Fortul 13 sau istoria ignorată
Posted on October 29, 2014
Vorbind cu Renate și Cătălin (TravelBadgers) despre vizita la Fortul 13 de la închisoarea Jilava, am aflat că ei au vizitat închisoarea Sighet. Citind articolul Renatei, am realizat imensa diferență între închisoarea din Maramureș care a fost transformată în muzeu, muzeu care este extrem de bine întreținut și documentat și Fortul 13.
E destul de greu să faci un exercițiu de imaginație și să încerci să înțelegi prin ce-au trecut deținuții politici în vremea comuniștilor. E cu atît mai dificil dacă o închisoare nu mărturisește mai nimic, așa cum e cazul Fortului 13. Și nu mărturisește nimic, pentru că zidurile goale fără cuvintele și imaginile oamenilor, nu spun niciodată suficient.
Se numește Fortul 13 pentru că de fapt, face parte dintre cele 18 forturi ridicate la dorința lui Carol I, în perioada 1870 şi 1890, care reprezentau un sistem de apărare gîndit de către generalul belgian Henry Alexis Brialmont şi de către căpitanul de geniu Ioan Clucer. Inițial a folosit drept depozit de muniţii şi garnizoană militară. În 1907, aici au fost aduşi o parte dintre ţăranii arestaţi la răscoală și Jilava a fost amenajată ca închisoare militară ca apoi, de la 1 aprilie 1948, să fie trecută în subordinea Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor. În perioada 1948-1964, Fortul 13 a fost un penitenciar de tranzit şi de triere a deţinuţilor politici.
Fosta închisoare are un statut de struțo-cămilă. Declarat în februarie 2012, de către Ministerul Culturii, monument istoric de grupa A, adică obiectiv de mare importanță naționala, se află acum, în urma semnării unui protocol de colaborare între Institutul Național al Patrimoniului și Administrația Națională a Penitenciarelor, în administrația acesteia din urmă. Și dacă în 2013, aceștia se lăudau că fosta închisoare va fi amenajată ca memorial pînă în luna august a acestui an și deschisă publicului, lucrurile nu stau chiar așa.
Deși a fost unul dintre cele mai cumplite locuri de detenție în care și-au pierdut viața opozanți ai mișcării legionare apoi, după 1940 deținuți politici considerați dușmani ai regimului comunist, Fortul e abia “ținut în viață”. Oficial e deschis publicului, dar, de fapt, e doar oarecum deschis, în sensul că există un tînăr, angajat al penitenciarulu, care-și ia din timpul său în week-end pentru a organiza, din cînd în cînd, vizite la fosta închisoare și a povesti cîte ceva din ce a auzit și a citit.
Ca să poți vizita locul, accesezi o pagină de facebook, creată tot de tînărul cu pricina, unde urmărești cînd mai anunță o vizită, apoi îi trimiți un mesaj în care îți anunți participarea și-i trimiți o copie după cartea de identitate. De ce e atît de complicat? pentru că Fortul 13 nu are o intrare proprie. Pentru a putea ajunge acolo, trebuie să intri prin incinta penitenciarului Jilava. Da, în care ajung cam toți deținuții de drept comun, inclusiv cei faimoși pe care-i știm toți. Se intră doar cu aparatul foto, fără telefon și de preferință fără genți (e mai serios ca la aeroport) iar actele de identitate sunt oprite și se înapoiază doar la ieșire. Pe urmă treci prin curtea penitenciarului unde n-ai voie să faci poze, mergi pe lîngă zid și ghidul îți spune cum să reacționezi dacă te întîlnești cu un grup de deținuți.
Poate părea amuzant, dar nu e.
Dacă nu ar fi ghidul și dacă n-ai citi mărturii ale celor puțini supraviețuitori, ar fi aproape imposibil să-ți imaginezi bătăile cu furtunul, execuțiile din Valea Piersicilor, lipsa luminii, traiul a 50 de oameni într-o singură celulă sau chiar a 120 în unele mai mari, cumplita celula zero a condamnaților la moarte, teroarea celulei neagre, înfometarea, bolile, dormitul la șerpărie (adică pe jos sub priciuri pentru că nu existau suficiente pentru toți), umezeala, frigul cumplit și tratamentul sub-uman prin care au trecut medici, profesori, avocați, scriitori, generali de armată, foști miniștri, ingineri, istorici, arhitecți sau preoți.
Și n-ai putea să-ți dai seama pentru că sunt prea puține lucruri acolo care să spună astfel de povești. Cîteva căni ruginite, niște lanțuri și instrumente de tortură, căteva înscrisuri pe pereți sau uși, cîteva paturi metalice, două manechine nepotrivite într-una dintre celule, o placă A4 cu cîteva fotografii și cam atît. Poate mi-a scăpat cîte ceva dar sigur nimic esențial.
Pe ușa celulei în care a fost închis Generalul Antonescu
“Dacă vrei să trăiești, bagă paie sub haine”
Am intrat în celula neagră – celula de izolare în care acum se află un bec. Atunci nu exista nici o sursă de lumină. Celula era vopsită în negru și cu pămînt pe jos, pămînt acoperit de apă. Deținuții erau aduși legați la ochi, erau împinși în acest spațiu în întuneric total și umed pe care-l împărțeau cu șobolanii și insectele. Nici unul dintre cei puțini care au supraviețuit nu știe cît au stat înăuntru pentru că nu aveau nici un fel de reper. Teroarea era atît de mare încît unii dintre ei nu au avut niciodată puterea de a ajunge pînă în capătul celălalt al celulei.
Politica perversă a conducerii închisorii era menită să împingă deținuții la disperare, sinucidere, nebunie sau la moarte prin înfometare, bătaie și boli.
Mircea Niculae, închis la numai 17 ani în 1950 pentru că împărțise manifeste, ajuns după 8 luni de Jilava la 37kg, povestea că deținuții erau obligați să stea ore întregi în picioare, primeau un polonic de terci de 2 ori pe zi și 125 de pîine pe zi pentru 8 persoane. “Împărţeam între noi bucata asta de pâine şi ca să putem tăia ascuţisem mânerul lingurii de ciment. Când ne scotea la numărătoare afară intram şi ieşeam în ciomege. În cameră trebuia să stai în pielea goală, pentru că era extrem de cald şi aveam un singur geam, vopsit cu var, ca să nu se vadă afară.”
Mi-a fost greu să simt măcar pe departe dimensiunea dramelor dintre pereții închisorii – poate că nu sunt un om cu prea multă imaginație dar cred că puțini oameni au o imaginație atît de puternică încît să-și facă măcar o idee despre realitatea de atunci, în lipsa unor imagini, a unor cuvinte, a unor mijloace mai concrete.
Marea parte a fortului stă să cadă sau e revendicat de lumea vie.
“Douazeci de brute, așezate față în față, pe două rînduri, la intrarea în închisoare, țineau deasupra capului niște bate noduroase, formand un fel de bolta de portic gotic si asteptau cu fete vesele trecerea pe sub furcile caudine a unui convoi de aratari cu fete cadaverice si trupuri scheletice, care se apropiau de ei.” Pentru a-l “introduce” in atmosfera inchisorii, gardianul care-l insotea i-a oferit “lamuriri”: “Astia-s musterii celulei zero, ma, si, inainte de a fi izicutati, is priponiti in lanturi la zero pana le vine raspunsul la cererea de gratiere. O sa vezi tu acum ce papara le-a pregatit baietii nostri. Casca bine ochii, ca sa nu calci si tu pe urmele lor!” – scria generalul Ion Eremia.
Sunt multe mărturii de acest fel doar că ele nu se regăsesc tocmai în locul unde au fost trăite. Cred că oamenii care au suferit și murit acolo, merită mai mult, noi merităm să știm mai mult, e bine să știm și să ne amintim. Și asta nu se face doar cu ziduri.
» Filed Under Altele, Am aflat, Am vazut, De prin Romania | 6 Comments
Flash-mob cu SONG-ul la Crama Atelier Murfatlar
Posted on October 17, 2014
Pe 10 octombrie, a fost o zi a vinului, nu a oricărui vin ci a vinului de calitate al Diviziei Premium Murfatlar, M1.Crama Atelier, acolo unde se pun la cale niște licori pe care și le-ar dori oricine în propria vinotecă (cine are) sau măcar așa, din cînd în cînd, pentru bucuria nebună a simțurilor.
N-am ajuns acolo ca blogger ci cu o parte a grupului SONG, la invitația lui Dan Bundur, Managerul general al cramei. Ca surpriză. Pentru că asta e ce și-a dorit Dan: să fim o surpriză totală – un flash-mob la sărbătorirea campaniei de toamnă a acestui an.
Și chiar a fost o surpriză chiar și pentru ci de la Cramă căci totul s-a păstrat într-un secret total. Atît de secret, încît în autocarul care ne-a dus către mare, nu numai că n-am cîntat nici măcar două note dar am vorbit de orice în afară de cîntat, concerte, turnee sau orice ar fi putut avea legătură cu SONG-ul. “Mă, ți-aduci aminte…..” Șttt…. coate…semne…. Stresant rău! Din fericire, ne-am descurcat.
La eveniment au fost peste 120 de persoane – somelieri, proprietari de restaurante si magazine de specialitate, jurnalisti si bloggeri de vinuri, distribuitori și consumatori, care au avut parte de o trecere în revistă a întregului proces de creare a vinului, începînd de la culesul strugurilor pînă la forma lui din sticlă. Daniel Negrescu, managerul de marketing Murfatlar Romania, alături de a viticultorul Liviu Teleanu au fost gazdele care au spus povești despre viticultură și i-au supraveghetat pe invitați la cules struguri. Noi am tras chiulul la această vizită pentru că trebuia să profităm de absența tuturor din crama mică (Atelier) unde urma să aibă loc o degustare și unde trebuia să pregătim surpriza.
După ce am stabilit unde stăm și care e scenariul, ne-am dus și noi să ne alăturăm grupului mare, cu grija de a fi pe fază și a ne strecura rapid spre cramă pentru a ne ocupa locurile desemnate.
Ne-am plimbat prin crama mare, urmărind drumul pe care-l fac strugurii pînă la stadiul de vin îmbuteliat cu o mică pauză în sala de fermentare pentru o „degustare” de must dulce și gustos.
Ajungem în sfîrșit la crama Atelier unde ne ocupăm locurile în jurul a două mese, de o parte și de cealaltă a culoarului unde urma să se adune lumea pt. degustare.
S-a umplut locul și oenologul Răzvan Macici a dat drumul la treabă, adică la dezustarea a 3 soiuri de vin roșu: Leat 6500 Pinot Noir 2012, Arezan Feteasca Neagra 2012 si Leat 6500 Merlot 2011. Razvan a descris vinurile și ne-a povestit despre recolta de anul ăsta și despre campania de toamnă care tocmai se încheiase.
Eu nu sunt nici pe departe mare specialist în vinuri. Îmi place vinul și sunt destul de mofturoasă dar nu știu să descriu un vin în limbaj de specialitate și nu știu care sunt subtilitățile unui vin.
Așa că o să vă zic cu cuvintele mele de profan cum mi s-au părut cele trei vinuri. Inutil să spun că mi-au plăcut toate. Primul, Pinot Noir, mi s-a părut un vin cald, pufos și tandru, așa ca o mîngîiere. Al doilea, Fetreasca neagră mi s-a părut un pic mai plin și mai pătrunzător fără a fi însă aspru. Și avea un miros de-ți lua de-a dreptul mințile. Sincer, nu-mi amintesc să fi mirosit vreodată un vin care să fie atît de prezent și complex. Mirosea parcă a fructe de pădure și a condimente. Demențial!
După primele două vinuri, am primit semnul discret și se pare că am reușit să-i surprindem pe toți, inclusiv pe Răzvan Macici, cu un “Iac-așa” precedat de o scurtă ceartă (mimată desigur) care să atragă atenția celorlalți.
Foto: M1.Crama Atelier
Foto: M1.Crama Atelier
Foto: M1.Crama Atelier
Am fost surprinsă să constat că mulți dintre cei de acolo, chiar și cei mai tineri, știau de noi și s-au bucurat sincer să ne audă. Unii au venit și ne-au felicitat, alții ne-au întrebat de planurile viitoare și de concertele la care ar dori să vină. A fost o mare bucurie pentru noi să fim primiți atît de frumos.
Răzvan Macici a fost la fel de surprins de flash-mob-ul nostru ca toți ceilalți invitați
Foto: M1.Crama Atelier
După ce s-a liniștit lumea, a venit și cel de-al treilea vin, Merlot-ul. Care, pe mine cel puțin, m-a dat gata definitiv. Chiar dacă nu e la fel de tandru ca Pinot-ul și nici la fel de parfumat ca Feteasca, e un vin plin, temperamental și complet. Acum chiar îmi pare rău că nu știu suficient de multe despre vinuri să pot explica cît e vinul ăsta de perfect. Eu sunt deja fan pe vecie.
Pînă la următorul concert al SONG-ului care nu e foarte departe și despre care o să vă anunț eu din timp, vă urez să aveți parte de un vin bun la drum de seară.
» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Romania, evenimente | Leave a Comment
Blogosfera de natură – lupul cenușiu
Posted on October 9, 2014
Știu de ceva vreme că sunt un om norocos. N-am avut niciodată noroc la loto dar nu despre acest tip de noroc vorbesc. Vorbesc de norocul de a mă fi născut cu o grămadă de talente (pentru care nu am nici un merit și pe care nici nu le-am fructificat la maxim din incapacitatea de a alege o direcție în care să fac performanță și din lene), de imensul noroc de a mă fi născut optimist și de a iubi atît de multe lucruri încît lumea e o continuă bucurie pentru mine. Dar, mai ales, de norocul de a fi avut 2 părinți excepționali (sau cum zic eu normali – adică așa cum ar trebui să fie toți părinții) care m-au iubit, au fost responsabili și mi-au ținut mai mult de 7 ani acasă și care, la rîndul lor, iubeau natura, mișcarea, animalele, oamenii, cărțile și arta. Cu alte cuvinte, din punct de vedere emoțional și spiritual, nu mi-a lipsit nimic.
Prin urmare, îmi place pămîntul ăsta cu totul. Cînd Doru Panaitescu s-a hotărît să adune o blogosferă de natură n-am putut să rezist, mai ales că-l știu pe Doru ca un om neliniștit, neliniștit în sensul bun, adică dintre cei ce nu pot sta cu fundul pe cămașă: trebuie să meargă undeva, să caute ceva, să construiască ceva.
Fiecare blogger care dorește să participe la proiect își alege un animal sălbatic, sau o pasăre, sau o insectă (fiecare cu pasiunile sale) din fauna României, pe care, sub coordonarea lui Doru, s-o promoveze.
A fost o alegere foarte grea tocmai pentru că nu prea știu să existe ființă vie care să nu-mi placă (mă rog, am ceva probleme cu țînțarii…..). Inițial, m-am gîndit la cioara grivă pentru care am o mare slăbiciune dar m-aș fi privat de o expediție în căutarea sălbăticiunii și de noutate.
Am vrut să aleg popîndăul (despre care eu am o poveste specială pe care o voi spune cîndva) dar mi l-a suflat cineva de sub nas.
Foto Doru Panaitescu
Și-uite-așa, dintr-odată, nu știu cum, mi-a venit în cap lupul (canis lupus), ruda cîinilor noștri (deși, dacă mă uit la Domnul Fix, nu s-ar zice), animal controversat, hăituit, admirat, inteligent, subiect al multor povești în care a fost personaj cînd negativ, cînd pozitiv. Eu zic că am ales bine. Abia aștept să plec în căutarea lui. Nu știu cînd o voi face și nici ce șanse voi avea, dar simt deja o stare de euforie: am un țel clar.
Vouă ce animal vă place cel mai mult?