem că nu vom fi la fel. Suntem la fel de proaspeți în bucuria noastră, la fel de SONG. Am emoții pozitive, cele pe care ți le dă apropierea de creație și de public, căci publicul e prezent, chiar dacă nu fizic în fața noastră.
Am trecut pe prea multe scene ca să nu ne amintim magia legăturii cu cei din sală și am avut suficiente emisiuni, ca să ne reamintim că publicul se simte și dincolo de cameră.
Și noi SONG-ul și Oanță am avut totdeauna o legătură specială cu publicul. Am avut concerte cu casa închisă, am avut concert la Ateneu pe care l-am reluat de încă două ori la cererea publicului. Nu știu cum să vă explic mîndria de a vedea, pe afișul concertului nostru de la Ateneu, banderola cu aceste cuvinte: „Concertul se va relua la cererea publicului”. Nu o dată, de două ori. În condițiile în care, nu era prevăzut decît un singur spectacol. Și la primul, credeți-mă, am murit de frică. Ne tremurau genunchii mai rău ca la un examen – era de fapt un fel de examen pentru că în sală erau profesioniști ca Marin Constantin și noi eram un grup de amatori care voia să arate că știe și să cînte nu numai să aibă mișcare șcenică și să se bucure frumos.
Ca să vă imaginați cam care era relația noastră cu publicul, la primul nostru concert la Iași, la Casa de Cultură, cred că prin 1978, era atît de multă lume strînsă la intrare încît, cu o oră jumătate înainte de începerea spectacolului, cînd ne-am dus să ne pregătim – să ne încălzim, să ne schimbăm în costume, să ne machiem noi fetele – nu am putut intra în clădire pentru că pur și simplu nu era loc și nu reușeam să ne strecurăm printre cei ce așteptau să intre la spectacol. Oanță a preluat conducerea, s-a dus în fața noastră, a ridicat un pic vocea să spună tuturor că dacă nu ne lasă să trecem să putem intra în clădire, n-o să aibă pe cine să asculte. De-abia atunci ne-au recunoscut și ne-au făcut un culoar de trecere, evident în urale și încurajări. Cum aș putea să explic cum ne-am simțit? De cele mai multe ori ne simțeam astfel la concerte și bucuria pe care o simțeam noi cîntînd creștea din bucuria celor care ne ascultau.
Probabil, sîmbătă la emisiunea de la TVR2 pe care a pus-o la cale Carmen Movileanu, vom avea aceeași emoție ca atunci cînd eram studenți. Chiar dacă nu mai părem studenți, suntem la fel de tineri, emoția, bucuria și energia au rămas aceleași.
Sperăm să vă bucurăm și pe voi la fel de mult și vă așteptăm cu același entuziasm să ne urmăriți pe 1 Martie, la TVR2, un pic după ora 14.
“Astfel atenți
La tot și la toate
Am învățat mereu
Să fim veșnici.”
» Filed Under Altele | 1 Comment
Călătorie cu SONG-ul și cu Oanță
Posted on February 24, 2014
Zilele astea fac o călătorie în trecutul meu studențesc, cu concerte, repetiții, spectacole, turnee, filmări, înregistrări și vacanțe în familia lui Oanță, o familie de vreo 40 de tineri numită SONG. Timp de cinci ani, am petrecut cu Song-ul mai mult timp decît cu ai mei sau cu iubiții. De altfel, era cam greu să păstrezi un iubit în condițiile în care aveai trei repetiții pe săptămînă la care se adăugau concertele sau filmările. De turnee ce să mai zic și mai petreceam și o parte a vacanței de vară cu ei și neapărat vacanțele de iarnă la Brașov unde colindam prin Schei. De asta am avut și o grămadă de căsătorii în grup. Nu știu cîte, pentru că Song-ul a trăit 20 de ani și numărul membrilor săi e de peste 400.
După alți douăzeci de ani de la ultimul spectacol pe care, din păcate, l-am avut nu cu Oanță ci în momoria lui și pentru el, și după ani de întîlniri anuale pe 15 Decembrie de ziua lui Oanță, avem din nou repetiții și pregătim o emisiune în care vom cînta, iar, în direct.
Realizatoarea Carmen Movileanu a fost cea care ne-a invitat să venim să pregătim o emisiune în direct la TVR2 și care a găsit omul cel mai potrivit care să ne ajute, dirijorul Daniel Jinga. Noi totdeauna am avut prieteni care ne-au iubit suficient încît să suporte un grup de studenți plini de personalitate și nebuni. Și l-am avut pe Oanță, adică încă îl avem pentru că fiecare om care trece prin viața noastră lasă ceva din el în fiecare dintre noi. Oanță a lăsat imens, pe măsura talentului și pasiunii sale.
O să cîntăm și-o să povestim un pic din istoria lungă și foarte plină a grupului. Sper să ne fiți alături și, pentru prima dată, vă invit să stați în fața televizoarelor. De obicei noi călătorii ne invităm la plimbări, nu la televizor. De data asta vă chem la o plimbare cu noi cei din SONG pe TVR2, sîmbătă 1 Martie, la ora 14.
Zilele astea, noi repetăm împreună, acasă, facem vocalize, suntem emoționați, plini de energie și, mărturisesc, nu-mi mai stă capul la alte călătorii acum. Așa că, sper să ne auziți și să ne vedeți și cu alte călătorii ne mai vorbim după 1 Martie.
» Filed Under Altele | 3 Comments
Londra cu mic dejun irlandez
Posted on February 18, 2014
După o noapte ultra scurtă și o moțăială amețită în avion și autobuz, primul meu gînd după ce mi-am lăsat bagajul în hotelul London Town, a fost să mă îndop cu ceva bun, adică cu un mic dejun englezesc, de fapt, varianta sa irlandeză, la un pub din cartier, din rețeaua O’Neill. Genială idee, dacă-mi pot permite să mă mîngîi singură pe vîrful capului și să mă felicit de cît de inspirată sunt uneori, să nu-mi fie de deochi! După ce că am găsit un hotel bun am mai găsit și un pub de excepție.
Ajung în stabilimentul cu pricina cu o mare mulțumire pe chip, într-o relaxare soră cu beatitudinea, căci eram în Londra, în prima zi, cu toate căile deschise în față. Ah, că tare frumoasă e viața!
Acolo, pe la 11 și jumate, cam pustiu – vreo doi englezi mai pensionari așa și o familie cu copil, răslețiți prin pub, pub care nu e prea mic dar care are intimitatea aia pe care o dă lemnul și lumina caldă. Mă duc la bar la un nene barman care-mi zice că-mi pot face un mic dejun englezesc, pardon irlandez (hai, că nu-i mare diferență), da’ mare. Da, mare, așa și vreau că mor de foame! Ce noroc pe capul meu că nu e lume și pot să mă conversez cu Justin, că așa-l cheamă pe omul meu care e tare drăguț și vorbăreț, deschis și senin, un englez irlandezit, adică născut în Anglia dar trăit mult în Irlanda de unde s-a întors de dragul, nu patriei mume ci, evident, a unei femei.
Aștept curioasă recția lui cînd o să mă întrebe de unde sunt, întrebare care a venit, inevitabil, imediat după ce mi-a adus berea, adică o “ale” aleasă de el – Smithwick – nici blondă, nici brună, doar numa’ bună. Și pentru că mi-a plăcut, am mai cerut și în alt pub, în seara următoare după ce am ieșit de la teatru (despre care, altă dată).
Și am tot vorbit cu Justin care s-a dovedit a avea o părere foarte bună despre români și despre umorul nostru despre care zice, exact ca mine – doamne ce bine e cînd întîlnești o astfel de confirmare – că e foarte apropiat de cel englezesc, ba chiar și mai apropiat de cel irlandez.
…..come…. (asta nu mi-a intrat în poză datorită stării avansate de euforie)
Justin, farfuria cu șunculiță crocantă, cîrnați de vreo trei feluri, ou ochi și pîine prăjită pe care le-am ras (lăsînd totuși în urmă, fără regret, o fasole frumoasă dar….dulce), și pint-ul de Smithwick au contribuit la aducerea mea într-o stare de grație totală și de nezdruncinat care m-a însoțit toată ziua care s-a încheiat apoteotic cu o priveliște de sus din Turnul 42, de la barul Vertigo. Despre asta atît vă zic: am băut un kir royal și am mîncat niște prăjiturele și căpșuni delicioase după care am dat și o tură de seară de vreo 3 ore în Victoria &Albert Museum care e deschis vinerea pînă la 9 și jumătate seara și mai e și gratuit (ăsta e subiect de altă poveste).
Tot Justin mi-a recomandat și un restaurant italienesc (la care am primit și un discount de 10% pentru că am venit cu recomandare serioasă) unde am și mîncat în ultima seară, nu înainte de a mai bea un Smithwick tot la O’Neill, afară, căci vremea era bunuță și nicăieri nu am mai mult chef de o țigară decît acolo unde sunt restricții la fumat ca-n Londra.
Restaurantul italienesc Dall’Artista e unul de la mama lui, adică ținut de o familie italiană, unde vine lume destul de multă la o atmosferă mai de cartier. Au două televizoare mari unde de obicei se urmărește fotbal italian, normal, iar acum am prins fix ultimele coborîri (adică campionii) la trambulina de ski de la Soci. Am mîncat niște penne cu 4 feluri de brînză la care patronul mi-a mai ras deasupra încă un pic de brînză și am băut un pahar de prosecco pe gustul meu. Nu a fost cel mai tare restaurant italian dar mîncarea a fost bună, atmosfera plăcută și numai potrivită pentru sfîrșitul unei zile de umblat. Alergătura, berea și vinul m-au determinat să mă retrag la hotel într-o moleșală totală pe la 8 și jumătate seara. După o oră de făcut bagaj și spălat am adormit lemn mai ceva ca o valiza din orice gară.
Hai că iar m-am lungit. Vă zic în alte episoade ce-am mai mîncat. Despre mîncarea la englezi am scris și la Lumea Mare, dar nu puteam să nu zic și ce noutăți mai sunt pe la Londra.
Așa că poftă bună și pe data viitoare. Să-mi face eu acum niște paste? Mic dejun englezesc nu pot, că-i prea tîrziu totuși.i
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | 2 Comments