Unde? La Poveşti din Lumea Mare care a avut de data asta un format mai special, la Happy Feet Studio.    Dar despre asta o să scriu mai în detaliu în altă zi.

Eu chiar am rămas datoare de anul trecut cu partea aceea de poveste despre Buenos Aires care e legată de tangoul argentinian. De fapt, cei care au fost acolo ştiu că e practic imposibil să dezlegi oraşul de modul său de viaţă, căci acolo tango-ul chiar asta e: un mod de viaţă. 

N-o să vă fac o teorie sau o istorie a tangoului, o să vă spun doar despre câteva locuri din Buenos Aires în care poţi merge să-ţi faci o idee de ce înseamnă tangoul.

Desigur există o mulţime de cluburi unde poţi să vezi demonstraţii de tango, poţi lua lecţii, poţi participa la o seară de milonga (adică de dans – evident de tango). Pentru începători este fascinant pentru că descoperi o lume diferită, un stil de dans spectaculos, pasional şi-n acelaşi timp subtil. Cei cărora le place să danseze nu au cum scăpa de fascinaţia acestui dans  – dacă încerci, vrei să continui, vrei să înveţi, vrei să dansezi cât mai mult şi cât mai bine.

Iar pentru cei care deja ştiu câte ceva, acolo e raiul pe pământ – multe şcoli, multe săli unde poţi observa şi alege profesori, multe locuri unde poţi exersa şi dansa. Nici măcar nu e obligatoriu să intri într-un club, e suficient să mergi pe stradă în zona San Telmo, unul dintre cele mai vechi districte ale oraşului care e şi zona cea mai reprezentativă pentru tango, unde poţi dansa simplu pe stradă.

Sunt mulţi străini care vin la Buenos Aires pentru a învăţa tango şi ajung să stea şi câţiva ani pentru asta, alţii vin pentru viaţa de noapte şi stau câteva luni timp în care merg la cluburi, la petreceri, socializează, dansează şi-şi fac prieteni din toată lumea.

Norocul nostru a fost că am ajuns în Buenos Aires duminică dimineaţă şi am prins târgul de antichităţi de pe strada Defensa şi Piaţa Dorrego din San Telmo.

Insigne, bijuterii, steaguri, postere, căni, tricouri, picturi şi gravuri, plăci de faianţă – tot ce-ţi poţi imagina la un astfel de târg – pitoresc, colorat, interesant, amuzant, multe sub semnul tangoului desigur. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că la fiecare colţ de stradă se cânta şi se dansa. Nu erau numai formaţii care cântau tango ci şi rock, pop.

Şi începând de după amiaza până noaptea târziu,  în  Piaţa Dorrego  se cîntă şi se dansează tango. Noi am prins o pereche care a ţinut un mic show cu explicaţii şi o mică istorie a tangoului, după care lumea (argentinieni şi turişti) a dansat tango până târziu.

Nu poţi vorbi de tango fără a face o vizită şi în districtul considerat cel mai vechi al oraşului şi unul din leagănele tangoului – La Boca unde se găsesc şi multe cluburi de tango. Noi am făcut acolo o vizită rapidă, să vedem Caminito, o străduţă cu case colorate, un mic muzeu şi mulţi vânzători de creatii grafice si picturi cu tema – totul cam turistic şi aglomerat.  În rest, zona La Boca e una destul de rău famată şi în care nu prea e bine să mergi seara mai ales cu vreun aparat foto.

Caminito a inspirat una dintre cele mai faimoase melodii de tango a carui versuri se afla de altfel pe zidul uneia dintre case.

Importanţa dată tangoului în Buenos Aires e evidentă şi din diversele picturi reprezentându-l pe Carlos Gardel, actor, interpret şi compozitor, de origine francez sau uruguaian (există incă controverse) ajuns în Argentina în 1892 (la 2 ani), cunoscut şi ca Regele Tangoului, Magicianul, Carlitos sau Sturzul Creol. În 1917 a scris cântecul “Mi noche Triste” (noaptea mea tristă) considerat ca punct de cotitură în muzica latin-americană şi naşterea muzicii tango aşa cum o cunoaştem acum.

Îl poţi vedea pe Gardel cam peste tot în Buenos Aires – are statuie, imaginea sa e în metrou, pe faţada magazinelor, pe ziduri, pe tricouri şi obiecte turistice. Şi e cât se poate de normal - deşi a murit destul de tânăr (la 45 de ani) într-un accident de avion, a fost unul dintre acei oameni care marchează istoria noastră a tuturor într-un mod decisiv.

 Por una cabeza este unul dintre cele mai cunoscue tangouri ale lui Gardel – aici e versiunea originală.

 Iar tangoul ca dans, mie personal mi se pare şi mai fascinant.  Şi dacă vreţi să vedeţi ce pot face nişte campioni mondiali, puteţi urmări acest clip.

Tangoul argentinian a pătruns în toată lumea şi există şcoli foarte bune de tango nu numai în Argentina ci şi în Europa. Şi din fericire, se poate dansa şi în Bucureşti. Puteţi încerca şi voi – e o experienţă care se transformă uşor în pasiune.

Şi după cum ziceam în articolul trecut, cred că mai toţi suntem gata de o grămadă de sacrificii pentru a obţine fotografia pe care ne-o dorim, fotografia perfectă.

Dar, aşa cum am promis, am pus pe hârtie argumentele pro şi contra ale pasiunii pentru fotografie.

Contra

• Devine dependenţă mergând uneori spre obsesie.
• Ajungi să priveşti lumea un pic detaşat, din spatele obiectivului
• Dacă călătoreşti, nu eşti complet relaxat pentru că eşti veşnic în căutarea celor mai bune unghiuri şi imagini
• Te cari cu aparatul peste tot
• Eşti mai puţin atent la ce se întâmplă decât la detalii

 Pentru

• Ca orice pasiune aduce bucurie
• Devii creator ceea ce, în opinia mea, este tot ceea ce-şi poate dori un om mai mult
• Observi detalii pe care nu le-ai observa altfel
• Aparatul devine un partener – poţi călători singur şi aparatul îţi dă un soi de siguranţă
• Ai un scop şi un sens

Şi-acum vine partea subiectivă în care vin şi zic că toate argumentele contra pot fi contrazise relativ uşor.

• Nu orice pasiune devine obsesie şi cred că după o primă fază de nebunie, urmează una mai aşezată în care dependenţa (sau demenţa ) poate fi decentă.
• Poţi să încerci să faci un compromis în călătorii şi să uiţi din când în când de aparat – în situaţia în care stai mai mult într-un loc, poţi să dai o tură să te bucuri de loc şi să să priveşti totul mai relaxat ca mai apoi să revii cu aparatul să intri în detalii. Dacă nu, mai ia nişte pauze din când în când
• Până la urmă chestia cu căratul nu e chiar o tragedie, cel puţin pentru amatori care nu au un monstru de aparat cu zeci de obiective.
• Chestia cu detaşarea şi cu atenţia redusă pentru imaginea completă sunt un pic mai delicate dar cred că se pot rezolva tot printr-o alternare a modului “fotograf” cu modul “călător”.

 Voi ce părere aveţi?

NOTA: Eu – fotograf amator, fotografiile, (alese aleator) – fără pretenţii de National Geografic

Stau cu un picior în sus şi încerc să-mi găsesc o poziţie de scris ceva mai comodă. Pasiunile sucesc minţi dar uneori şi glezne.

De pe la începutul anului mă gândesc să scriu despre pasiunea (ce poate deveni uneori obsesie) pentru fotografie şi despre parteneriatul cu aparatul foto dar am tot lungit-o şi probabil aveam nevoie de un stimulent suplimentar care a sosit în forma unei întorse care, previzibil, se datorează tot pasiunii pentru fotografie.

Sunt un biet fotograf amator care în majoritatea cazurilor se referă la creaţiile sale ca la “poze” considerând că acestea nu se ridică la nivelul unor fotografii. Multe dintre fotografiile pe care le văd zilnic pe internet sunt excepţionale, fie că sunt făcute de fotografi profesionişi sau de amatori cu experinţă şi simţ estetic. Şi cu cât văd mai multe, cu atât devin mai exigentă şi cu mine şi cu ceilalţi.

Chestia e că pe măsură ce faci fotografii şi vezi fotografii, îţi doreşti din ce în ce mai mult. Voi nu vă doriţi fotografia perfectă? Nu căutaţi în fiecare moment să găsiţi subiectul ideal, lumina cea mai bună, unghiul cel mai potrivit? Nu aţi început să vedeţi lumea înconjurătoare ca sursă de imagini? Ei, poate exagerez un pic dar cred că nu mult.

Am trecut în timp de la Kiev (bun aparat!), la camera telefonului (slabă alegere), apoi prietenii s-au îndurat de mine şi mi-au luat un Nikon Coolpix S200 care, odată cu blogul, a devenit depăşit total şi, din august anul trecut, am trecut la un Nikon L120 care, dupa nici o jumătate de an, mi se pare deja insuficient (deşi e un aparat f. bun) şi am început să visez la un Nikon din seria DSLR şi la cursuri de fotografie (în ordine inversă).

Ieri am făcut un drum la Pucioasa şi, ca de obicei, am luat aparatul cu mine şi bine am făcut pentru că ziua de ieri a fost una excepţională din punct de vedere vizual. Un amestec de cer cu nuanţe de albastru clar şi nori de diverse dimensiuni, culori şi înălţimi, soare apoi ninsoare care părea să vină nu din nori ci tocmai dintr-o gaură luminoasă printre nori, culori tari, luminozitate numai bună - ce mai, ideal!

Şi ideal a fost până am oprit maşina undeva pe drum (căci am tot făcut poze din mers dar nu e chiar soluţia ideală, nu?) şi am încercat să mă sui pe o platformă de beton ca să prind un apus aşa cum vroiam. Am ratat saltul şi, în încercarea de a proteja camera, m-am lăsat să cad, ştiind că un eu nu păţesc mare lucru în cădere (cad de foarte jos:)). Proastă socoteală căci platfoma era înconjurată de un dâmb de nisip pe care mi s-a răsucit glazna spre interior şi vreme de vreo 2 minute am stat acolo cu aparatul de gât, susţinut într-o mână, scoţând mici sunete de tip “au, au” (multe şi mărunte) incapabilă să mă ridic de acolo de durere.

Prietena mea Ioana care ramasese în maşină nu avea cum să mă vadă pentru că eram un pic în spate ş evident şi foarte pe jos şi m-a recuperat abia după ce a realizat că stau cam mult şi eu făceam oarece mişcări anemice în încercarea de a mă ridica. Aşă că a preluat ea volanul iar eu, am continuat să fac poze prin parpriz în pauzele dintre văitături. 

Data viitoare o să pun pe hârtie părţile bune şi părţile rele ale dependenţei de fotografie. Dar până atunci aştep poveşti de la voi legate de sacrificiile pe care le faceţi sau le-aţi făcut pentru fotografia perfectă.

Aş începe prin a zice că atât America de Sud, Centrală cât şi în cea de Nord sunt destul de aproape de obicieiurile noastre de la masă.

 Mai sunt însă mici diferenţe mai sunt pe ici pe colo.

Taquitos

Foto: Glane23, Wikimedia Commons

În Mexic:

•  E nepoliticos să te duci la toaletă în timpul mesei, mai ales la o masă formală.
• Multe din felurile de mâncare mexicane ca tacos, taquitos, tortas, churros şi altele (trebuie neapărat să scriu un articol despre mâncarea mexicană pe care eu o ador şi-mi lasă gura apă numai când amintesc de ea) se mănâncă cu mâna. Dacă foloseşti cuţitul şi furculiţa la astfel de feluri eşti considerat caraghios şi snob.

Ah, taco-ul pe care l-am mâncat în piaţa centrală din Merida, singurică la masa de prânz după umblat prin oraş, cu mânuţa şi mult salsa (din acela roşu iute rău) – un moment de magie (se simte nostalgia?)

În Puerto Rico

Nu refuza o a doua şi chiar a treia porţie de mâncare dacă eşti invitat acasa la un portorican chiar dacă eşti la dietă – e considerat f. nepoliticos.

 În Argentina

 Dacă ţi se oferă mate şi nu doreşti, trebuie să spui “No, gracias (Nu, mulţumesc)”. Dacă însă începi să bei, ţi se va da mate în continuare până când spui doar “gracias” după ce l-ai băut pe ultimul la care nu ţi se răspunde cu nimic.

 În Bolivia:

• Dacă eşti vreodată în situaţia de a invita un bolivian la masă, ai grijă să-l serveşti tu. Bolivienii nu sunt obişnuiţi să se servească în stil bufet.
• Bolivienii se scuză pentru mâncarea pe care ţi-o oferă când te invită acasă, dar e doar un act de politeţe.
• La ţară, invitaţii sunt seviţi şi apoi lăsaţi singuri ca semn de politeţe – poţi ajunge să mănânci cu gazdele la masă în momentul în care devii prieten.

În Venezuela:

• E considerat vulgar şi dezgustător să-ţi sufli nasul la masă sau în public în general (la fel şi în Ecuador). Cică aşa ar trebui să fie şi la noi.
• Cina e pentru socializare nu pentru afaceri.

În anumite părţi din Peru, Argentina, Chile şi Bolivia o să vedeţi comeseni sau pur şi simplu oameni în baruri, care varsă un pic din pahar pe jos (ca la noi pentru morţi) în semn de respect pentru Pachamama (zeitate a pământului pentru populaţiile din Anzi). Ritualul se numeşte ch’alla şi se poate face şi doar prin muierea degetelor în băutără care se scutură apoi ca să stropeşti pământul.

Ce se obişnuieşte în America de Nord?

• În timpul zilei, nu se ţin lumânări pe masă chiar dacă nu sunt aprinse.
• Dacă pleci temporar de la masă, lasă-ţi şervetul pe scaun. Acesta se pune pe masă, în stânga farfuriei, când părăseşti masa la final.
• În State, furculiţa se ţine în stânga doar când se taie mâncarea (cu cuţitul în dreapta evident ) după care se trece în dreapta ca să iei mâncarea din farfurie şi s-o duci la gură desigur. Poţi însă folosi tacâmurile şi ca în Europa.
• Nu se consideră nepoliticos dacă refuzi mâncare; în schimb, e nepoliticos să insişti să faci pe cineva să mănânce dacă nu vrea. Îţi dai seama ce dilemă pentru un moldovean sau un ardelean!?

Ştiu, m-am lăudat degeaba data trecută crezând că acesta va fi ultimul din seria bunelor maniere la masă. Lumea arabă merită un articol al său. Aşa că aşteptaţi-vă la un nou episod despre cum ne comportăm la masă prin lume.

• Nu e politicos să fi punctual la masă. E bine să întârzii 15-30 de minute. Ei, aici, cred că unii dintre prietenii mei ar spune că e un obicei foarte sănătos – nu de alta, dar să dai timp gazdelor să termine şi ei la timp pregătirile.
• E nepoliticos să miroşi mâncarea. Presupun că e interpretat ca o neîncredere faţă de cât de bună sau proaspătă e.
• Dacă cumva stai pe covor în picioarele goale, ai grijă să nu-ţi arăţi tălpile că nu-i politicos.  
• Mâncarea e servită întâi celui mai bătrân bărbat de la masă şi gazda se serveşte ultima.

 În Nigeria:

• Se serveşte ceai de trei ori: prima dată fără zahăr, a doua oară uşor îndulcit şi a treia oară foarte dulce. Acceptaţi de fiecare dată pentru că reprezintă evoluţia prieteniei. Băutura nu se amestecă cu mâncarea. Întâi se mănâncă şi pe urmă se bea. La băutură trebuie să aştepţi să fii servit.
• Un mic râgâit la sfârşitul mesei e semn de satisfacţie.

In Etiopia:

• Invitaţia la masă la o familie etiopiană e o onoare şi etiopienii sunt destul de formali la masă.
• Ţi se oferă totdeauna o ceaşcă de cafea; refuzul său e considerat lipsă de politeţe. O ceaşcă de cafea e oferită şi la sfârşitul mesei. Cafeaua este băutură naţională şi există chiar un ritual al cafelei aşa cum există un ritual al ceaiului la japonezi. Oricâte cafele ţi s-ar oferi, acceptă cu graţie chiar dacă te pregăteşti pentru o noapte albă sau eşti băutor de ceai.
• E posibil să se aducă la masă un vas de lut sau metal deasupra căruia ţi se va turna apă pentru a te spăla pe mâini.
• Un obicei numit “gursa” presupune că unul dintre comeseni îţi poate oferi mâncare cu măna direct în gură. E bine să accepţi zâmbind altfel s-ar putea să ţi se ducă buhul de nepoliticos şi s-a terminat cu invitaţiile la masă! 

În Africa de Sud:

• Nu se lasă mâncare în farfurie.
• Cuţitul şi furculiţa încrucişate deasupra farfuriei înseamnă că n-ai terminat de mâncat – când termini, trebuie să laşi cuţitul şi furculiţa paralel lângă farfurie. 
• În restaurantele occidentalizate ai putea avea surpriza de a fi nevoit să mănânci chiar un hamburger cu cuţitul şi furculiţa. Dar cine se duce în Africa de Sud să mănânce fast food? Eu nu mănânc hamburger nicăieri….

Următorul şi ultimul episod legat de obiciurile de la masă va fi despre Americi şi lumea arabă.

Chiar dacă sunt gesturi pe care nu le facem în mod obişnuit, e bine măcar să le ştim.

• Nu cred că mai e cineva care să nu ştie că datul din cap pe verticală, care în majoritatea lumii reprezintă confirmare, în Bulgaria reprezintă opusul şi evident, datul din cap pe orizontală, la ei e o afirmaţie.

Cum noi mergem destul de des pe acolo, e bine să fim atenţi, cu atât mai mult cu sunt gesturi f. obişnuite şi deci, intrate în reflex. Cris, fata drăguţă care a acceptat să-mi fie model pentru articolul ăsta, tocmai mi-a povestit cum, în vacanţă în Bulgaria, au pierdut o oră umblând după maşina unui bulgar care, la întrebarea dacă ştie direcţia către locul în care vroiau să ajungă, a dat vertical din cap. Ei evident au luat gestul drept afirmaţie şi s-au luat după el crezând că-i duce chiar acolo şi când colo, omu îşi vedea de drumul lui. Şi ăsta e un caz fericit în care nu s-a întâmplat nimic grav.

• Francezii şi japonezii au un gest comun care se face cu ohiul – se trage pleoapa inferioară cu degetul – semnificaţia este însă diferită. La japonezi gestul se numeşte Akanbe şi e făcut mai ales de copii reprezintând o insultă uşoară. La  francezi, poate fi însoţit şi de expresia “mon oeil” şi înseamnă că nu crezi ceea ce ţi se spune.

Dacă un francez reacţionează aşa la vreuna dintre poveştile voastre, înseamnă că o consideră poveste pescărească.

• Atinsul degetului mare de dinţii superiori şi aruncarea lui în afară este o insultă în Sicilia fiind echivantului trimisului la domnu’ dracu’. La englezi, e oarecum echivalent cu degetul mijlociu în sus, deci tot o insultă prin care, dacă ar fi să ne luăm după semnificaţa gestului la Shakespeare, îl faci laş pe cel căruia i se adresează.

 Nu ştiu dacă gestul se face şi la noi printre blocuri, dar sigur am văzut gestul în filmele italiene.

• Înclinarea capului sau aplecarea trunchiului reprezintă cam peste tot semn de respect. Unirea palmelor la nivelul pieptului sau capului odată cu înclinarea trunchiului este semnul de salut şi respect thailandez, denumit wai. Gestul în mod tradiţional se face la intrarea şi la ieşirea dintr-o casă şi poate fi folosit şi pentru a cere scuze. Nivelul mâinilor reprezintă gradul de respect arătat celui căruia i se adresează – respectul e cu atât mai mare cu cât mâinile sunt mai ridicate în raport cu capul.

          India are cam acelaşi gest care se numeşte namaste şi gestul poate însemna şi recunoştinţă sau mulţumiri în Malayezia, Brunei sau Philipine.

             În India sau Thailanda, de fapt în zonele de religie budistă, atingerea cu piciorul (cea mai murdară parte a corpului) a unei cărţi sau oricărui material scris (care e considerat reprezentarea zeiţei cunoaşterii Saraswati) sau oricărei părţi a copului altei persoane este consideartă o ofensă.

           Dacă atingeţi din greşeală pe cineva, cu piciorul, în India sau Thailanda, aveţi grijă să vă cereţi iertare. Cum ? Atingeţi cu degetele mâinii obiectul sau partea corpului ofensată şi apoi duceţi degetele la frunte sau la piept.

Braţele duse în cruce peste piept care la noi ar însemna ceva terminat, mort, în Japonia se numeşte batsu şi înseamnă că ceva e greşit.

• Şi tot în China, Thailanda şi Philipine, dacă sunteţi invitat undeva şi vi se oferă mâncare, nu terminaţi tot din farfurie căci acesta nu este un semn de recunoaştere a calităţii bucatelor ci o insultă la adresa gazdei care n-a fost în stare să vă pună în faţă suficientă  mâncare să vă săturaţi.

Dar despre obiceiuri la masă vă povestesc în episodul următor.

EXPO DRINK & WINE - Târg de Vinuri şi Băuturi Alcoolice

ALIMENTA 2011 – Târg internaţional pentru industria alimentară 

INDAGRA – Târg Internaţional de produse şi echipamente în domeniul agriculturii, horticulturii, viticulturii şi zootehniei

All-Pack – Expoziţie internaţională pentru ambalaje, materiale, maşini şi echipamente specifice 

Cu această ocazie, sâmbătă 22 octombrie, în curtea Romexpo, pe vatra unui cuptor din cărămidă, se va coace cea mai mare pâine din România, care va fi scoasă în jurul orei 14.00 şi va fi împărţită tuturor celor prezenţi.

Pâinea va fi făcută şi în cinstea Zilei Internaţionale a Pâinii care a fost pe 16 oct.

Eu n-am cum să ajung sâmbătă că merg la poveşti cu Lumea Mare dar oricum se va coace pâine la cuptorul din curte pe toată perioada târgurilor.

Mă tentează foarte tare să dau o tură pe acolo numai când mă gândesc la mirosul de pâine caldă. Cândva, de mult, mai făceam ş eu pâine în casă, nu la o vatră adevărată că n-aveam de unde, ci la un cuptor obişnuit, dar doamne, cât era de bună! Cea mai bună pâine pe care am făcut-o vreodată a fost pt. mama când era în spital şi rar am fost mai mândră de ce-am făcut pe lumea asta decât când am văzut ochii mamei la vederea pâinii calde. Dar despre asta poate o să povestesc altă dată.

Sursă: Wikimedia Commons

Acum, îmi găsesc scuze pentru lene şi-mi zic că nu mai fac pâine pentru că nu vreau să mă îngraş. Ei, cândva poate o să urmez una reţetele de pâine ale lui Adi Hădean.

Şi dacă e ca în alţi ani, vom avea ocazia să vedem la târg şi nişte exemplare spectaculoase de văcuţe şi alte animale de pe lângă casa omului. F. amuzant pt. copii, şi nu numai.

Şi poate găsesc şi un vin roşu pe gustul meu.

Unde ?

Spania – Costa Brava

Surs: Costa Brava photos

 Din Oct. 2011 până în 19 Mai 2012, preţurile variază  între 399 euro/pers-loc în cameră dublă şi 450 euro  (în funcţie de perioadă).

 Ce include preţul?

• bilet avion cursă directa Bucureşti/Barcelona/Bucuresti cu BlueAir;
• taxele de aeroport şi 1 bagaj de cală;
• 7 nopţi cazare în camera dublă standard în hotel de 4 stele
• pensiune completă;
• un pahar cu vin şi apă minerală în timpul meselor;
• transferuri aeroport – hotel – aeroport;
• o excursie de o jumatate de zi cu însoţitor vorbitor de limba romană;
• asistenţă turistică locală în limba romană.

La aceste preţuri se adaugă 50 euro/persoană/sejur pentru cei pe 55 de ani.

Plecare din Bucuresti:

• Octombrie 2011: 01, 08, 15, 22, 29
• Noiembrie 2011: 05, 12
• Martie 2012: 10, 17, 24, 31
• Aprilie 2012: 07, 14, 21, 28
• Mai 2012: 05, 12, 19

Cum e vreme în această perioadă în Costa Brava?

Costa Brava în traducere înseamnă coastă sălbatică pentru că vremea acolo e destul de imprevizibilă. Dar să vedem cum stăm pentru lunie ofertei:

Octombrie – temp. în jur de 21 de grade C ziua şi 15 noaptea. Apă încă caldă – se poate face baie. Perioadă ce poate fi ploioasă şi imprevizibilă. Cu taote astea, AccuWeather zice că prima jumătate a acestei luni e OK.

Noiembrie – temp. în jur de 16 grade C ziua şi 11 noaptea – apă rece, poate fi ceva vânt

Martie – temp. în jur de 16 de grade C ziua şi 11 noaptea. Apă rece

Aprilie – temp. în jur de 18 de grade C ziua şi 12 noaptea. Apă rece

Mai – temp. în jur de 21 de grade C ziua şi 15 noaptea. Apă caldă abia mai spre sfîrşitul perioadei. 

Ce poţi face acolo?

În afară de plajă, baie (octombrie, aprilie, mai)

• Lloret de Mar  - castel, biserică gotică, muzee, intensă viaţă de naopte, sporturi nautice şi acvatice

Sursă  Wikipedia Commons 

• Pineda de Mar – UNESCO “steag albastru” pentru cea mai bună plajă europeană, centru vechi. În perioada 1-8 Octombrie, acolo are loc a doua ediţie a unui festival de grupuri folclorice.

• Calella – parcuri naturale, centru vechi, viaţă de noapte.

Tot în Calella, se va desfăşura şi varianta spaniolă a  Oktoberfest din 1 până în 22 octombrie.

Eu aş alege octombrie. Voi nu?

Oktoberfest din 1 până în 22 octombrie.

La întâlnirea de aniversare a 2 ani a Lumii Mari (la mulţi ani încă o dată şi la multe călătorii şi vise!) am avut plăcerea să povestesc ş eu câte ceva şi, nu ştiu cum le-a fost celorlalţi, dar eu m-am simţit f. bine.

Un invitat oarecum surpriză a fost Chinezu zis şi Cristi (blogul său nefiind unul de călătorii) ne-a amintit că viaţa noastră e o călătorie, o călătorie pe care o facem alături de fiecare dintre oamenii pe care îi cunoaştem. Cu fiecare imagine a celor dragi lui, ne-a amintit că există mulţi oameni frumoşi care merită cunoscuţi şi iubiţi, alături de care călătoria vieţii poate fi una adevărată.

Volubil, amuzant, emoţionant şi convingător. Mesajul? Să nu ne grăbim să judecăm oamenii după aparenţe sau să etichetăm un om înainte de a sta de vorbă cu el. O lecţie pe care o ştim mulţi dintre noi dar ne e greu s-o aplicăm. Şi asta e valabil şi la călătoriile noastre prin ţară sau prin lume. Câţi dintre noi n-am fost tentaţi să dăm sentinţe la adresa unui popor sau unor persoane doar în urma unui singur fapt sau detaliu? Bună lecţie ne-a amintit Cristi!

Bogdan şi Adrian au vorbit împreună sau separat, printre imaginile aventurii lor cu pluta pe Mureş, o aventură adevărată care a sudat o prietenie adevărată între patru tineri care s-au distrat împreună, au împărţit un spaţiu minuscul timp de 10 zile, care au trecut prin pericole ca-n orice aventură adevărată şi care au ieşit din această poveste mai uniţi, mai curajoşi şi mai puternici. Şi sigur mândri de povestea lor şi mai ales de prietenia lor.

A, şi Bogdan pleacă mâine seara la Oktoberfest la Munich. Nu că asta ar fi o veste extraordinară. Extraordinar e cum vrea el să ajungă acolo. Cu  AUTOSTOPUL! Baftă!

Oana ne-a vorbit despre o pasiune speciala, ca toate pasiunile de altfel: speologia. Mie-mi cam plac peşterile şi am fost în câteva din ţară dar nu ca speolog desigur ci ca amator sau turist.

Asta ca să mă laud şi eu puţin

Oana ne-a vorbit despre echipa de speologi cu care, cu perseverenţă, an de an, sapă şi cartează şi cercetează o zonă karastică din Grecia. O echipă mare din mai multe ţări care demonstrează că oameni diferiţi pot fi puternic uniţi de o pasiune comună.

Ne-a povestit şi despre încercările ei de scufundări în peşteri (cave diving) şi concluzia a fost aceeaşi – toate aventurile astea se fac în echipă, se fac cu prieteni.

Poveştile mele n-au fost aşa de emoţionante – au fost doar câteva amintiri amuzante despre micile incidente create de diferenţe de cultură. Prietena mea Roxana

mi-a făcut o surpriză şi m-a filmat (asta ca să ştiu şi eu ce prostii am zis).

Şi Lumea Mare mi-a făcut o surpriză şi a găsit o versiune mai bună a unei părţi din filmul Astfel, muzica Vasile Şirli, realizare Constantin Chelba pe care l-am pus şi eu la poveşti, pentru că am fost norocoasă să am o studenţie minunată în grupul Song condus de Oanţă.

O ală poveste a unei călătorii excepţionale alături de o echipă, de prieteni.

 Ieri a fost o întâlnire aniversară încântătoare, cu emoţii şi zâmbete, cu un pahar de vin bun şi o mică gustare căci Lumea Mare ne-a răsfăţat, ca de obicei. Şi noi n-am zis nu.

Abia aştept următoarea întâlnire!

După ce am pregătit maşina în vederea călătoriei cu un animal, este cel puţin tot atât de important să pregătim animalul cu pricina. O să mă refer aici la câini şi pisici pentru că sunt animalele cel mai des luate cu noi într-o călătorie.

1. Înainte de plecare faceţi o vizită la veterinar să vă asiguraţi că animăluţul vostru e sănătos, are vaccinele la zi şi e apt de călătorie.

2. Faceţi bagajul însoţitorului patruped:

• Bolul de mîncare
• Bolul de apă
• Una-două jucării
• Ceva de ros
• Letiera pentru pisici
• Perna preferată
• Un prosop
• Peria şi eventual şampon
• Medicamente (dacă e cazul)
• Mâncarea pentru toată perioada vacanţei
• Apă pentru drum
• Şi bineînţeles…. lesa şi zgarda.

Sfatul meu pentru bagaj este să-l faceţi ultimul înainte de ieşirea pe uşă altfel nu mai aveţi tihnă până plecaţi (mai ales în cazul câinilor). Fix, când se prinde că plecăm, devine insuportabil. Cât pregătesc bagajul meu e doar atent şi un pic îngrijorat (dacă plec fără el?). Dar când pun mâna pe lucrurile lui, parcă o ia razna – se agită, se vaită şi nu se astâmpără decât când se urcă în maşină.

3. Hrăniţi foarte puţin animalul înainte de plecare – dacă are stomacul prea plin sau complet gol, riscaţi să vomeze în maşină de emoţie sau din cauza mişcării.  La fel în timpul călătoriei – îi puteţi da un cracker (pt. căţei respectiv pisici desigur) ca să ţineţi animalul ocupat.

4. Opriţi la cel mult două ore (în special în cazul câinilor) ca să iasă din maşină să se desmorţească, să dea o tură pe la vreun boschet sau doar să respire aer curat. Daţi-i apă să bea apă la fiecare oprire. Şi evident ţineţi animalul în lesă ca sa nu vă treziţi cu el pe şosea printre maşini.

5. Vorbiţi cu animalul în timpul călătoriei şi, dacă e un animal mai agitat, daţi-i ceva de ros sau o jucărie. Trataţi-l ca pe un copil căci de multe ori aşa se şi comportă.