Peru – autenticitatea din lumile magice
Posted on June 26, 2016
Pe strada prăfuită din Paracas trece o femeie simplă îmbrăcată țărănește, cu doi câini. Sau poate trec doi câini cu o femeie simplă. Îi privesc din microbuzul cam deșălat în care aștept plecarea spre dunele de nisip unde o să mă dau cu buggy-ul, un soi de mașinuță de teren numai bună pt. deșert. O distracție luată la pachet cu insulele Ballestas și o jumătate de zi în rezervație care m-a costat faimoasa sumă de 80 de dolari.
În timp ce privesc grupul ce trece pe lângă microbuz, nu pot să nu mă gândesc la contrastul între luxul hotelului de 5 stele în care stau și sărăcia profundă din jur. Paracas e un soi de Vama Veche în care au crescut pensiuni și câteva hoteluri luxoase în mijlocul deșertului, în mijlocul a nimic. Pe mica faleză de unde se pleacă cu bărcile spre insule, un șir de bufete (că nu prea au statul de restaurant) se aliniează în așteptarea turiștilor ce iau o pauză între două plimbări.
Tânărul care ne duce cu buggy pe dune are noroc: lucrează în turism și, mai mult, face ceva ce-i place. Este printre puținii care nu e foarte sărac. În zonă se trăiește numai din turism, căci agricultura e chinuită și nerentabilă.
Pe drumul spre dune ca și pe drumul spre rezervație, cresc, sau mai bine zis, descresc, se tocesc și se pierd în uitare și în praf resturi de clădiri de mult părăsite. E greu să nu simți tristețea abandonului. Pe de altă parte, te cîștigă naturalețea și bunăvoința autentică a peruanilor, încă puțin atinse de tăvălugul turismului. Le-am simțit peste tot, chiar și în Lima unde contrastele sunt poate cel mai vizibile.
E ceva în mersul femeii și în pasul liniștit al câinilor ce aduce a resemnare, dar nu resemnarea pasivă ce țipă a deziluzii și amărăciune, ci o acceptare tăcută și fermă a lucrurilor care sunt cum sunt. Țăranca peruană mi-a amintit de satele noastre din Bărăgan unde pășesc țărani cu același pas așezat al resemnării.
Eu stau la 5 stele – sigur, doar 2 nopți și la un preț mai mult decât rezonabil și nu sunt nici pe departe un om bogat – și simt un soi de vinovăție cu gândul la dușul pe care-l voi face în baia cu 6 halate și 10 prosoape.
La barul de lângă ocean, voi sta pe un fotoliu cu perne albe, cu muzică în surdină, cu un cocktail în față și o variantă de Suspiro de Limena.
Pe ponton stau grămadă pelicani, cormorani, pescăruși ce se încîlzesc la soarele auriu de sfârșit de zi. La masa mea vin niște hoțomane de păsări să atenteze timid la alunele mele și la porumbul meu prăjit.
Voi aștepta răsăritul roșu-portocaliu, simțind acea beție a singurătății nesingure, parte puternică din tot.
Dulciurile pe care le vând peruanii pe faleză n-au finețea ciocolățelelor numite tejas de la mănăstirea Santo Domingo din Arequipa dar au savoarea și căldura casei. Și, în mijlocul pustiului, lângă micul muzeu al rezervație, un vânzător de înghețată pare un miraj, sau cel puțin o imixtiune dintr-o lume paralelă.
Paracasul e sălbatic cu deșertul, marea, păsările și leii de mare, cu dunele roșietice și misteriosul său Candelabru, cu plajele colorate și coastele sale stâncoase cu Catedrala învinsă de timp – totul e de de o frumusețe tare, profundă și vie.
Paracas e sălbatic, oamenii săi sunt însă sociabili și politicoși.
Iar pelicanii nu numai că sunt sociabili dar sunt sunt de-a dreptul tupeiști.
Dar e greu să le reziști, așa-i?
» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | Leave a Comment
Diminețile lui Fix – Bică și porumbeii
Posted on June 18, 2016
– Pfiu! Pleacă de-aici că mă enervezi groaznic, se înfoaie Fix săltîndu-și mustața dreaptă mai mult decît pe cea stîngă. Întoarce apoi coada cu dispreț și-și saltă cu oarecare dificultate fundul înapoi pe canapea.
– Frate, enervant rău porumbelul ăsta!
– Da’, de unde știi că-i același? Poate-s mai mulți și fac cu rîndul ca să te scoată pe tine din sărite. Și pe mine, de altfel.
-Îl știu după miros. N-ai tu treabă!
– Acu’, știi că ești cam obraznic? Ți-ai cam luat nasul la purtare. Vezi cum vorbești!
– Am avut mufa la purtător de cînd mă știu și, de fapt, de cînd mă știi și tu.
– Nu zău, o cauți! Vrei un ziar pe fund?
– Nu, te rog, fără ziar. Hai că-s cuminte. Uite ce cuminte sunt… întoarce capul într-o parte uitîndu-se nevinovat și ușor galeș.
Aka pufnește ușor. Între timp, Bică se pune pe ciripit disperat la colțul balconului. Bică ăsta e de fapt Bică numărul doi – așa se întîmplă, în fiecare an se trezește o vrăbiuță, probabil mai puiuț așa, să-și facă veacul pe lîngă balconul meu și să facă scandal, mai întîi, în fiecare dimineață în jur de șase, apoi în mai multe ture în cursul zilei.
– Mă, iar a început ăsta! Taci mă, Bică! Du-te și mănîncă și nu te mai strofoca atît!
– Hai, lasă-l și pe el săracu’, că pare singurel rău! Nu mi-ai zis tu că ăștia sunt mici și să-i las? M-ai învățat să mă răstesc doar la porumbei și la turturele. Cam discriminatoriu, nu crezi?
– Ce șmecher ești tu în dimineața asta…. Așa ți-am zis pentru că trebuie să fac o alegere. Nu pot hrăni toate zburătoarele cerului. Viața asta e un șir continuu de alegeri, nu toate plăcute sau amuzante. Ca să nu mai zic că porumbeii sunt cam obraznici și tupeiști, trebuie să admiți și tu.
– A, și vrăbiuțele nu-s!! Hai că mă faci să rînjesc, că încă n-am reușit să rîd. Chiar, cînd mă înveți?
– În primul rînd, tu nu te răstești, tu latri…
– Ba, pardon, chiar nimic n-ai învățat de cînd ești cu mine? Sunt nuanțe și nuanțe!
– Bine, ok, dar te rog să nu mă mai întrerupi că nu-i frumos și mă irită rău.
– Tu vorbești, care întrerupi tot timpul pe toată lumea!? Hai, zău, că asta-i chiar bună!
– Serios, ți-o cauți rău! Așa…în al doilea rînd, nu pot să te învăț să rîzi pentru că nu ești dotat pentru asta și, mai ales, pentru că vreau să evit anumite situații jenante.
– Ca de pildă?
– Lasă că știu eu….
– Nu înțeleg ce vrei să spui. Sunt cel mai simpatic și drăguț animal din preajmă.
– Din preajma cui? Ești un ciufut afurisit!
– Ei acum, zău că sunt jignit.
– Pfff… de-aia nu mai pot eu!
– Confunzi demnitatea cu …. nu știu cu ce, că nu știu să-i spun… cu afurisenia.
– Ba nu confund nimic. Să-ți amintesc cum te porți cu Kira? Și e vecina ta și e o drăguță și-o scumpică care abia aștepta să se joace cu tine.
– Cum mă port? Ce? Ce-am făcut? Nici nu m-am atins de ea!
– Nu numai că nu te-ai atins de ea dar o ignori ca și cum ar fi transparentă și fără miros. Ești un ofticos gelos și nesuferit!
– Sunt profund șocat și nu mai vorbesc cu tine, să știi!
– N-ai decît! Și-așa am treabă și n-am timp de prostii.
Fix își răsucește indignat coada, mormăie ceva și se întoarce ostentativ cu spatele.
– Mai bine te-ai duce să vezi ce mai e pe la bucătărie. Fă-ți datoria de cîine de vînătoare ce ești și vezi dacă n-a venit iar vreun șoricel că n-ai fost în stare să m-anunți nici cînd erau deja o familie în toată regula și mi-era și mie clar de mult.
– Adică tot eu sunt vinovat că mi-am pierdut instinctele. Era treaba ta să mă educi și să mă duci la vînătoare, să învăț.
– Acum chiar mă pufnește rîsul. Tu la vînătoare! Tu care, dacă se dă unul mai serios la tine, îți pui coada-ntre picioare și începi să scîncești ca un cățelandru timorat. ……. Ce, nu mai comentezi? ….. te-ai supărat…. serios??…. adevărul doare, nu?…… uite, știi ce, lasă mutrele că nu ține….. hai, mă, zii ceva…mormăie ceva…. pisoi….moacă….bibiloi….cățelu lu mami…hai, nu te supăra, că Aka te iubește… mult, mult….
– Cît de mult? ridică Fix o sprînceană pe sub breton
– Mult, mult de tot! Ești cel mai scump și mai drăguț cățel din univers. E bine?
– Binișor… hai, mai zii…
– Vezi, de-aia n-are ursul coadă și o să ți-o arestez și pe-a ta dacă te întreci cu gluma.
Fix sare ca ars de pe canapea și se repede furibund și revoluționar pe balcon cu lătratul cît casa. Porumbel alb cu pete negre, să-i zicem Tupoi, își flutură aripile spre alte tentații.
– Bravo puiuț!
Fix își saltă mulțumit urechile și vine să se lipească ghem de Aka. Bică revine să facă scandal, nu se știe bine de ce. Tupoi a dispărut din peisaj. Semințele-s tot acolo. Parcă văd că tot Tupoi le înhață că Bică ăsta are alte probleme. Aka-și ia cartea să termine capitolul și cafeaua.
E o dimineață mulțumitoare.
» Filed Under Altele, Diminețile lui Fix | Leave a Comment
Direcția Nepal – Aventuri pe urmele cărții lui Sega (II)
Posted on June 7, 2016
Doar nu credeați că vă las așa în suspans, nu? Un pic e interesant, dar să nu exagerăm și să continuăm cu partea a II-a interviului cu Sega.
Dacă n-ați citit cărțile lui Sega “Namaste. Un roman de aventuri spirituale în India” și “Namaste. Un roman de aventuri spirituale în Nepal”, vă urez s-o faceți – sunt două cărți despre o altă lume și o altă cultură și despre căutarea de sine, cărți în care ne putem regăsi un pic cu toții și mai avem și bucuria de a prinde un pic dintr-o atmosferă pe care, cei ca mine care n-au fost prin India sau Nepal, n-o cunosc aproape deloc. Plus că-s bine scrise – nu că ăsta ar fi ultimul argument.
Cum am zis din prima parte, voi merge cu Sega în Nepal pe urmele cărții sale și vă propun să mergem împreună să descoperim Nepalul într-o aventură ….“cum scrie la carte”.
Înainte să vă mai spun despre aventura în care vă invit, să vedem ce mi-a mai zis Sega.
Interviu Sega (partea II)
“A: Personajul Lama din cartea ta despre Nepal îmi amintește un pic de ghidul peruan pe care l-am avut pe traseul Salkantay în drum spre Machu Picchu. În călătoria pe care o propui tu în Nepal alături de personajele reale ale cărții tale, se regăsește și Lama. N-aș vrea să trec prin ce-ai trecut tu alături de el 🙂 Eu, spre exemplu, deși am avut sentimente la fel de amestecate pentru ghidul peruan, nu m-aș înghesui să-l mai am prin preajmă. Cu toate astea, Lama va fi prezent în aventurile din Nepal. Cum și de ce?
Sega: Lama e unic, să știi. În năzdrăvanul meu ghid meu nepalez s-au întâlnit Zorba și Buddha. Uneori l-am urât pe omulețul ăsta din tot sufletul, alteori l-am iubit fără rezerve, ca în orice relație de lungă durată. Abia anul trecut a recunoscut senin, de față cu mai mulți, în timp ce urcam spre Tabăra de bază Everest, că prin 2008 a traversat o perioadă mai zbuciumată, că nu a existat turist căruia să nu-i promită atunci că-l duce în Shangri-La doar ca să poată ajunge la Sushma lui, the second wife cum o alinta el. În perioada asta mai zbuciumată l-am cunoscut eu. Și în aceeași perioadă zbuciumată l-am găsit după 5 ani, când m-am întors în Nepal. Sega, m-a ispitit el, n-ai vrea să mergem în Shangri-La, la Sushma mea, ca pe vremuri? Și am mers. Ca pe vremuri. De mai multe ori, cu alți aventurieri după noi. Și n-o să scapi nici tu. Ai s-o cunoști pe Sushma, ai s-o cunoști și pe Maya, și ai să vezi ce gustos e dal bhat-ul gătit de doamnele din Shangri-La! Totul e să nu cedăm când Lama o să ne roage să mai stăm o zi la Sushma lui.
A: Spune-mi la ce trebuie să mă aștept – nu mă sperie lipsa de confort ci mai degrabă ceea ce mă face să am rețineri și față de India: pierderea inutilă a timpului, lipsa curățeniei (nu-s maniacă dar parcă un minim…), balamucul. Pregătește-mă!
Sega: Cu timpul să nu-ți faci probleme. Nu va fi destul pentru câte vom avea de făcut. În ceea e privește mizeria, mai multă s-ar putea să găsești în România. Mai ales din aia ascunsă sub preș. Balamuc? Vor fi și momente ceva mai liniștite, promit.
A: O să revin la niște întrebări mai personale: care sunt sentimentele tale legate de „Toate ființele să fie fericite!”?
Sega: Cu “Bhavatu sabba mangalam” încheia Goenaka-ji discursul fiecărei seri din cele zece ale cursului de meditație Vipassana. “Toate ființele să fie fericite” nu e o mantră sau un slogan, ci un țel spre care ar trebui să năzuim. Fericirea fiecăruia dintre noi depinde de fericirea ființelor din jurul nostru, oricare ar fi ele. Este gândul cu care îmi închei meditațiile și pe care îl port cu mine întreaga zi.
A: Să nu mă înjuri, urmează o întrebare previzibilă: crezi că ai găsit și îmbrățișat balaurul din tine (sau l-ai domolit) și crezi că ți-ai găsit calea? Da, știu sunt de fapt două întrebări dar sunt legate.
Sega: Ce e mai rău? Să găsești calea, dar să nu găsești balaurul? Să găsești balaurul, dar să nu găsești calea? Pe balaur îl știu bine, am învățat să conviețuim unul cu altul. Calea? O rătăcești exact atunci când ești sigur că ai găsit-o.
A: Am și o curiozitate de natură pur tehnică: cum ai reprodus toate discursurile de la cursul de Vipassana?
Sega: Simplu, am cumpărat cartea la încheierea cursului. Astăzi cartea cu rezumatul discursurilor se găsește și pe net, la http://www.vridhamma.org/The-Discourse-Summaries.
A: Aș vrea să mă convingi nu numai pe mine, ci și pe alții ca mine să mergem în Nepal. Deci, de ce Nepal?
Sega: Pentru că Shangri-La chiar există. E acolo, ascunsă bine, la poalele Himalayei. Am văzut-o eu cu ochii mei. Și nu doar eu, ci toți cei care s-au încumetat să se aventureze cu mine două săptămâni prin locurile acelea îndepărtate, așa cum scrie la carte.”
Pe mine m-a convins cu cartea, cu răspunsurile sale, cu fotografiile sale (toate fotografiile din acest articol îi aparțin lui Sega), cu tentația unui program în care regăsești cîte ceva pentru fiecare vis.
M-am înscris deja și sunt ferm hotărîtă să merg, indiferent de fricile sau rezervele pe care le am. Cred că e genul de experiență pe care n-o faci toată ziua, bună ziua, și care dă ceva hrană minții și sufletului.
Ideea e că vom întîlni oamenii cărții lui Sega – eu abia aștept să-l cunosc pe Lama dar și pe Sushma, pe căpitanul Shaila și pe Monstrul din Lumbini.
Mă tentează partea cu adrenalină – parapantă, rafting, drumeție și zborul în care să fiu mai aproape de Everest decît voi fi vreodată. Abia aștept să mă bucure imaginea Annapurnei, să ajung în junglă, să fac baie cu elefanți.
Aștept fascinată să văd Templul maimuțelor, să aflu cum trăiesc nepalezii mai ales după dezastrul de anul trecut, să văd o parte din arta lor și varietatea reprezentărilor religioase, să văd temple, picturi, ce a rămas din monumentele și statuile lor după cutremur, cum arată o tabără de refugiați. O aventură extrem de densă timp de 2 săptămîni.
Despre program și detaliile practice ale călătoriei în Nepal cu Sega, puteți citi aici.
Eu sper să veniți și voi și să vă bucurați de o călătorie ca o poveste.