Eu o să vă zic ce mi-a plăcut mie şi poate v-a plăcut şi vouă.

Am scris cu mare bucurie:

• O serie întreagă despre Mexic şi siturile maya

• Despre cascadele Iguazu şi despre Buenos Aires

• O serie despre bunele maniere în călătorie care se va continua şi anul acesta
• Despre Praga
• Despre Barcelona

• Despre Paris
• Despre fortificaţiile din Transilvania

• Despre Castelul Cantacuzino

• Despre Tenerife
• Despre cum să călătoreşti cu un animal de companie

Am mai scris şi despre spectacolele care m-au impresionat, despre hoteluri care mi-au plăcut şi restaurante care m-au câştigat de client şi nu în ultimul rând despre oamenii care m-au impresionat şi evenimentele care m-au bucurat.

Mi-am câştiga prieteni ca cei de la Lumea Mare cărora le mulţumesc pentru întâlnirile lor minunate unde am auzit atâtea poveşti încântătoare şi am întâlnit oameni minunaţi. Şi sunt f. mândră că m-au invitat să colaborez la blogul lor cu o serie despre Londra.

Asta ar fi în mare cam ce-am reuşit anul trecut.

Ce va fi anul ăsta? Sincer, nu ştiu.

Adică ştiu câte ceva, ştiu că voi continua să scriu şi voi încerca să scriu un pic mai bine, mai documentat, mai variat, mai util. Dar mai ales voi scrie în aşa fel încât să mă bucur de scris şi să-mi placă ceea ce scriu.

Îmi doresc să am subiecte mai proaspete pentru scris adică să călătoresc mai mult. Unde?

Deocamdată sigur e doar Machu Picchu care e planificat de 2 ani şi unde am zis că voi merge anul ăsta orice ar fi.

Dacă pe lângă asta mai merge o Belgie, un Egipt, poate Tenerife şi câteva escapade de week-end, va fi minunat.

A, şi mai ales aş vrea să merg la munte în vara asta. Şi sper ca ski-ul din iarna asta să fie în Austria.

Tot ce ştiu e că nu voi refuza nici o ocazie!

Şi dacă aveţi vreo propunere sau idee….. sunt foarte receptivă

Am mărturisit deja că deşi acesta e un blog de călătorii, nu prea citesc cărţi de călătorie  şi nu pentru că aş avea ceva împotriva lor ci dintr-o socoteală f. simplă. Sunt atâtea cărţi extraordinare pe lume încât viaţa mea nu e suficient de lungă încât să pot citi tot ceea ce aş dori şi-atunci mi-am limitat raza de acţiune la cărţile de ficţiune.

Cu toate astea, prietenii mei (sper că pot îndrăzni să-i numesc astfel) de la Lumea Mare m-au făcut să citesc două cărţi de călătorie delicioase. Despre una am vorbit mai demult – Vând kilometri a lui Mihai Barbu iar a doua este prima carte de călătorii a lui Bogdan Teodorescu (abia aştept s-o citesc şi pe-a doua), 54+1/24.

Cărţile bune sunt de mai multe feluri: unele te bucură şi te relaxează, altele te marchează profund, altele te ajută să gândeşti şi uneori chiar să-ţi schimbi modul de gândire, altele te surprind şi te încântă şi altele te inspiră să scrii tu însuşi.

Una dintre aceste cărţi este pentru mine cartea lui Bogdan Teodorescu, 54+1/24.

Este vie, amuzantă, foarte bine echilibrată din punctul de vedere al detaliilor – suficiente încât să-ţi faci o idee despre locul din poveste dar nu prea multe sau prea scolastice ca să îndepărteze sau plictisească. Descrierile sunt foarte vizuale şi e foarte uşor să te simţi în acel loc în acelaşi timp cu Bogdan. Îţi dă oarecum senzaţia că aţi fost acolo împreună şi aţi văzut aceleaşi lucruri. Şi nu mă refer aici numai la locurile pe care chiar le-ai văzut – călătoria la Palenque a fost extrem de aproape de imaginea pe care o aveam şi eu după ce am fost acolo.

Locurile în care n-ai fost niciodată şi despre care, uneori nici măcar nu ştiai mare lucru, devin reale, palpabile şi uşor de imaginat. Poate ce mi-a plăcut cel mai mult e că poveştile lui Bogdan sunt încărcate de emoţiile locurilor, sunt  imagini declarat subiective ale autorului şi nu descrieri reci şi tehnice.

Şi pentru că aproape la fiecare poveste, am comentat în minte şi am simţit fie un zâmbet, fie o lacrimă, m-am decis să scriu, fără pretenţia de-al egala cumva pe Bogdan, câteva articole aşa cum mi le inspiră povestirile sale.

Cartea lui Bogdan m-a inspirat nu numai să merg în multe din cele 54+1 locuri pe care, în mod clar, le iubeşte, dar şi să scriu, lucru pentru care nu pot decât să-i mulţumesc.

Abia aştept să citesc Călător prin Lumea Mare.

Şi-o să-ncep cu pregătirea pentru o călătorie. Exită călătorii spontane, pe care le faci aşa dintr-un impuls şi călătorii pe care le faci cu oarece pregătire.

Dacă dai o fugă la Vama Veche într-un week-end nu prea ai nevoie de cine ştie ce pregătire dar dacă pleci la piramidele maya din Mexic nu prea merge chestia cu spontaneitatea.

În afară de pregatirea obişnuită (bagaje, vize, documente, ghiduri şi hărţi, vaccinuri, asigurări, rezervări) ne pregătim (mă rog, unii dintre noi) cu informaţii despre locurile unde mergem -  vreme, monumente, locuri de interes, restaurante, cluburi, palate, muzee, parcuri şi ce ne mai interesează pe fiecare.

Ei, aici, zic eu c-ar trebui să includem şi câteva elemente de cultură . Mai ales dacă mergem în zone cu o cultură sau obiceiuri diferite de ale noastre, mi se pare normal să citim câte ceva despre acestea. Nu mă refer aici neapărat la istoria de manual cu date şi nume ci la viaţa unui grup sau popor.

Această documentare are două scopuri:

• să ne familiarizeze cu locul în care mergem şi să ne ajute să înţelegem şi să ne bucurăm cu atât mai mult de locul respectiv
• să ne dea o idee despre felul în care ar trebui să ne comportăm acolo.

Despre ce vorbim?

• limbă şi limbaj corporal
• îmbrăcăminte
• mîncare
• religie
• tabu-uri
• obiceiuri
• sarbatori

1. Dacă mergem în străinătate şi nu ştim limba ţării unde mergem, un lucru util dar şi frumos ar fi să învăţăm măcar câteva cuvinte care să ne ajute să ne descurcăm dar şi ca semn de politeţe. Oamenii vor fi mai deschişi şi vom face şi o bucurie. Pe voi nu vă impresionează când un străin vă spune “bună ziua” şi “mulţumesc”?

Prietenul meu mexican Alejandro când a venit în România, era f. drăguţ când întreba pe cineva “ce’zisăşi?” (a se citi fără primul i). Reacţie garantată!

M-am simţit extrem de frustrată în Austria şi Germania când, oprindu-ne să căutăm un hotel în localităţi mai mici la ieşirea de pe autostradă, ne-am confruntat cu o mare problemă – greutatea de a comunica. Nimeni nu ştia engleză , franceză ori spaniolă dar nici noi nu ştiam mare lucru în germană – mare greşeală. Ne-am descurcat desigur, dar am fi scutit cel puţin o oră de tatonări şi am fi primit şi mai multe zâmbete dacă am fi reuşit să spunem şi noi ceva mai mult decât Guten Tag. Până la urmă, nu eram într-o zonă f. turistică şi oamenii ăia se descurcau probabil foarte bine fără să vorbească vreo altă limbă decât cea de-acasă.

Limbajul corporal este o chestiune şi mai delicată pe care o voi atinge în episodul următor.

Voi ce credeţi? E suficient să ştii engleză pentru a merge oriunde?

Departe de mine pretenţia de călător perfect şi de atot-ştiutor. În opiniile mele mă bazez pe educaţia foarte solidă (şi severă, credeţi-mă) pe care am primit-o de la ai mei timp de mai mult de 7 ani şi pe lucrurile pe care le-am învatat în cursul călătoriilor mele prin ţară, lume şi viaţa de fiecare zi.

Am lucrat câţiva ani buni la Institutul meteo în relaţii internaţionale şi apoi alţi câţiva ani în proiecte multinaţionale unde am avut ocazia să întâlnesc străini de diverse naţionalităţi de la care am învăţat multe.

Apoi am învăţat călătorind în tara şi în afară. Am şi eu tendinţa omenească de a judeca după aperenţe, a trage concluzii pripite şi a generaliza periculos. Am muncit mult pentru toleranţa pe care şi acum fac eforturi s-o am.

Prin urmare, m-am decis să încep o sarcină grea şi să pornesc o serie de episoade despre bunele maniere ale călătorului. Primul episod se va lega de  felul în care ne pregătim să plecăm într-o călătorie, oriunde ar fi aceasta.

Orice sugestie sau comentariu în acest sens sunt bine venite.

A, şi promit să nu fiu exagerat de serioasă.

Bineinteles, sunt in incercari ca sa ma dumiresc cat si ce poate, sau mai bine zis, ce pot eu cu el.

Drept urmare, m-am hotarat sa instaurez o rubrica zilnica in care sa postez cate o fotografie cu noul meu aparat. Stiu, nu e prea original dar, ca multi dintre voi, am capatat dependenta de fotografie.

Fotografia cotidiana de azi mi-a fost inspirata de prietenul Mihai de 7 ani pe care l-am cunoscut la Bran la in deplasarea cu Lumea Mare.

Duminica dimineata, inainte de plecarea spre Prapastiile Zarnestilor, Mihai, stand relazat pe balustrada de lemn a pensiunii a scos spontan, nici nu mai stiu in ce context urmatoarele:

Copil, copac

Cu trunchiul blestemat.

Dupa ce am cascat gura pret de vreo 3 secunde, l-am rugat sa repete si apoi l-am intrebat de unde stie versurile. Si mi-a zis ca le-a inventat pe loc.

Asa ca poza asta este pentru Mihai care spre ca va deveni un mare poet – sau un mare dansator de break dance )) de care e tare pasionat.

Nu ca nu m-as fi asteptat – din intalnirile cu Lumea Mare si articolele pe care le-am citit pe blogul Lumea Mare, stiam ca ne vom intalni cu oameni buni si frumosi, cu oameni naturali care stiu sa se bucure si sa aprecieze locurile si oamenii din jur.

Oameni senini, oameni pozitivi, o vreme numai buna (chiar daca un pic cam cald in prima zi), o mancare tare buna pregatita de Alex,  povesti interesante despre Porto, Franta si uimitoarea Islanda, copii draguti, veseli si bine crescuti, un pic de adrenalina, multe flori de camp, zambete si vorbe frumoase.

Foarte placuta Pensiunea Cehov la are am stat – linistita, facuta cu gust, fara ostentatie, tinuta de Ion Trandafir, un skior de performanta care ne-a vorbit cu simplitate si firesc despre pasiunea sa – astept povestea Alinei despre el.

N-o sa vorbesc despre fiecare pentru ca au facut-o ceilalti inaintea mea si pentru ca m-am gandit ca pozele spun destul.

Merge bine o bere dupa o saptamana lunga si un drum de la Bucuresti (mai ales daca ai venit cu motorul ca Roxana si Ina).

O nebunie de sandvisuri cu somon si placinta cu mere si multe alte bunatati marca Alex (cu ajutoare, carora n-a uitat sa le multumeasca de nenumarate ori).

Nu vi se pare ca-si priveste opera cu un aer protector si mandru?

Ne adunam sa vedem daca am ajuns toti la locul de plecare spre Seaua Magurei unde vrea Octavia sa ne duca (si a si reusit cu succes chiar daca ne-am imprastiat pe toate vaile si coastele intr-un sir lung, serpuitor si schimbator).

Si chiar am pornit dupa ce am facut o poza de grup (Alex) ca sa putem face comparatie cu starea noastra la intoarcere.

Nu e cazul sa ne mai numaram ca suntem toti.

Pregatita tot intr-o goana, oboseala si stres, era inevitabil sa am oarece evenimente pe drum. Primul – m-a lasat bateria aparatului desi eram sigura ca o pusesem la incarcat cu o zi inainte. Asa ca am apucat sa fac doar cateva floricele din nebunia de flori de camp in care m-as fi tavalit cu mare placere.

Si mai urcam noi un pic si simt ca tarai ceva dupa bocancul stang. Ce sa fie? Pai talpa care se desprindea de la calcai spre fata, incet si sigur, si la stangul si la dreptul.

Talpile…

pe care le-am baut (pardon, taiat, cu briceagul lui Alex).

Pai, de, ghete de 15 ani! Garmont sa traiti!

Si-au facut veacul cu varf si indesat. O sa trimit felicitari la firma – dupa ce ca m-au purtat pe diversi munti timp de atatia ani s-au comportat ireprosabil si fara talpi pana la sfarsit.

Despre seara de povesti n-o sa zic (iar au zis alti inainte) decat ca a fost tare bine sa fim plimbati, sa aflam lucruri atat de interesante si sa vedem poze atat de bune band un vin bun de Porto si indopadu-ne cu bunatati a la Alex – cu amendamentul de care stiti – sarat cu dulce ….. jamais! Jamais la mine adica

Frumos in Prapastiile Zarnestilor! Destula lume la catarat si noi incepatorii printre ei.

Am avut cu noi cei mai curajosi si mai ambitiosi copii de pe lume!

Mihai a fost primul la catarat inaintea noastra a tuturor dupa care a urmat Petra care ne-a dat o lectie de forta si hotarare cu care multi s-ar mandri.

Sportul asta nu e prea usor. Intai si intai, daca vrei sa faci chestia asta cu adevarat trebuie sa-ti faci o gaura in buget sa-ti cumperi echipament, printre care si o pereche de espadrile de catarat care se cumpara cu vreo 2 numere mai mici – adica suferi un pic la inceput ca se lasa in timp si oricum au o anumita elasticitate.

Pantofi de printesa…

Si nu degeaba a fost botezata Octavia – Caprioara. Cine stie, stie!

Cum o fi chestia asta?

Pozam tot, prindem orice miscare.

Ar trebui sa incercam si noi, ce zici? (Bianca chiar a incercat si a reusit).

Au fost si mici tristeti (Petre caruia nu i-a fost prea bine noaptea si n-a putut veni la catarat).

Lumea Mare s-a descurcat asa de bine in aceasta deplasare incat n-ar fi rau sa mai organizeze si altele.

Ca sa rezum povestea, impresia e bine ilustrata de copii.

Ma mananca picioarele si ma duce gandul la toate locurile unde am fost si-as mai merge sau la cele in care tare as vrea sa merg si intru-n panica ca poate nu apuc sa le vad… Ma gandesc la toate aventurile pe care nu le-am trait inca, sporturile pe care nu le-am facut si m-apuca asa o stare de agitatie pe care n-o pot pacali decat virtual.  Adica calatoresc cum pot, pe Internet sau la intalniri cu povesti despre calatorii ca Povestile din Lumea mare .

ca ieri am fost la Ceainaria Green Tea, la cea de-a 15-a editie a Povestilor din Lumea Mare ca sa aud despre Egipt. ( E f. frumos acum la Ceainarie – e plin de flori si cirese si miroase extraordinar).

Roxana de la Lumea Mare vorbeste despre fascinatia Egiptului. Ei bine, spre sa nu sochez prea mult cu aceasta afirmatie, dar eu nu am prea suferit de aceasta fascinatie sau, mai bine zis, Egiptul nu a facut parte dintre prioritatile mele asa cum pe lista mea de prioritati nu a intrat nici China.

Am incercat sa analizez un pic afinitatile mele sau, de ce nu, preconceptiile mele. In ceea ce priveste China, cu toate prezentarile pe care le-am auzit sau citit, raman in continuare retinuta – pur si simplu cred ca e o civilizatie care nu rezoneaza emotional cu mine.

In ceea ce priveste insa Egiptul, am reusit, si datorita povestilor de la Lumea Mare sa separ lucrurile care nu ating nici o coarda sensibila de cele care mi s-au parut chiar fascinante.

Si cred ca mi-a devenit clar si pentru ca Roxana si Alex  au povestit, foarte frumos de altfel si, ca de obicei, cu niste poze excelente, despre partea mai “turistica” a Egiptului – Cairo cu zgomotele si agitatia sa, cu bazarele si negocierile sale, cu muzica si dansurile traditionale, piramidele “clasice”. Si, cu toate ca am apreciat f. mult prezentarea lor, filmele si pozele, am realizat ca asta este exact ce nu ma atrage acolo. M-as fi dus la Piramida rosie probabil – oricum in locurile mai putin umblate.

E a 2-a oara cand o ascult pe Veronica Dragoi care este in mod evident, indragostita de Egipt si partea despre care ne-a povestit ea este partea pe care as vrea s-o vad – partea mai salbatica, mai naturala, partea de nisip si apa, si munte si stele….

Si, ca si data trecuta, pozele ei au fost splendide.

As vrea sa merg in Dahab si sa stau intr-o cabanuta mica, sa fac scufundari si wind-surf, sa urc pe muntele Sinai si sa admir stelele, sa merg in deserturile de toate culorile si canioanele albe sau colorate…. Si, sa nu-l manai pe cel de sus, as vrea sa vad si Valea Regilor.

N-as vrea sa se inteleaga ca nu mi-a placut povestea Roxanei si a lui Alex – din contra, mi-a placut f. mult si mi s-a parut foarte evocatoare si, dupa cum spuneam, m-a ajutat sa fac o alegere in privinta Egiptului.

Alex iar a gatit (in stil Egiptean) si s-a descurcat f. bine – mancarea arata bine si a fost gustoasa si cred, destul de autentica. Mie mi-a placut f. mult.

Multumim Lumii Mari si pentru cadouri – am primit fiecare cate o amintire din Egipt si, bineinteles, si o harta (pe care sper s-o si folosesc candva).

Si trebuie neaparat sa mai merg la Ceainaria Green Tea ca prea e frumos acum in gradina!

am mai facut un dus si la Salto Bossetti (o alta cadere de apa in apropierea careia e construita o platforma care sa te aduca cat mai aproape de ea si implicit sa fii udat din cap pana-n picioare. 

Pe urma ni s-a mai oferit o ocazie sa facem o baie – de data asta cu barca. Ne-am apropiat cu barca cat s-a putut de una dintre caderile de apa – n-am reusit sa fac poze chiar din apropiere pt. ca apa era atat de puternica incat ar fi udat si aparatul pe langa mine. Sigur, noi aveam folii de plastic pe noi dar tot ne-am udat pe sorturi pt. ca am avut numai apa pe scaun. Oricum, nu ne-am apropiat decat la limita de risc si eram destul de departe credeti-ma – forta apei este impresionanta si te cam face sa te simti mic, mic.

Plimbarea nu s-a oprit aici pentru ca turul mai continea si o plimbare prin padurea sub-tropicala cu un fel de camion cu platforma deschisa,  in speranta ca vom vedea ceva pasari si animale de pe acolo.

Am vazut destule pasari care n-au prea stat la pozat si am vazut  coati care se mai numesc si nasua sau coatimundi pe care-i vazusem si la Palenque in Mexic (in cusca insa, din pacate). Aici erau liberi si f. prietenosi.

Coati este un animal carnivor ruda cu  ratonul, extrem de inteligent si care vaneaza iguane (in echipa). Si la Iguazu cred ca au ce vana, pentru ca am vazut si noi iguane.

Plimbarea asta lunga pe la cascade ne-a luat cam toata ziua si am ajuns destul de obositi la hotel unde am facut o baie in bazin sa ne refacem si pe urma am dat o raita prin oras de unde eu mi-am cumparat o bufnita mica si f. draguta.

Am sfarsit ziua la Tango Bar unde am mai dansat un pic de tango argentinian ca sa nu plecam din Argentina fara un ultim dans.

Caci asta a fost ultima noapte din vacanta noastra de iarna din Mexic si Argentina. In dimineata urmatoare am luat avionul spre Buenos Aires si de acolo am plecat spre casa – am facut cam 24 ore cu totul pentru ca avionul spre Paris a intarziat si-am ratat legatura spre Bucuresti – din fericire ne-am imbarcat in urmatorul zbor si n-am stat decat vreo 5 ore prin aeroportul parizian.  A fost poate cea mai frumoasa vacanta.

Am uitat sa va spun ca toata lumea ne-a avertizat ca va fi foarte cald la cascada si ca trebuie sa avem sapca si costum de baie. Si ghidul ne-am dat niste pelerine de ploaie (daca mai tin minte bine pt.  5 euro)  fara de care acolo ai toate sansele sa fi ud leoarca mare parte a timpului. Noi am avut noroc pentru ca vremea a fost amestecata si n-a fost excesiv de cald.

De la statia de unde te lasa trenuletul mergi cam un kilometru fara sa ghicesti ce te asteapta – apa pare destul de linistita, sunt o multime de pasari si poti admira in voie cum pandesc crocodilii.

Pe masura ce te aproprii de Garganta del Diablo (Gatlejul Diavolului) in aer pare sa pluteasca ceata.

Numai ca nu e ceata ci stropi pulverizati la caderea masei de apa in Gatlejul (gatul) Diavolului.

Ai asta e partea de sus a Gatlejului Diavolului.

La marginea caderii masive de apa exista o platforma destul de mare unde lumea poate sa faca poze, sa filmeze si unde sigur face un dus! Din cand in cand, vantul aduce ploaia de apa peste platforma si uda pe toata lumea.

Gatlejul Diavolului este cea mai puternica cadere de apa din toata seria de cascade de la Iguazu si e spectaculoasa.

De fapt totul e spectaculos acolo. Continuam data viitoare….

Asta e poza pe care am pus-o eu intreband daca ar putea fi din Turnul Eiffel.

Spre surpriza mea, n-a stiut nimeni de unde e de fapt.

Tot de acolo e si poza asta

Acum imi pare rau ca n-am pozat toate placutele din turn pentru ca erau destule indicand distanta si directia catre multe puncte de pe glob.

Si toate astea se aflau aici:

In turnul cu ceas din Cetatea Sighisoarei mai precis sus acolo unde sunt arcadele

si de unde poti privi in jur.

Morala: exista locuri unde poti reveni de multe ori pentru ca descoperi mereu ceva nou si interesant de vazut. Sighisoara face sigur parte dintre acestea.