Domnului Tom Jones cu plecăciuni pentru concertul de la Bucureşti

Posted on November 19, 2011

O mână în dreptul inimii şi o plecăciune adâncă pentru Sir Thomas John Woodward (alias Tom Jones) care poate da oricând o lecţie de profesionalism, respect şi modestie multor “star”-uri mai tinerele, locale sau internaţionale, care ne invadează ecranele şi posturile de radio zilnic şi, uneori obsesiv.

N-aş dori să mă bănuiţi de prejudecăţi de generaţie sau de lipsă de orizont muzical. Ador R&B, hip-hop , ascult orice stil de muzică şi sunt artişti tineri care-mi plac f. mult (Adam Lambert este unul).

Tom Jones este însă un fenomen – nu numai din punct de vedere al talentului nativ evident dar şi a forţei şi seriozităţii sale.

Joi seară în concert la Sala Palatului, un artist care la 71 de ani are o ţinută, o voce şi-o tehnică pentru care mulţi ar da orice. Se simte invidia din tonul meu? Poate, se simte sper şi respectul şi admiraţia.

Nu pot spune că am făcut parte dintre fanii săi înrăiţi – mi-a plăcut totdeauna şi i-am admirat calităţile vocale, am cântat şi eu Delilah şi multe alte piese ale lui dar n-am dormit cu poza lui sub pernă.

Şi primele două piese din concert le-am ascultat cu plăcere gândind totuşi că are un stil totuşi învechit. Şi mi-a dovedit că m-am înşelat – timp de o oră şi jumătate, rock, pop, country, dance şi chiar techno – a trecut prin ele, incluzând desigur piesele pe care le ştie toată lumea ca icon-uri deja (Green, green grass of home, She’s a lady, Delilah, What’s new pussycat, It’s not unusual, Kiss, Sex Bomb, I’ll never fall in love again, You can leave your hat on şi multe altele).

Sala a fost arhi-plină, o sală care a stat în picioare pe ultima parte a spectacolului aplaudând, strigând şi fluierând (că aşa se face pe la spectacole).

Concertul a fost bine gândit şi gradat, Sir Tom Jones a ştiut să-şi dozeze forţele şi vocea astfel încât să reuşească un crescendo permanent până la final.

A arătat că ştie unde se află amintind că a mai concertat o dată la Bucureşti, a vorbit frumos şi modest despre fiecare piesă pe care a cântat-o, a fost simpatic şi simplu, dinamic şi elegant.

Multe pahare cu apă pregătite pe o măsură din spatele lui l-au ajutat să-şi păstreaze acutele în forţă pe care le-a luat spre extazul publicului care cred că n-a încetat să se mire de performanţele unui om care la 71 de ani e mai tare şi mai prezent decât mulţi alţi artişti mai tineri.

Pe lângă plecăciuni, aş mai coborî şi vreo zece pălării în faţa unui artist care m-a făcut să mă ruşinez de momentele mele de slăbiciune când mă vait de vârstă şi folosesc pretextul lipsei de perspectivă pentru a ceda comodităţii şi a abandona proiecte care necesită efort, timp, energie dar mai ales creaţie.

O lecţie pentru care-i mulţumesc Domnului Tom Jones cu plecăciuni.

P.S. După ce am terminat de scris, am avut curiozitatea să văd ce s-a mai scris despre concert şi, spre surprinderea mea, am găsit doar o recezie destul de seacă şi anonimă pe site-ul iConcert şi încă un comentariu în Cancan care era de fapt despre prezenţa “VIP”-urilor româneşti la concert, în special a lui Brenciu. No comment.

» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Romania, evenimente | Leave a Comment

Codul bunelor maniere în călătorii – limbajul corporal

Posted on November 16, 2011

Vorbind despre ce gesturi putem face când plecăm printr-o altă ţară, mai sunt şi alte gesturi corporale în afara celor legate de mână.

Chiar dacă sunt gesturi pe care nu le facem în mod obişnuit, e bine măcar să le ştim.

Nu cred că mai e cineva care să nu ştie că datul din cap pe verticală, care în majoritatea lumii reprezintă confirmare, în Bulgaria reprezintă opusul şi evident, datul din cap pe orizontală, la ei e o afirmaţie.

Cum noi mergem destul de des pe acolo, e bine să fim atenţi, cu atât mai mult cu sunt gesturi f. obişnuite şi deci, intrate în reflex. Cris, fata drăguţă care a acceptat să-mi fie model pentru articolul ăsta, tocmai mi-a povestit cum, în vacanţă în Bulgaria, au pierdut o oră umblând după maşina unui bulgar care, la întrebarea dacă ştie direcţia către locul în care vroiau să ajungă, a dat vertical din cap. Ei evident au luat gestul drept afirmaţie şi s-au luat după el crezând că-i duce chiar acolo şi când colo, omu îşi vedea de drumul lui. Şi ăsta e un caz fericit în care nu s-a întâmplat nimic grav.

Francezii şi japonezii au un gest comun care se face cu ohiul – se trage pleoapa inferioară cu degetul – semnificaţia este însă diferită. La japonezi gestul se numeşte Akanbe şi e făcut mai ales de copii reprezintând o insultă uşoară. La francezi, poate fi însoţit şi de expresia “mon oeil” şi înseamnă că nu crezi ceea ce ţi se spune.

Dacă un francez reacţionează aşa la vreuna dintre poveştile voastre, înseamnă că o consideră poveste pescărească.

Atinsul degetului mare de dinţii superiori şi aruncarea lui în afară este o insultă în Sicilia fiind echivantului trimisului la domnu’ dracu’. La englezi, e oarecum echivalent cu degetul mijlociu în sus, deci tot o insultă prin care, dacă ar fi să ne luăm după semnificaţia dată gestului de către Shakespeare, îl faci laş pe cel căruia i se adresează.

Nu ştiu dacă gestul se face şi la noi printre blocuri, dar sigur am văzut gestul în filmele italiene.

Înclinarea capului sau aplecarea trunchiului reprezintă cam peste tot semn de respect. Unirea palmelor la nivelul pieptului sau capului odată cu înclinarea trunchiului este semnul de salut şi respect thailandez, denumit wai. Gestul în mod tradiţional se face la intrarea şi la ieşirea dintr-o casă şi poate fi folosit şi pentru a cere scuze. Nivelul mâinilor reprezintă gradul de respect arătat celui căruia i se adresează – respectul e cu atât mai mare cu cât mâinile sunt mai ridicate în raport cu capul.

India are cam acelaşi gest care se numeşte namaste şi gestul poate însemna şi recunoştinţă sau mulţumiri în Malayezia, Brunei sau Philipine.

În India sau Thailanda, de fapt în zonele de religie budistă, atingerea cu piciorul (cea mai murdară parte a corpului) a unei cărţi sau oricărui material scris (care e considerat reprezentarea zeiţei cunoaşterii Saraswati) sau oricărei părţi a corpului altei persoane, este considerată o ofensă.

Dacă atingeţi din greşeală pe cineva, cu piciorul, în India sau Thailanda, aveţi grijă să vă cereţi iertare. Cum ? Atingeţi cu degetele mâinii obiectul sau partea corpului ofensată şi apoi duceţi degetele la frunte sau la piept.

Braţele duse în cruce peste piept care la noi ar însemna ceva terminat, mort, în Japonia se numeşte batsu şi înseamnă că ceva e greşit.

Şi tot în China, Thailanda şi Philipine, dacă sunteţi invitat undeva şi vi se oferă mâncare, nu terminaţi tot din farfurie căci acesta nu este un semn de recunoaştere a calităţii bucatelor ci o insultă la adresa gazdei care n-a fost în stare să vă pună în faţă suficientă mâncare să vă săturaţi.

Dar despre obiceiuri la masă vă povestesc în episodul următor.