Unde? La Poveşti din Lumea Mare care a avut de data asta un format mai special, la Happy Feet Studio.    Dar despre asta o să scriu mai în detaliu în altă zi.

Eu chiar am rămas datoare de anul trecut cu partea aceea de poveste despre Buenos Aires care e legată de tangoul argentinian. De fapt, cei care au fost acolo ştiu că e practic imposibil să dezlegi oraşul de modul său de viaţă, căci acolo tango-ul chiar asta e: un mod de viaţă. 

N-o să vă fac o teorie sau o istorie a tangoului, o să vă spun doar despre câteva locuri din Buenos Aires în care poţi merge să-ţi faci o idee de ce înseamnă tangoul.

Desigur există o mulţime de cluburi unde poţi să vezi demonstraţii de tango, poţi lua lecţii, poţi participa la o seară de milonga (adică de dans – evident de tango). Pentru începători este fascinant pentru că descoperi o lume diferită, un stil de dans spectaculos, pasional şi-n acelaşi timp subtil. Cei cărora le place să danseze nu au cum scăpa de fascinaţia acestui dans  – dacă încerci, vrei să continui, vrei să înveţi, vrei să dansezi cât mai mult şi cât mai bine.

Iar pentru cei care deja ştiu câte ceva, acolo e raiul pe pământ – multe şcoli, multe săli unde poţi observa şi alege profesori, multe locuri unde poţi exersa şi dansa. Nici măcar nu e obligatoriu să intri într-un club, e suficient să mergi pe stradă în zona San Telmo, unul dintre cele mai vechi districte ale oraşului care e şi zona cea mai reprezentativă pentru tango, unde poţi dansa simplu pe stradă.

Sunt mulţi străini care vin la Buenos Aires pentru a învăţa tango şi ajung să stea şi câţiva ani pentru asta, alţii vin pentru viaţa de noapte şi stau câteva luni timp în care merg la cluburi, la petreceri, socializează, dansează şi-şi fac prieteni din toată lumea.

Norocul nostru a fost că am ajuns în Buenos Aires duminică dimineaţă şi am prins târgul de antichităţi de pe strada Defensa şi Piaţa Dorrego din San Telmo.

Insigne, bijuterii, steaguri, postere, căni, tricouri, picturi şi gravuri, plăci de faianţă – tot ce-ţi poţi imagina la un astfel de târg – pitoresc, colorat, interesant, amuzant, multe sub semnul tangoului desigur. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că la fiecare colţ de stradă se cânta şi se dansa. Nu erau numai formaţii care cântau tango ci şi rock, pop.

Şi începând de după amiaza până noaptea târziu,  în  Piaţa Dorrego  se cîntă şi se dansează tango. Noi am prins o pereche care a ţinut un mic show cu explicaţii şi o mică istorie a tangoului, după care lumea (argentinieni şi turişti) a dansat tango până târziu.

Nu poţi vorbi de tango fără a face o vizită şi în districtul considerat cel mai vechi al oraşului şi unul din leagănele tangoului – La Boca unde se găsesc şi multe cluburi de tango. Noi am făcut acolo o vizită rapidă, să vedem Caminito, o străduţă cu case colorate, un mic muzeu şi mulţi vânzători de creatii grafice si picturi cu tema – totul cam turistic şi aglomerat.  În rest, zona La Boca e una destul de rău famată şi în care nu prea e bine să mergi seara mai ales cu vreun aparat foto.

Caminito a inspirat una dintre cele mai faimoase melodii de tango a carui versuri se afla de altfel pe zidul uneia dintre case.

Importanţa dată tangoului în Buenos Aires e evidentă şi din diversele picturi reprezentându-l pe Carlos Gardel, actor, interpret şi compozitor, de origine francez sau uruguaian (există incă controverse) ajuns în Argentina în 1892 (la 2 ani), cunoscut şi ca Regele Tangoului, Magicianul, Carlitos sau Sturzul Creol. În 1917 a scris cântecul “Mi noche Triste” (noaptea mea tristă) considerat ca punct de cotitură în muzica latin-americană şi naşterea muzicii tango aşa cum o cunoaştem acum.

Îl poţi vedea pe Gardel cam peste tot în Buenos Aires – are statuie, imaginea sa e în metrou, pe faţada magazinelor, pe ziduri, pe tricouri şi obiecte turistice. Şi e cât se poate de normal - deşi a murit destul de tânăr (la 45 de ani) într-un accident de avion, a fost unul dintre acei oameni care marchează istoria noastră a tuturor într-un mod decisiv.

 Por una cabeza este unul dintre cele mai cunoscue tangouri ale lui Gardel – aici e versiunea originală.

 Iar tangoul ca dans, mie personal mi se pare şi mai fascinant.  Şi dacă vreţi să vedeţi ce pot face nişte campioni mondiali, puteţi urmări acest clip.

Tangoul argentinian a pătruns în toată lumea şi există şcoli foarte bune de tango nu numai în Argentina ci şi în Europa. Şi din fericire, se poate dansa şi în Bucureşti. Puteţi încerca şi voi – e o experienţă care se transformă uşor în pasiune.

Powered by Twitter Tools

Pregătită pentru intrarea în moscheee

 Înainte de toate, pentru cei care nu ştiu, arabii sunt sunt extrem de ospitalieri. Nu sunt singurii dar, în cultura arabă, ospitalitatea este extrem de importantă.

Mi-a plăcut o poveste pe care am citit-o despre un britanic care, invitat la masă în Liban, neştiind obiceiurile şi felurile de mâncare arabe, a confundat  pâinea lor subţire, care se aşează împăturită lângă farfurie, cu un şervet. Prin urmare, s-a şters la gură cu pâinea. Gazdele, ca să nu-şi jignească invitatul şi să nu-l facă să se simtă prost, l-au imitat. Reală sau nu, este un model de politeţe şi, de ce nu, de toleranţă.

Există la arabi chiar un model de comparaţie pentru ospitalitate – Hatim Tayy. Se spune că acesta, primind o dată un musafir neaşteptat, pentru că  nu avea nimic altceva să-i ofere, şi-a sacrificat singura cămilă (un mare sacrificiu pentru un beduin) pentru a-şi hrăni musafirul. Pentru a caracteriza pe cineva foarte generos, se spune că este “mai generos decât Hatim Tayy”.  

Unii dintre beduini se mândresc cu corturile lor pline de grăsime pentru că, având în vedere că după masă şi ei şi invitaţii lor se şterg pe mâini pe poalele cortului, cu cât e cortul e mai gras cu atât înseamnă că beduinul e mai ospitalier.

Dacă eşti invitat la masă în lumea arabă, mai mult ca sigur că vei fi primit cu o cafea însoţită eventual de ceva curmale. A refuza este o ofensă aduză gazdei. Cum cafeaua taie pofta de mâncare, aşteptaţi-vă ca masa să nu fie servită imediat  şi între cafea şi masă, va exista totdeauna o perioadă de socializare. A servi cafeaua prea aproape de masă e un semn de nepoliteţe şi înseamnă că nu prea eşti bine venit la masă.

Cafeaua este importantă la arabi. Este în general tare şi pe parcursul unei vizite poţi bea câte cafele doreşti dar bunele maniere spun că trebuie să te opreşti la a treia sau a patra (şi după aia da ture prin deşert mai repede decât cămila! Pentru a arâta că nu mai vrei cafea, roteşti ceaşca rapid, din încheietura mâinii, de câteva ori.

Mâncarea sau băutura oferită se refuză o dată sau chiar de două ori politicos pentru a fi în cele din urmă acceptată. Acest ritual face parte dintr-un set de maniere denumit “ta(a)rof” şi implică demnitate şi respect atât pentru sine cât şi pentru musafir.

Ca şi în alte culturi, invitatul este primul servit şi i se oferă partea cea mai bună a mâncării.

Cum am mai spus, la musulmani, dacă se mănâncă cu mâna, se foloseşte mâna dreaptă, stângă fiind folosită pentru igiena corporală şi deci considerată impură.  

În Maroc:

• Mâncarea se serveşte la mese joase şi rotunde
• Se aduce un bol de apă la masă desupra căruia musafirului i se toarnă apă pentru a se spăla pe mâini
• Mâncarea se pune într-un vas comun pe mijloc şi fiecare se serveşte din partea care se află în faţa sa.
• Mâncarea se serveşte cu o bucată de pâine sau cu degetul mare şi primele două degete de la mâna dreaptă 
• Nu se şterg mâinile pe şervet pentru că a sfârşitul mesei se aduce din nou un vas pentru spălat.

În Arabia Saudita:

• Dacă masa are loc pe jos, se stă cu picioarele încrucişate sau pe un genunchi
• De obicei e foartă multă mâncare – e bine să încerci din fiecare fel câte puţin. Abundenţa e semn de ospitalitate.
• Se vorbeşte puţin în timpul mesei.

Or mai fi şi alte obiceiuri pe care nu le-am amintit aici dar sper să fi reuşit să dau măcar o idee generală legată mai ales de diferenţe căci obiceiuri comune, sunt multe.

Poate mai ştiţi şi voi alte obiceiuri pe care eu nu le ştiu.

Şi după cum ziceam în articolul trecut, cred că mai toţi suntem gata de o grămadă de sacrificii pentru a obţine fotografia pe care ne-o dorim, fotografia perfectă.

Dar, aşa cum am promis, am pus pe hârtie argumentele pro şi contra ale pasiunii pentru fotografie.

Contra

• Devine dependenţă mergând uneori spre obsesie.
• Ajungi să priveşti lumea un pic detaşat, din spatele obiectivului
• Dacă călătoreşti, nu eşti complet relaxat pentru că eşti veşnic în căutarea celor mai bune unghiuri şi imagini
• Te cari cu aparatul peste tot
• Eşti mai puţin atent la ce se întâmplă decât la detalii

 Pentru

• Ca orice pasiune aduce bucurie
• Devii creator ceea ce, în opinia mea, este tot ceea ce-şi poate dori un om mai mult
• Observi detalii pe care nu le-ai observa altfel
• Aparatul devine un partener – poţi călători singur şi aparatul îţi dă un soi de siguranţă
• Ai un scop şi un sens

Şi-acum vine partea subiectivă în care vin şi zic că toate argumentele contra pot fi contrazise relativ uşor.

• Nu orice pasiune devine obsesie şi cred că după o primă fază de nebunie, urmează una mai aşezată în care dependenţa (sau demenţa ) poate fi decentă.
• Poţi să încerci să faci un compromis în călătorii şi să uiţi din când în când de aparat – în situaţia în care stai mai mult într-un loc, poţi să dai o tură să te bucuri de loc şi să să priveşti totul mai relaxat ca mai apoi să revii cu aparatul să intri în detalii. Dacă nu, mai ia nişte pauze din când în când
• Până la urmă chestia cu căratul nu e chiar o tragedie, cel puţin pentru amatori care nu au un monstru de aparat cu zeci de obiective.
• Chestia cu detaşarea şi cu atenţia redusă pentru imaginea completă sunt un pic mai delicate dar cred că se pot rezolva tot printr-o alternare a modului “fotograf” cu modul “călător”.

 Voi ce părere aveţi?

NOTA: Eu – fotograf amator, fotografiile, (alese aleator) – fără pretenţii de National Geografic

Powered by Twitter Tools

Stau cu un picior în sus şi încerc să-mi găsesc o poziţie de scris ceva mai comodă. Pasiunile sucesc minţi dar uneori şi glezne.

De pe la începutul anului mă gândesc să scriu despre pasiunea (ce poate deveni uneori obsesie) pentru fotografie şi despre parteneriatul cu aparatul foto dar am tot lungit-o şi probabil aveam nevoie de un stimulent suplimentar care a sosit în forma unei întorse care, previzibil, se datorează tot pasiunii pentru fotografie.

Sunt un biet fotograf amator care în majoritatea cazurilor se referă la creaţiile sale ca la “poze” considerând că acestea nu se ridică la nivelul unor fotografii. Multe dintre fotografiile pe care le văd zilnic pe internet sunt excepţionale, fie că sunt făcute de fotografi profesionişi sau de amatori cu experinţă şi simţ estetic. Şi cu cât văd mai multe, cu atât devin mai exigentă şi cu mine şi cu ceilalţi.

Chestia e că pe măsură ce faci fotografii şi vezi fotografii, îţi doreşti din ce în ce mai mult. Voi nu vă doriţi fotografia perfectă? Nu căutaţi în fiecare moment să găsiţi subiectul ideal, lumina cea mai bună, unghiul cel mai potrivit? Nu aţi început să vedeţi lumea înconjurătoare ca sursă de imagini? Ei, poate exagerez un pic dar cred că nu mult.

Am trecut în timp de la Kiev (bun aparat!), la camera telefonului (slabă alegere), apoi prietenii s-au îndurat de mine şi mi-au luat un Nikon Coolpix S200 care, odată cu blogul, a devenit depăşit total şi, din august anul trecut, am trecut la un Nikon L120 care, dupa nici o jumătate de an, mi se pare deja insuficient (deşi e un aparat f. bun) şi am început să visez la un Nikon din seria DSLR şi la cursuri de fotografie (în ordine inversă).

Ieri am făcut un drum la Pucioasa şi, ca de obicei, am luat aparatul cu mine şi bine am făcut pentru că ziua de ieri a fost una excepţională din punct de vedere vizual. Un amestec de cer cu nuanţe de albastru clar şi nori de diverse dimensiuni, culori şi înălţimi, soare apoi ninsoare care părea să vină nu din nori ci tocmai dintr-o gaură luminoasă printre nori, culori tari, luminozitate numai bună - ce mai, ideal!

Şi ideal a fost până am oprit maşina undeva pe drum (căci am tot făcut poze din mers dar nu e chiar soluţia ideală, nu?) şi am încercat să mă sui pe o platformă de beton ca să prind un apus aşa cum vroiam. Am ratat saltul şi, în încercarea de a proteja camera, m-am lăsat să cad, ştiind că un eu nu păţesc mare lucru în cădere (cad de foarte jos:)). Proastă socoteală căci platfoma era înconjurată de un dâmb de nisip pe care mi s-a răsucit glazna spre interior şi vreme de vreo 2 minute am stat acolo cu aparatul de gât, susţinut într-o mână, scoţând mici sunete de tip “au, au” (multe şi mărunte) incapabilă să mă ridic de acolo de durere.

Prietena mea Ioana care ramasese în maşină nu avea cum să mă vadă pentru că eram un pic în spate ş evident şi foarte pe jos şi m-a recuperat abia după ce a realizat că stau cam mult şi eu făceam oarece mişcări anemice în încercarea de a mă ridica. Aşă că a preluat ea volanul iar eu, am continuat să fac poze prin parpriz în pauzele dintre văitături. 

Data viitoare o să pun pe hârtie părţile bune şi părţile rele ale dependenţei de fotografie. Dar până atunci aştep poveşti de la voi legate de sacrificiile pe care le faceţi sau le-aţi făcut pentru fotografia perfectă.

Sinceră să fiu, dacă ştii să te descurci pe schiuri, obţii ceva plăceri fără să munceşti pentru ele - decât poate statul uneori la coadă la cabină.

Cu toate astea, sâmbătă am plecat cu câţiva prieteni într-o plimbare pe munte fără ajutorul acestor mijloace minunate, trebuind să mă mulţumesc cu bocancii. Alegerea cabanei Curmătura din Piatra Craiului nu m-a încântat prea tare – am făcut drumul de la Gura Râului şi din Plaiul Foii până la Curmătura pe timp de vară şi totdeauna l-am considerat bătăturica de înghiţit pentru a ajunge la ochişor, adică la partea stâncoasă a muntelui care mi se pare fascinantă. 

Piatra Craiului nu este un munte uşor nici de urcat şi nici de coborât, mai ales dacă faci creasta Pietrei Mari. Nu este un munte recomandat pe timp de iarnă de altfel. Cu toate astea, dacă vremea nu e foarte rea, poţi merge fără probleme pînă la Cabana Curmătura cu condiţia să fi echipat corespunzător: bocancii de iarnă sunt obligatorii, pantaloni de preferinţă impermeabili, mănuşi, căciulă, jachetă de iarnă cu glugă, rucsac şi apă.

Noi n-am avut suficient timp să ajungem până la cabană (pentru că eram cu maşina şi vroiam să ieşim din munte pe lumină) şi ne-am întors din poiana Zănoaga care e la 1 oră şi jumătate de urcuş. Până la Cabana Curmătura din Zănoaga mai e cam o oră de urcat dar merită pentru că priveliştea de acolo e mult mai frumoasă.

 Norocul a fost că nu era frig şi a şi nins ceea ce a făcut Poiana Zănoaga o zonă de basm.

Am făcut cunoştinţă cu un omuleţ de zăpadă cam chior dar suficient de bun pentru poze şi ne-am bucurat să ne întâlnim cu o familie care cobora din Curmătura cu doi copii, unul de 4 şi celălalt de 5 ani jumate. Bine echipaţi şi în mod evident cu experienţă de munte. Bravo lor! Cu cât mai mulţi cu atât mai bine – muntele educă şi dacă ar fi mai mulţi copii duşi pe munte de părinţi, am avea tineri mai puternici şi cu caracter.

La întoarcere, cum eram destul de înfometaţi căci era deja ora 5 după-amiază, ne-am oprit la ieşirea din Râşnov,  la un restaurant cu specific pescăresc, în zona Poiana Răşnoavei.

Restaurantul Doripescu e unul unde merită să te opreşti mai ales dacă-ţi place peştele. Mie nu-mi place dar am mâncat nişte creveţi tiger cu un sos alb de brânză absolut delicios şi ceilalţi au fost foarte mulţumiţi de diversele variante de peşte.

Cred că vara e foarte plăcut la grădină.

Au chiar şi un bazin în interior unde păstrează unii dintre peştii pe care îi gătesc.

Nu ştiu de ce n-am făcut poze la mâncarea care arăta foarte bine – cred că de foame. Restaurantul nu e la fel de ieftin ca o cabană dar e mai ieftin ca-n alte părţi pentru genul ăsta de feluri de mâncare.

Drumul pe care l-am făcut sâmbătă e un drum pe care-l puteţi face destul de uşor într-o zi. Dacă plecaţi pe la 7 dimineaţa aveţi toate şansele să ajungeţi la Cabana Curmătura şi să coborâţi în Zărneşti pe lumină. 

Se ajunge uşor  acolo – din DN1 înainte de Predeal faceţi stânga spre Râşnov (e indicator) pe 73A şi de la Râşnov continuaţi pe 73A până în Zărneşti unde, mergeţi spre centru (lăsaţi pe dreapta drumul spre Plaiul Foii) şi de acolo urcaţi spre Gura Râului – Curmătura (e indicator).

Şi dacă mergeţi 5 în maşină ca noi şi cu ceva sandvişuri de acasă, nici măcar nu cheltuiţi prea mult.

E o variantă foarte bună de ieşit din Bucureşti într-o zi de sfărşit de săptămână. Verificaţi!

Nu ştiu câţi dintre voi au mâncat la Taverna Sârbului din Braşov - dacă aţi făcut-o, ştiţi că e un loc unde merită să te tot duci iar dacă n-aţi fost, în nici un caz să nu rataţi.

Atmosferă caldă, rustică, f. plăcută. Mi-au plăcut f. mult plăcuţele cu meserii agăţate în dreptul fiecărui spaţiu cu mese – la sobaru, la moraru, la dogaru, la bărbieru sau la tăbăcaru. Doar că fiind totdeauna multă lume nu poţi să-ţi alegi meseria, te alegi cu ce masă e liberă, dacă e. Când am fost noi, totul era complet plin.

Mâncarea sârbeascâ – muzică sârbească. Plăcut, nu prea tare, doar cât să încălzească atmosfera.

Meniul are poze ceea ce te ajută să alegi mult mai uşor şi totul arată f. bine.

Totul este şi f. bun.  Am mâncat acolo un biftek tartar care m-a învins, adică mi-a fost imposibil să-l termin dar nu pentru că nu era bun. Era f. bun dar imens. Porţiile acolo sunt f. mari.

Am gustat şi Pljeskavica (carne de vită tocată, ceapă şi mirodenii pusă pe grătar) şi mi s-a părut la fel de bună.

La desert am încercat o prăjitură cu brânză excelentă

şi nişte clătite absolut demenţiale!

Trebuie doar să ai grijă să-ţi fie foame când mergi acolo ca să poţi mânca porţiile substanţiale. Eu am de gând să mai mănânc acolo când sunt în Braşov şi o să încerc să văd şi cum e la Taverna Sârbului din Bucureşti unde încă n-am fost.

Eu o să vă zic ce mi-a plăcut mie şi poate v-a plăcut şi vouă.

Am scris cu mare bucurie:

• O serie întreagă despre Mexic şi siturile maya

• Despre cascadele Iguazu şi despre Buenos Aires

• O serie despre bunele maniere în călătorie care se va continua şi anul acesta
• Despre Praga
• Despre Barcelona

• Despre Paris
• Despre fortificaţiile din Transilvania

• Despre Castelul Cantacuzino

• Despre Tenerife
• Despre cum să călătoreşti cu un animal de companie

Am mai scris şi despre spectacolele care m-au impresionat, despre hoteluri care mi-au plăcut şi restaurante care m-au câştigat de client şi nu în ultimul rând despre oamenii care m-au impresionat şi evenimentele care m-au bucurat.

Mi-am câştiga prieteni ca cei de la Lumea Mare cărora le mulţumesc pentru întâlnirile lor minunate unde am auzit atâtea poveşti încântătoare şi am întâlnit oameni minunaţi. Şi sunt f. mândră că m-au invitat să colaborez la blogul lor cu o serie despre Londra.

Asta ar fi în mare cam ce-am reuşit anul trecut.

Ce va fi anul ăsta? Sincer, nu ştiu.

Adică ştiu câte ceva, ştiu că voi continua să scriu şi voi încerca să scriu un pic mai bine, mai documentat, mai variat, mai util. Dar mai ales voi scrie în aşa fel încât să mă bucur de scris şi să-mi placă ceea ce scriu.

Îmi doresc să am subiecte mai proaspete pentru scris adică să călătoresc mai mult. Unde?

Deocamdată sigur e doar Machu Picchu care e planificat de 2 ani şi unde am zis că voi merge anul ăsta orice ar fi.

Dacă pe lângă asta mai merge o Belgie, un Egipt, poate Tenerife şi câteva escapade de week-end, va fi minunat.

A, şi mai ales aş vrea să merg la munte în vara asta. Şi sper ca ski-ul din iarna asta să fie în Austria.

Tot ce ştiu e că nu voi refuza nici o ocazie!

Şi dacă aveţi vreo propunere sau idee….. sunt foarte receptivă

Un revelion mai linştit, mai “casnic” decît în alţi ani – cu prieteni şi copii, jucării, copii, chirăieli, copii, mâncărică, copii, şampanie, ţopăială cu copiii, ce mai un revelion cu copii!

Am dormit, am citit, m-am plimbat prin jurul Pieţei Sfatului din Braşov, am făcut poze, m-am relaxat.

Şi am fost inspirată să merg la Braşov şi să mă întorc de acolo pe drumul cu Valenii de Munte şi Cheia. Liber, splendid, un pic de zăpadă, un pic de soare, serpentine libere, lac – frumos ce mai! Şi în plus am fost pe drum în ziua de 1 ianuarie aşa că sper să fiu cât mai mult pe drumuri anul ăsta.

Unii şi-au trecut în revistă anul care a trecut – eu n-o să fac asta pentru că n-a fost un an prea vesel. O să trec totuşi în revistă câteva din articolele de anul trecut care sper că v-au plăcut şi pe care eu sigur le-am scris cu plăcere. 

Dar nu azi – azi mai păstrez un pic din lenea zilelor de vacanţă. Vorbim mâine şi de ce-a fost şi de planurile pentru anul ăsta.