De ce nu pot scrie – Napoli şi Italia mai trebuie să aştepte
Posted on August 25, 2012
Nu prea pot scrie. Mi-am sucit gâtul, nu la figurat ci la propriu. Adică nu mi l-a sucit nimeni (din păcate) ci mi l-am sucit singură, sau mai bine zis, s-a sucit el singur de capul meu (că nu e al lui).
Inexplicabil, imprevizibil, în plină noapte, doar cât mi-am întors capul dintr-o parte în alta în pat, am auzit un zgomot suspect şi am avut brusc senzaţia că propriul meu gât îşi doreşte să se despartă de propriul meu cap. Stupid, caraghios dar deosebit de dureros. Atât de dureros încât nu mi-a ars de loc de râs câte vreme m-am văitat tare (au,au, au….) aşa preţ de vreo oră în care am încercat, în van, să găsesc o poziţie a capului care să mă doară mai puţin, şi-n care Fix (căţelul meu cam insensibil), m-a privit uimit şi debusolat, neştiind ce anume presupune acest comportament complet neobişnuit.
A venit şi salvarea cu doi tipi care m-au compătimit cu tandreţe, uşor amuzaţi dar mascând cu grijă zâmbetele, care mi-au comunicat că mare lucru nu-mi pot face, mi-au dat un calmant, mi-au spus că am un torticolis care o să treacă, să mă dau cu un unguent şi să încerc să ţin capul în poziţia în care mă doare cel mai puţin. Le-am zis că o să le comunic când o s-o găsesc. Şi-am găsit-o, după multe încercări ratate şi foarte multe contorsionări complicate ale corpului, acompaniate de sunete sonore ale corzilor mele vocale pe care nu le puteam controla.
Aşa că ieri dimineaţă când a trebuit să ies cu Fix afară, rarii trecători de pe strada de lângă blocul unde locuiesc, au putut vedea o fiinţă mică şi ciudată cu capul aplecat spre dreapta faţă şi cu o mână susţinându-şi ceafa, din când în când aplecându-se şi strâmbându-se îngrozitor. Fix, deja obişnuit cu sunetele şi contorsionările mele, bănuind probabil că iar face mami gimnastică, şi fiind, după cum am spus cam lipsit de simţire (nimeni nu e perfect), şi-a văzut liniştit şi netulburat de treabă şi de drumul lui, ceea ce m-a jignit profund. Mă întreb dacă nu e răzbunare pentru momentul când l-am lăsat în rulota din curtea prietenilor mei de la Breaza, în vreme ce în curte să lăfăiau femei, bărbaţi dar mai ales copii. Mă rog, totul se plăteşte în viaţă!
Ei da, am găsit totuşi o poziţie în care să pot sta – cuvântul potrivit e a zace dar nu vreau să mă dau lovită – şi o vecină bună care să scoată căţelul seara să nu mă fac de râs în tot cartierul.
Azi e mai bine – adică nu mă doare decât o dată la jumătate de oră când mi se pare că sunt mai bine şi mişc capul ceva mai mult (ceva mai mult înseamnă o jumătate de grad dreapta). Cât am scris acum, am numărat 4 tăieri de cap aşa că mă voi opri aici şi Napoli, frumos sau nu, iubit sau nu, dorit sau nu, va trebui să mai aştepte ca şi toate celelalte poveşti despre Italia.
» Filed Under Altele, Am aflat, Am vazut, De prin Romania, Insemnari din calatorii, vorbe de duh
Comments
2 Responses to “De ce nu pot scrie – Napoli şi Italia mai trebuie să aştepte”
Leave a Reply
Anca îmi pare rău că te-ai procopsit cu aşa ceva dar de scris ai scris fain. Am râs cei drept. Mă ierţi? 🙂
Cu intarziere mare…dar te iert :))))))