La Bellu, dar nu la cimitir

Posted on October 12, 2016

E al 2-lea an în care mergem, cam cu aceeași gașcă de călători/băutori la degustare în zona Pietroasele acolo unde viile sunt cam peste tot și vinu-i bun și variat (are grijă bursucelul Cătălin să ne organizeze), și stăm la La Butoaie. N-o să scriu acum cît și cum am băut anul ăsta, cît Dixit am jucat, cu ce ne-am îndopat, cîte feluri de vin am încercat și care anume mi-a plăcut mai mult. Vă punem cîteva poze așa ca să vă tentez doar. Tot ce-o să zic e că sigur o să mergem și anul viitor.

 photo 1-DSC_0077_zpslzqlvj7p.jpg

 photo 1-DSC_0072_zpscgwjgssw.jpg

La Butoaie

 photo 1-DSC_0277_zpsemkp5bwp.jpg

 photo 1-DSC_0275_zpsjjndtccj.jpg

 photo 1-DSC_0293_zpsymuqqonv.jpg

La crama Rotenberg

 photo 1-DSC_0233_zpsce9poigr.jpg

 photo 1-DSC_0242_zpsgjgbkn8l.jpg

La crama Basilescu

 photo 1-DSC_0213_zpsenh0gqfk.jpg

 photo 1-DSC_0204_zps9qmetzvm.jpg

 photo 1-DSC_0114_zpsinzughfr.jpg

 photo 1-DSC_0103_zpsborkingk.jpg

De prin Pietroasele

 photo 1-DSC_0379_zpsqmydy9i6.jpg

 photo 1-DSC_0258_zps9tvhjn1c.jpg

 photo 1-DSC_0389_zpstqeixby0.jpg

 photo 1-DSC_0350_zpsadmnnrhp.jpg

 photo 1-DSC_0323_zpskeiwmhki.jpg

 photo 1-DSC_0299_zpswelqvxvx.jpg

 photo 1-DSC_0320_zpsd5dnv5cw.jpg

 photo 1-DSC_0318_zps5b8eq3gu.jpg

Ce e important, în afara distracției, este că am reușit, în sfîrșit, să ajungem la Conacul Bellu de la Urlați. Știam de ceva vreme de el și ne-am tot propus să-l vedem și-acum mă mir cum de l-am ratat atîția ani. Căci conacul este o raritate – a rezistat ca muzeu și cu obiectele din interior intacte chiar și în perioada comunistă. A fost chiar și atunci tot muzeu, doar că cine știa de el?

 photo 1-DSC_0455_zpsxzj5a1tq.jpg

La mai puțin de 90km de București, în Urlați, pe str.Orzoaia de Sus, la nr.2, e o mică minune, o casă care mi s-a părut că bate orice casă din București – casa baronului Constantin Bellu (da, tot cel care a donat terenul pentru cimitirul care-i poartă numele), iubitor de artă, colecționar și fotograf. Donată de familia Bellu Academiei Române în 1926, a trecut în patrimoniul muzeal în ’53, din ’54 a făcut parte din complexului Muzeal Prahova iar din ‘90 a fost, pînă de curînd în componența Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, recîștigat acum se pare, de Academie.

 photo 1-DSC_0434_zps7rdpdhai.jpg

 photo 1-DSC_0430_zpsxvb9pc1e.jpg

 photo 1-DSC_0427_zpsuahyr180.jpg

 photo 1-DSC_0429_zpshkeqgwi0.jpg

Ei da, o casă plină de tablouri, obiecte decorative, mobilă și cărți, timbre și monede de colecție, cu foișorul și parcul său, a rămas intactă ca muzeu, pînă acum și, prin nu știu ce minune, n-a fost acaparată de nici un nomenclaturist mai vechi ori mai nou.

Din păcate, nu poți face fotografii la interior dar puteți să mă credeți pe cuvînt – este o combinație perfectă între stilul tradițional brâncovenesc cu diferite obiecte japoneze, orientale, franțuzești, austriece, cu tablouri de valoare precum “Bătrân cerșetor” de Theodor Aman sau “Portret de bărbat” de Pavel Dincovici. Țesături, ceramică, unelte, statuete, icoane, vase, candelabre, casete, scaune pliabile cu spătar de pânză, măsuțe de toaletă, de ceai sau turcești încrustate cu sidef, scrinul cu sertare sau patul cu baldachin, coloanele, ușile și ferestrele sculptate se îmbină într-o armonie minunată. Iar sufrageria are o proporție care te îndeamnă să rămîi acolo măcar la o cafea, dacă tot nu poți rămîne acolo toată viața.

Conacul are și o cramă boierească cu piese cioplite din secolele II-III, utilaje și vase de producere și depozitare a vinului.

 photo 1-DSC_0447_zpsd9zfibkr.jpg

 photo 1-DSC_0443_zps8pok4ymh.jpg

Curtea e încîntătoare iar foișorul de la intrarea în parc e dedicat fotografului Bellu – regăsim acolo aparate foto care erau cele mai bune din acea perioadă. Bellu a fost un pioner al acestei arte în România considerat continuator al lui Carol Popp de Szathmari (ale cărui litografii se află la conac), primul fotograf de artă şi documentarist din Regatul Român şi unul dintre primii zece fotografi din Europa. A primit titlul de artist fotograf, renunoscut internațional, și a reprezentat țara la Expoziția Universală de la Paris din 1900 unde a fost decorat cu Legiunea de Onoare în grad de ofițer.

 photo 1-DSC_0008_zpsct53mm6r.jpg

Fotografiile lui sunt făcute în aer liber, subiectele fiind, cu predilecție țărăni în costum național. Fotografiile cu ţărani români, au fost reproduse în albumul „La Roumanie en images“ care a apărut la Paris, în 1919. După fotografiile lui, s-au tipărit chiar cărţi poştale. Sunt absolut minunate și mi-am luat și eu o mică selecție de acolo din care am refotografiat cîteva să le pun aici.

 photo 1-DSC_0004_zpsjfysfeg2.jpg

 photo 1-DSC_0007_zpsoxk7g20v.jpg

 photo 1-DSC_0006_zpsc5ghuiss.jpg

 photo 1-DSC_0001_zpsmgk503tb.jpg

Asta-i preferata mea care mi se pare că are o lumină și-o compoziție absolut excepționale.

 photo 1-DSC_0003_zps1hkalu8r.jpg

Găsiți aici o mulțime de fotografii făcute de baronul Bellu pe acest site.

Eu am de gînd să mai merg la conac pentru că aș vrea să stau mai mult și mai pe îndelete și să mă plim și prin parc, așa că dacă vă tentează, dați-mi un semn și pornim imediat!

 

 

 

» Filed Under Am vazut, De prin Romania, Insemnari din calatorii | Leave a Comment

Noto – lumină și baroc sicilian roz-auriu

Posted on July 31, 2016

 

Fructul oprit e mult mai gustos – se confirmă acum în perioada asta în care sunt practic reținută la domiciliu, limitată la plimbările zilnice cu Domnu Fix prin parcul Tineretului și magazinele din preajma casei. Puturosul din mine m-a făcut de multe ori să renunț la ieșiri doar din pură și crasă lene. Acum, mă ard tălpile și parcă aș pleca în toată lumea deodată, aș dansa, aș țopăi, aș alerga, mă rog, tot ceea ce nu pot încă. Caut pe Internet tot felul de locații și cazări, mă uit cu jind la toate ofertele de plecare și mă consolez cu ideea că nu mai e mult pînă să pot pleca.

Una dintre modalitățile de evadare e călătoria în timp. Mi-e din ce în ce mai ușor să mă arunc înapoi într-un moment din oricare dintre călătoriile mele. Sunt acum în Galway, pe marginea coastei ce se prăbușește vertical în ocean și în clipa următoare văd Barcelona de pe Monjuic. Sunt pe Rocca din Cefalu cu ochii la marea în culori încredibile și privesc alături de Sfinxul roșu din Capri al lui Axel Munte. Piramida din Uxmal îmi umple mintea de uimire și ceața de dimineață îmi dezvăluie încă o dată misterul orașului Machu Picchu.

 

 photo 1-DSC_2969_zpsje8mvlfo.jpg

 photo DSC_0059_zpsf382bcfc.jpg

 photo DSC_0160_zpsijhegasu.jpg

 photo Uxmal front of Pyramid of the Magician_zpshuaihwzd.jpg

Azi vreau să mă plimb printe grupele de 4 moși, așezați ici colo pe strada principală din Noto, poate cea mai compactă și mai fermecătoare aglomerare de baroc sicilian.

 photo 4 moi 2_zpsjr3cpptg.jpg

 photo Cei 4 moi_zpstrxa12ut.jpg

Noto e un orășel pe care-l epuizezi într-o zi pentru că are o stradă principală însoțită de alte două străzi paralele și străduțele ce le leagă pe un spațiu de 550km2, prin care au trecut romani, arabi, normanzi, și, după cum spune povestea, chiar și Hercule după cea de-a șaptea sa muncă. Doar că e păcat să stai acolo doar o zi.

În 1503, regele Ferdinand III a dat orașului titlul de Civitas Ingeniosa (oraș ingenios). Orașul ingenios a fost însă distrus complet la cutremurul din 1693. Un grup de arhitecți minunați a gîndit apoi această mică capodoperă de baroc sicilian ale cărei clădiri, multe construite din piatră de tuf vulcanic, răsfrîng asupra întregul oraș un aer roz-auriu, absolut ireal.

 photo Coloane baroce_zpsdoeucotf.jpg

Nu numai clădirile așezate pe axa soarelui sunt absolut fermecătoare, ci întreaga atmosferă a orășelului care pendulează între turistic și provincie. La asfințit, dacă intri pe poarta mare (Porta Reale), cu soarele poleind toată strada cu un lichid auriu ce învelește copii, biciclete, turiști și localnici, ai impresia că trăiești într-un loc care nu reușește să rămînă un simplu orășel de provincie. Zilnic se îmbracă în culori și își afișează măreția în pofida oricăror încercări de aducere la realitate și seara crește ca o poveste veche care nu se dă dusă oricîți moșuleți ar pîndi-o.

 photo Strada la asfinit Noto_zpsid6b4fad.jpg

Poți face o cură de auriu și de detașare de cîteva zile în care ai ce vedea: Catedrala, Primăria, nenumăratele biserici, palate, micul parc de la intrare.

 photo Catedrala din Noto_zpsuzvuxpoq.jpg

 photo Primria din Noto_zpsrulwnc9l.jpg

 photo San Domenico_zpsitv65dhe.jpg

 photo San Carlo_zpsealcfpe8.jpg

Stai la o terasă mică pe Corso Vottorio Emanuele unde mănînci la fel de bine ca-n toată Sicilia, bei un suc sau o cafea, ori o bere locală, urci în clopotnițele bisericilor, mergi în Palazzo Nicolaci, unde ai toate șansele să fi singur în tot palatul, mai ales dacă mergi la sfîrșitul după-amiezii și de unde te saluți cu clopotele de la San Carlo.

 photo Palat Noto_zpst7g2xm0v.jpg

 photo Balcon baroc_zps9y3zdkmr.jpg

 photo Clopotele din San Carlo_zpsiojlyqum.jpg

 photo balcon NOto_zpsx1elqgjf.jpg

Dacă dimineața are o luminozitate ce face să strălucească roca cu stucaturi și volute a Catedralei sau a bisericii San Domenico, clopotnițele din bisericile San Carlo și Santa Chiara sunt plasate perfect ca să vezi întreaga localitate în minunata ei compoziție unitară și condensată.

 photo Noto de sus_zpsnedyd1aj.jpg

 photo Centru Noto_zpswlgm8qr5.jpg

 photo Clopote_zps439gdz1v.jpg

 photo Poarta de sus_zpshh5fuab5.jpg

 photo Balcoane_zpssj17qf4w.jpg

 photo Spre asfinit Noto_zpsvg1cd37o.jpg

O parte din iubirea mea a rămas la Noto așa cum a rămas în multe alte locuri de care mi-e dor și pe care le revăd oricînd doresc în mintea mea și, slavă domnului pentru tehnologie, în fotografii.

Nu mă omor după baroc și, așa cum am mai mărturisit deja, interioarele unora dintre bisericile baroce, chiar cele siciliene, mi se par mult prea încărcate pentru gustul meu, unele la nivelul kitsch-ului. Dar asta e după gustul meu. Barocul sicilian la exterior este însă o poezie luminoasă.  O tură între Catania și Ragusa e ceea ce vă doresc și vouă. De fapt, Sicilia, în întregimea sa, e o ofertă irezistibilă de care îmi doresc să mai profit și altă dată. Și poate ne vedem acolo. Doar spuneți cînd și sunt gata.

» Filed Under Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | Leave a Comment

Machu Picchu subiectiv – orașul dintre munți

Posted on June 27, 2016

 

Inti Vatana (într-o traducere liberă, ar însemna locul unde se prinde soarele, Inti fiind zeul soarelui) de la Machu Picchu a rămas intactă, ferită de avântul distrugător al spaniolilor – elanul „firesc” al tuturor cuceritorilor. Inti Vatana (sau Intiwatana), piatra rituală a incașilor, considerată ceas și calendar, era o blasfemie în ochii bisericii spaniole și trebuia distrusă oriunde ar fi fost găsită. Căci credințele și ritualurile altora nu sunt ale noastre, deci sunt dăunătoare, ba chiar diavolești. Dumnezeul lor nu-i dumnezeul nostru. Sacrificiile lor sunt blamabile, ale noastre sunt justificate. Și regulile cuceritorilor sunt bune și drepte pentru că sunt ale lor și ale dumnezeului lor adevărat. Credincioși și păgâni, noi și voi – mulți credincioși, mulți barbari, oameni și neoameni – tabere care se schimbă după direcția din care privești.

Piatra e protejată acum de mulțimea de turiști care își doresc să poată atinge o parte din magia ei, fie doar apropiindu-și palmele cît mai mult.

 photo DSCN7728_zpsss7tipyl.jpg

Inti Vatana de la Machu Picchu a fost ferită de distrugere căci orașului incaș, construit la ceva mai sus de 2400m, într-o șa între două vârfuri muntoase, Machu Picchu, (vechiul vârf – deși eu i-aș zice, mai degrabă, vârful bătrân) și Huayna Picchu (sau Wayna Picchu – vârful tânăr), n-a fost găsit de către spanioli. Poate și faptul că a fost părăsit la mai puțin de 100 de ani de la construirea sa pe la 1450, adică chiar în perioada cuceririi spaniole, l-a ferit de distrugere.

 photo Machu Picchu clasic_zps9u7xkmwd.jpg

Dacă incașii au părăsit Machu Picchu ca să-l ferească de spanioli sau în urma unei epidemii de varicelă n-avem cum știi. Există doar speculații. Se consideră că orașul era, oricum, un soi de reședință de vară pentru curtea imperială care-și avea capitala la Cusco. Cum pentru mine istoria e doar o poveste, ce e important e că orașul există, unul palpabil și real peste orașul magic și ireal că-i folosește drept suport.

Machu Picchu e unul dintre acele subiecte care creează panică, pe care eu am mărturisit-o cinstit încă de când am început să scriu despre Peru, dând tîrcoale orașului incaș, apropiindu-mă cu fereală și smerenie, așa cum am făcut-o și în realitate, alegând traseul mai lung al Salkantay-ului.

 photo 1 salkantay_map_zpsphbfr0r7.jpg

Orașul incaș a fost o obsesie timp de 4 ani și, o dată atins, a rămas definitiv în locul acela din minte care se numește suflet, sau inimă, sau dragoste sau cum vreți voi, locul de unde nimic nu pleacă cu adevărat. Imaginea mea interioară a orașului este, ca pentru aproape toate locurile din lumea asta pe care le-am iubit, o compoziție de cel puțin 3 planuri – unul virtual, acela din timpul căutării și pregătirii, din imaginație și povești, unul fizic, palpabil de la fața locului și cel sedimentat, de după, care suprapune cel două planuri peste care adaugă creația proprie.

 photo poarta din lumea veche_zpsk8aphwmt.jpg

 photo Copacelul de la MP_zpsczdjlurb.jpg

Machu Picchu trebuie văzut singur. Doar că nu se poate. Orașul nu e al tău, nu e al nimănui de fapt și orice pretenție de acaparare e cel puțin ridicolă. Trebuie să te mulțumești să trăiești orașul alături de alții. O șansă e să stai o zi întreagă acolo. Să ajungi la prima oră, când orașul e acoperit parțial de ceața care se ridică din văi și când sunt prea puțini oameni ca să conteze. E momentul în care profilul vârfului tânăr ce străjuiește orașul se ghicește doar iar pietrele par să răsară încet, încet, trezite din somnul veacurilor. Văzut dinspre vârful bătrân, orașul se dezvăluie mult mai mare decât apare în fotografii și oricât ai citi despre el, realitatea dă profunzimea reală a locului.

 photo Muntele misterios_zpsxplewakw.jpg

După un prim moment de farmec total, după ce, încet, încet, situl se umple de oameni cu culori proprii și mai ales cu sunete proprii, crește în mine partea pragmatică și mă rup parțial de oraș, deturnată de țipetele adolescenților aduși cu școala (cam cum eram noi duși la Doftana – că acum, habar n-am unde îi mai duc pe copii sau dacă-i mai duc undeva) și exclamațiile zgomotoase ale turiștilor pentru care admirația nu e adevărată decât dacă e enunțată cât mai sonor. Mă deturnează sâcâitor și ușoara mea iritare (amestecată, e drept, cu amuzament), la explicațiile superficiale, într-o engleză destul de aproximativă, ale ghidului care ne-a dus tot cam așa de superficial și pe munte.

 photo Lume MP_zpsi32xn45q.jpg
 photo Explicatii_zpsdhxjt1wl.jpg

Soluția pentru mine a fost să suport două ore de plimbare în grup, printre alte grupuri, așteptând cu răbdare să mă izolez mai târziu, pe cât posibil, cu propriile mele senzații. Am ales apoi să urcăm pe Huayana Picchu – pe capul magic al locului la înălțimea căruia stăteau preoții și virginele și unde Luna și-a găsit Templul (Templo de la Luna) alături de Gran Caverna (marea peșteră). Speram că de sus vom avea o altă perspectivă asupra sitului. Perspectivă asupra orașului n-am prea avut dar urcușul de vreo oră și jumătate a meritat. Pe mare parte a traseului treptele sunt pe măsura unor giganți. Părerile sunt împărțite cu privire la înălțimea incașilor dar, dacă ar fi să mă iau după treptele de pe Huayana Picchu, aș zice că nu erau tocmai pitici.

 photo de sus_zps5n7sgd9v.jpg

 photo Waynapicchu_zps2a2ccc0z.jpg

 

 photo Ziduri in aer_zps28mq09i2.jpg

 photo Terasa pe Huayna_zps4o8bjb7l.jpg

 photo Trepte pe Wyna_zpsg7a5v6fc.jpg

O mică ploaie care-a udat pietrele din vârf și vântul au întărit un pic magia locului unde se făceau și desfăceau vrăji pământești.

 photo Ploaia de sus_zpsjzhb20qv.jpg

 photo Cu umblela pe Huayna_zpsnhaym7wj.jpg

 photo Pe Waynapicchu_zpsim4tgnpb.jpg

Orașul e împărțit în trei zone mari: zona rezidențială regală cu curtea aferentă, zona servitorilor și zona agricolă.

Karta_MachuPicchu

Foto wikipedia

Diferența dintre zona nobilimii și cea a claselor inferioare se vede și după calitatea pietrelor din care s-au ridicat construcțiile, zona regală fiind construită din pietre foarte fin lustruite în tehnica ashlar. E greu să nu te simți impresionat de felul în care incașii au reușit să îmbine pietre atît de diferite ca dimensiuni și forme, fără nici un fel de mortar.

 

 photo pietre _zpsfie3yrkc.jpg

 photo pietre MP_zpskjskakot.jpg

Totul e fascinant la Machu Picchu:

Terasele agricole pe panta largă și abruptă cu sistemul de irigații

 photo terase_zpschniobjs.jpg

 photo Irigatii_zpsk8ifheix.jpg

Piața centrală

 photo Piata centrala_zpsjynao8ti.jpg

Mormântul regal

 photo mormacircntul regal_zpslwdsyu8d.jpg

Templul principal

 photo DSCN7694_zpsvz88idqi.jpg

Templu Soarelui sau Torreon (observatorul astronomic)

 photo Templul Soarelui_zpsexnqrzut.jpg

Templul celor trei ferestre

 photo Cele 3 ferestre_zpsqxrzurw5.jpg

Templul Itihiatana

 photo Templul Intihiatana_zpspf9oof3u.jpg

Templul Condorului

 photo Templul condorului_zpsgubcekld.jpg

Piatra funerară

 photo Roca funeraria_zpsj89ttux2.jpg

Fantasticele ziduri și ferestre

 photo Intrare_zpsgi2tajta.jpg

 photo Prin fereastra_zpsovnrpldr.jpg
 photo DSCN7764_zpsdlzqa7j6.jpg

După-amiaza are alt tip de farmec, limpezind atmosfera și redând pietrelor contururile fascinante cu potrivirea lor perfectă și netezimea ce atrage atingerea palmele, dând profunzime ferestrelor prin care se vede muntele și cerul, învăluind totul în căldura aurie a soarelui matur. Lumea se rărește și situl poate redeveni, fie și pentru o bătaie din gene, al tău. Acolo unde stai, a stat sigur un incaș care s-a bucurat de aceeași lumină și-a simțit poate aceeași uniune cu universul.

 photo Dupa-amiaza la MP_zpsyepmsrpd.jpg

 photo piata centrala larg_zpskqsh3bgd.jpg

 photo Tablou in timp_zpsv34ubpt8.jpg

Un singur lucru regret. Că n-am urcat și pe Machu Picchu, pe vârful cel bătrân și-mi lipsește cel puțin un unghi de perspectivă. E un motiv suficient de bun să încerc să revin. Într-un alt octombrie, abordându-l mai direct și cu mai mult curaj și lăsând timp și capitalei incașe, Cusco după care încă suspin și căruia nu i-am văzut toate fețele. Rămâne atunci pe data viitoare.

 

“Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans.

» Filed Under am citit, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | Leave a Comment

« go backkeep looking »