Unde? La Poveşti din Lumea Mare care a avut de data asta un format mai special, la Happy Feet Studio.    Dar despre asta o să scriu mai în detaliu în altă zi.

Eu chiar am rămas datoare de anul trecut cu partea aceea de poveste despre Buenos Aires care e legată de tangoul argentinian. De fapt, cei care au fost acolo ştiu că e practic imposibil să dezlegi oraşul de modul său de viaţă, căci acolo tango-ul chiar asta e: un mod de viaţă. 

N-o să vă fac o teorie sau o istorie a tangoului, o să vă spun doar despre câteva locuri din Buenos Aires în care poţi merge să-ţi faci o idee de ce înseamnă tangoul.

Desigur există o mulţime de cluburi unde poţi să vezi demonstraţii de tango, poţi lua lecţii, poţi participa la o seară de milonga (adică de dans – evident de tango). Pentru începători este fascinant pentru că descoperi o lume diferită, un stil de dans spectaculos, pasional şi-n acelaşi timp subtil. Cei cărora le place să danseze nu au cum scăpa de fascinaţia acestui dans  – dacă încerci, vrei să continui, vrei să înveţi, vrei să dansezi cât mai mult şi cât mai bine.

Iar pentru cei care deja ştiu câte ceva, acolo e raiul pe pământ – multe şcoli, multe săli unde poţi observa şi alege profesori, multe locuri unde poţi exersa şi dansa. Nici măcar nu e obligatoriu să intri într-un club, e suficient să mergi pe stradă în zona San Telmo, unul dintre cele mai vechi districte ale oraşului care e şi zona cea mai reprezentativă pentru tango, unde poţi dansa simplu pe stradă.

Sunt mulţi străini care vin la Buenos Aires pentru a învăţa tango şi ajung să stea şi câţiva ani pentru asta, alţii vin pentru viaţa de noapte şi stau câteva luni timp în care merg la cluburi, la petreceri, socializează, dansează şi-şi fac prieteni din toată lumea.

Norocul nostru a fost că am ajuns în Buenos Aires duminică dimineaţă şi am prins târgul de antichităţi de pe strada Defensa şi Piaţa Dorrego din San Telmo.

Insigne, bijuterii, steaguri, postere, căni, tricouri, picturi şi gravuri, plăci de faianţă – tot ce-ţi poţi imagina la un astfel de târg – pitoresc, colorat, interesant, amuzant, multe sub semnul tangoului desigur. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că la fiecare colţ de stradă se cânta şi se dansa. Nu erau numai formaţii care cântau tango ci şi rock, pop.

Şi începând de după amiaza până noaptea târziu,  în  Piaţa Dorrego  se cîntă şi se dansează tango. Noi am prins o pereche care a ţinut un mic show cu explicaţii şi o mică istorie a tangoului, după care lumea (argentinieni şi turişti) a dansat tango până târziu.

Nu poţi vorbi de tango fără a face o vizită şi în districtul considerat cel mai vechi al oraşului şi unul din leagănele tangoului – La Boca unde se găsesc şi multe cluburi de tango. Noi am făcut acolo o vizită rapidă, să vedem Caminito, o străduţă cu case colorate, un mic muzeu şi mulţi vânzători de creatii grafice si picturi cu tema – totul cam turistic şi aglomerat.  În rest, zona La Boca e una destul de rău famată şi în care nu prea e bine să mergi seara mai ales cu vreun aparat foto.

Caminito a inspirat una dintre cele mai faimoase melodii de tango a carui versuri se afla de altfel pe zidul uneia dintre case.

Importanţa dată tangoului în Buenos Aires e evidentă şi din diversele picturi reprezentându-l pe Carlos Gardel, actor, interpret şi compozitor, de origine francez sau uruguaian (există incă controverse) ajuns în Argentina în 1892 (la 2 ani), cunoscut şi ca Regele Tangoului, Magicianul, Carlitos sau Sturzul Creol. În 1917 a scris cântecul “Mi noche Triste” (noaptea mea tristă) considerat ca punct de cotitură în muzica latin-americană şi naşterea muzicii tango aşa cum o cunoaştem acum.

Îl poţi vedea pe Gardel cam peste tot în Buenos Aires – are statuie, imaginea sa e în metrou, pe faţada magazinelor, pe ziduri, pe tricouri şi obiecte turistice. Şi e cât se poate de normal - deşi a murit destul de tânăr (la 45 de ani) într-un accident de avion, a fost unul dintre acei oameni care marchează istoria noastră a tuturor într-un mod decisiv.

 Por una cabeza este unul dintre cele mai cunoscue tangouri ale lui Gardel – aici e versiunea originală.

 Iar tangoul ca dans, mie personal mi se pare şi mai fascinant.  Şi dacă vreţi să vedeţi ce pot face nişte campioni mondiali, puteţi urmări acest clip.

Tangoul argentinian a pătruns în toată lumea şi există şcoli foarte bune de tango nu numai în Argentina ci şi în Europa. Şi din fericire, se poate dansa şi în Bucureşti. Puteţi încerca şi voi – e o experienţă care se transformă uşor în pasiune.

Stau cu un picior în sus şi încerc să-mi găsesc o poziţie de scris ceva mai comodă. Pasiunile sucesc minţi dar uneori şi glezne.

De pe la începutul anului mă gândesc să scriu despre pasiunea (ce poate deveni uneori obsesie) pentru fotografie şi despre parteneriatul cu aparatul foto dar am tot lungit-o şi probabil aveam nevoie de un stimulent suplimentar care a sosit în forma unei întorse care, previzibil, se datorează tot pasiunii pentru fotografie.

Sunt un biet fotograf amator care în majoritatea cazurilor se referă la creaţiile sale ca la “poze” considerând că acestea nu se ridică la nivelul unor fotografii. Multe dintre fotografiile pe care le văd zilnic pe internet sunt excepţionale, fie că sunt făcute de fotografi profesionişi sau de amatori cu experinţă şi simţ estetic. Şi cu cât văd mai multe, cu atât devin mai exigentă şi cu mine şi cu ceilalţi.

Chestia e că pe măsură ce faci fotografii şi vezi fotografii, îţi doreşti din ce în ce mai mult. Voi nu vă doriţi fotografia perfectă? Nu căutaţi în fiecare moment să găsiţi subiectul ideal, lumina cea mai bună, unghiul cel mai potrivit? Nu aţi început să vedeţi lumea înconjurătoare ca sursă de imagini? Ei, poate exagerez un pic dar cred că nu mult.

Am trecut în timp de la Kiev (bun aparat!), la camera telefonului (slabă alegere), apoi prietenii s-au îndurat de mine şi mi-au luat un Nikon Coolpix S200 care, odată cu blogul, a devenit depăşit total şi, din august anul trecut, am trecut la un Nikon L120 care, dupa nici o jumătate de an, mi se pare deja insuficient (deşi e un aparat f. bun) şi am început să visez la un Nikon din seria DSLR şi la cursuri de fotografie (în ordine inversă).

Ieri am făcut un drum la Pucioasa şi, ca de obicei, am luat aparatul cu mine şi bine am făcut pentru că ziua de ieri a fost una excepţională din punct de vedere vizual. Un amestec de cer cu nuanţe de albastru clar şi nori de diverse dimensiuni, culori şi înălţimi, soare apoi ninsoare care părea să vină nu din nori ci tocmai dintr-o gaură luminoasă printre nori, culori tari, luminozitate numai bună - ce mai, ideal!

Şi ideal a fost până am oprit maşina undeva pe drum (căci am tot făcut poze din mers dar nu e chiar soluţia ideală, nu?) şi am încercat să mă sui pe o platformă de beton ca să prind un apus aşa cum vroiam. Am ratat saltul şi, în încercarea de a proteja camera, m-am lăsat să cad, ştiind că un eu nu păţesc mare lucru în cădere (cad de foarte jos:)). Proastă socoteală căci platfoma era înconjurată de un dâmb de nisip pe care mi s-a răsucit glazna spre interior şi vreme de vreo 2 minute am stat acolo cu aparatul de gât, susţinut într-o mână, scoţând mici sunete de tip “au, au” (multe şi mărunte) incapabilă să mă ridic de acolo de durere.

Prietena mea Ioana care ramasese în maşină nu avea cum să mă vadă pentru că eram un pic în spate ş evident şi foarte pe jos şi m-a recuperat abia după ce a realizat că stau cam mult şi eu făceam oarece mişcări anemice în încercarea de a mă ridica. Aşă că a preluat ea volanul iar eu, am continuat să fac poze prin parpriz în pauzele dintre văitături. 

Data viitoare o să pun pe hârtie părţile bune şi părţile rele ale dependenţei de fotografie. Dar până atunci aştep poveşti de la voi legate de sacrificiile pe care le faceţi sau le-aţi făcut pentru fotografia perfectă.

Sinceră să fiu, dacă ştii să te descurci pe schiuri, obţii ceva plăceri fără să munceşti pentru ele - decât poate statul uneori la coadă la cabină.

Cu toate astea, sâmbătă am plecat cu câţiva prieteni într-o plimbare pe munte fără ajutorul acestor mijloace minunate, trebuind să mă mulţumesc cu bocancii. Alegerea cabanei Curmătura din Piatra Craiului nu m-a încântat prea tare – am făcut drumul de la Gura Râului şi din Plaiul Foii până la Curmătura pe timp de vară şi totdeauna l-am considerat bătăturica de înghiţit pentru a ajunge la ochişor, adică la partea stâncoasă a muntelui care mi se pare fascinantă. 

Piatra Craiului nu este un munte uşor nici de urcat şi nici de coborât, mai ales dacă faci creasta Pietrei Mari. Nu este un munte recomandat pe timp de iarnă de altfel. Cu toate astea, dacă vremea nu e foarte rea, poţi merge fără probleme pînă la Cabana Curmătura cu condiţia să fi echipat corespunzător: bocancii de iarnă sunt obligatorii, pantaloni de preferinţă impermeabili, mănuşi, căciulă, jachetă de iarnă cu glugă, rucsac şi apă.

Noi n-am avut suficient timp să ajungem până la cabană (pentru că eram cu maşina şi vroiam să ieşim din munte pe lumină) şi ne-am întors din poiana Zănoaga care e la 1 oră şi jumătate de urcuş. Până la Cabana Curmătura din Zănoaga mai e cam o oră de urcat dar merită pentru că priveliştea de acolo e mult mai frumoasă.

 Norocul a fost că nu era frig şi a şi nins ceea ce a făcut Poiana Zănoaga o zonă de basm.

Am făcut cunoştinţă cu un omuleţ de zăpadă cam chior dar suficient de bun pentru poze şi ne-am bucurat să ne întâlnim cu o familie care cobora din Curmătura cu doi copii, unul de 4 şi celălalt de 5 ani jumate. Bine echipaţi şi în mod evident cu experienţă de munte. Bravo lor! Cu cât mai mulţi cu atât mai bine – muntele educă şi dacă ar fi mai mulţi copii duşi pe munte de părinţi, am avea tineri mai puternici şi cu caracter.

La întoarcere, cum eram destul de înfometaţi căci era deja ora 5 după-amiază, ne-am oprit la ieşirea din Râşnov,  la un restaurant cu specific pescăresc, în zona Poiana Răşnoavei.

Restaurantul Doripescu e unul unde merită să te opreşti mai ales dacă-ţi place peştele. Mie nu-mi place dar am mâncat nişte creveţi tiger cu un sos alb de brânză absolut delicios şi ceilalţi au fost foarte mulţumiţi de diversele variante de peşte.

Cred că vara e foarte plăcut la grădină.

Au chiar şi un bazin în interior unde păstrează unii dintre peştii pe care îi gătesc.

Nu ştiu de ce n-am făcut poze la mâncarea care arăta foarte bine – cred că de foame. Restaurantul nu e la fel de ieftin ca o cabană dar e mai ieftin ca-n alte părţi pentru genul ăsta de feluri de mâncare.

Drumul pe care l-am făcut sâmbătă e un drum pe care-l puteţi face destul de uşor într-o zi. Dacă plecaţi pe la 7 dimineaţa aveţi toate şansele să ajungeţi la Cabana Curmătura şi să coborâţi în Zărneşti pe lumină. 

Se ajunge uşor  acolo – din DN1 înainte de Predeal faceţi stânga spre Râşnov (e indicator) pe 73A şi de la Râşnov continuaţi pe 73A până în Zărneşti unde, mergeţi spre centru (lăsaţi pe dreapta drumul spre Plaiul Foii) şi de acolo urcaţi spre Gura Râului – Curmătura (e indicator).

Şi dacă mergeţi 5 în maşină ca noi şi cu ceva sandvişuri de acasă, nici măcar nu cheltuiţi prea mult.

E o variantă foarte bună de ieşit din Bucureşti într-o zi de sfărşit de săptămână. Verificaţi!

Nu ştiu câţi dintre voi au mâncat la Taverna Sârbului din Braşov - dacă aţi făcut-o, ştiţi că e un loc unde merită să te tot duci iar dacă n-aţi fost, în nici un caz să nu rataţi.

Atmosferă caldă, rustică, f. plăcută. Mi-au plăcut f. mult plăcuţele cu meserii agăţate în dreptul fiecărui spaţiu cu mese – la sobaru, la moraru, la dogaru, la bărbieru sau la tăbăcaru. Doar că fiind totdeauna multă lume nu poţi să-ţi alegi meseria, te alegi cu ce masă e liberă, dacă e. Când am fost noi, totul era complet plin.

Mâncarea sârbeascâ – muzică sârbească. Plăcut, nu prea tare, doar cât să încălzească atmosfera.

Meniul are poze ceea ce te ajută să alegi mult mai uşor şi totul arată f. bine.

Totul este şi f. bun.  Am mâncat acolo un biftek tartar care m-a învins, adică mi-a fost imposibil să-l termin dar nu pentru că nu era bun. Era f. bun dar imens. Porţiile acolo sunt f. mari.

Am gustat şi Pljeskavica (carne de vită tocată, ceapă şi mirodenii pusă pe grătar) şi mi s-a părut la fel de bună.

La desert am încercat o prăjitură cu brânză excelentă

şi nişte clătite absolut demenţiale!

Trebuie doar să ai grijă să-ţi fie foame când mergi acolo ca să poţi mânca porţiile substanţiale. Eu am de gând să mai mănânc acolo când sunt în Braşov şi o să încerc să văd şi cum e la Taverna Sârbului din Bucureşti unde încă n-am fost.

Eu o să vă zic ce mi-a plăcut mie şi poate v-a plăcut şi vouă.

Am scris cu mare bucurie:

• O serie întreagă despre Mexic şi siturile maya

• Despre cascadele Iguazu şi despre Buenos Aires

• O serie despre bunele maniere în călătorie care se va continua şi anul acesta
• Despre Praga
• Despre Barcelona

• Despre Paris
• Despre fortificaţiile din Transilvania

• Despre Castelul Cantacuzino

• Despre Tenerife
• Despre cum să călătoreşti cu un animal de companie

Am mai scris şi despre spectacolele care m-au impresionat, despre hoteluri care mi-au plăcut şi restaurante care m-au câştigat de client şi nu în ultimul rând despre oamenii care m-au impresionat şi evenimentele care m-au bucurat.

Mi-am câştiga prieteni ca cei de la Lumea Mare cărora le mulţumesc pentru întâlnirile lor minunate unde am auzit atâtea poveşti încântătoare şi am întâlnit oameni minunaţi. Şi sunt f. mândră că m-au invitat să colaborez la blogul lor cu o serie despre Londra.

Asta ar fi în mare cam ce-am reuşit anul trecut.

Ce va fi anul ăsta? Sincer, nu ştiu.

Adică ştiu câte ceva, ştiu că voi continua să scriu şi voi încerca să scriu un pic mai bine, mai documentat, mai variat, mai util. Dar mai ales voi scrie în aşa fel încât să mă bucur de scris şi să-mi placă ceea ce scriu.

Îmi doresc să am subiecte mai proaspete pentru scris adică să călătoresc mai mult. Unde?

Deocamdată sigur e doar Machu Picchu care e planificat de 2 ani şi unde am zis că voi merge anul ăsta orice ar fi.

Dacă pe lângă asta mai merge o Belgie, un Egipt, poate Tenerife şi câteva escapade de week-end, va fi minunat.

A, şi mai ales aş vrea să merg la munte în vara asta. Şi sper ca ski-ul din iarna asta să fie în Austria.

Tot ce ştiu e că nu voi refuza nici o ocazie!

Şi dacă aveţi vreo propunere sau idee….. sunt foarte receptivă

Un revelion mai linştit, mai “casnic” decît în alţi ani – cu prieteni şi copii, jucării, copii, chirăieli, copii, mâncărică, copii, şampanie, ţopăială cu copiii, ce mai un revelion cu copii!

Am dormit, am citit, m-am plimbat prin jurul Pieţei Sfatului din Braşov, am făcut poze, m-am relaxat.

Şi am fost inspirată să merg la Braşov şi să mă întorc de acolo pe drumul cu Valenii de Munte şi Cheia. Liber, splendid, un pic de zăpadă, un pic de soare, serpentine libere, lac – frumos ce mai! Şi în plus am fost pe drum în ziua de 1 ianuarie aşa că sper să fiu cât mai mult pe drumuri anul ăsta.

Unii şi-au trecut în revistă anul care a trecut – eu n-o să fac asta pentru că n-a fost un an prea vesel. O să trec totuşi în revistă câteva din articolele de anul trecut care sper că v-au plăcut şi pe care eu sigur le-am scris cu plăcere. 

Dar nu azi – azi mai păstrez un pic din lenea zilelor de vacanţă. Vorbim mâine şi de ce-a fost şi de planurile pentru anul ăsta.

Şi ne gândim la ce vom face în noaptea de an nou, cum ne vom distra, unde şi cu cine.

Oriunde am fi, există nişte obiceiuri, mai vechi sau mai noi, care ţin de tradiţie sau de superstiţii. Le ştiţi?

• La miezul nopţii, sărută-ţi partenerul ca să ai o relaţie cât mai bună în anul care vine şi bineînţeles şi să-i arăţi dragostea ta.
• E bine să porţi un articol de  îmbrăcăminte de culoare roşie pentru prosperitate. Dacă n-ai nimic roşu şi nici nu vrei să ţi iei (cred că unii dintre bărbaţi ar avea ceva reţineri), sunt bune şi nişte haine noi şi mai ales f. curate (nu pune mâncarea pe tine măcar până la 12 noaptea).
• Tot prosperite aduc şi banii din buzunar în noaptea de trecere – aşa că pune nişte euro că e mai sigur.
• Ca să n-ai ghinion, nu schimba calendarul înainte de ora 12 noaptea şi nu rupe ultima filă.
• Vâscul în casă aduce noroc şi unde mai pui că dacă-ţi place vreo fată sau vreun băiat, ai pretext foarte bun de sărut.
• În prima zi a anului nou e bine să nu arunci gunoi şi nici alte obiecte – e bine ca lucrurile să intre şi nu să iasă din casa ta.
• 12 noaptea e bine să te prindă cu mâna pe ceea ce îţi doreşti cel mai mult. Ai grijă deci că dacă te prinde anul nou cu mâna pe calculator, nu mai ai scăpare!
• Plătiţi-vă datoriile până la sfârşitul anului altfel tot anul veţi da bani – o să daţi oricum, dar măcar veţi avea conştiinţa împăcată.
• Faceţi cât mai mult zgomot la trecerea dintre ani ca să alungaţi spiritele rele şi să dovediţi că gaşca voastră e cea mai tare!
• Deschideţi uşa să lăsaţi anul vechi să plece şi pe cel nou să intre şi lăsaţi şi toate supărările şi grijile afară.

Bonus – un obicei amuzant – scoţienii cred că prima vizită din an e bine să fie de la un bărbat brunet care să vină şi cu un cadou. Blonzii, roşcaţii (referinţă de la invaziile vikingilor) şi femeile cică aduc ghinion. Nu am înţeles încă de ce sunt comparate femeile cu vikingii…..

Pentru ăştia ca noi care-şi doresc cel mai mult să călătorească, e bine să urmăm un obicei din Ecuador şi Peru – acela de a alerga prin cartier cu o valiză în mână la ora 12 fix. Aşa că, luaţi-vă familia şi ieşiţi în stradă cu un pahar de şampanie în mână şi bocceluţa în cealaltă şi daţi ture casei, având grijă să vă şi sărutaţi. Dacă purtaţi şi ciorapi sau chiloţi roşii şi aveţi şi ceva bani în buzunar, succesul e asigurat! Eu sunt hotărâtă!

La mulţi ani şi la multe drumuri frumoase! Ne vedem la anu’ cu alte poveşti.

Poate a fost o improvizaţie dar a avut calitatea un spectacol unic, de o calitate dincolo de ireproşabil şi profesionalism.

L-am considerat întotdeauna pe Caramitru ca unul dintre cei mai mari recitatori, un actor cu subtlitate, un actor inteligent şi foarte versatil.

Ion Caramitru - Fotografie Cinemagia, autor  x_anonimus_c

Despre Mălăiele ce pot zice? Este probabil produsul cel mai bun al generaţiei sale, un actor complet, absolut irezistibil în rolurile de comedie şi impresionant în cele dramatice, un actor a cărei ironie inteligentă te pune mereu pe gânduri. L-am văzut în 1980 jucând în Fraţii Karamazovi, într-o vreme când mai toată lumea îl vedea doar ca actor de comedie. Excepţional! Şi excepţional a fost de atunci încoace, în orice rol a făcut.

Horaţiu Mălăiele – fotografie proprie, Wikimedia Commons

Un dialog de poezie în succesiuni rapide în care cei doi actori au trecut prin poezia de dragoste, dramatică, satirică sau umoristică de la Eminescu, Shakespeare, Topârceanu, la Nichita Stănescu sau Marin Sorescu. 

Caramitru ne-a impresionat şi ne-a făcut să râdem cu fineţe şi forţă. Mălăiele ne-a făcut să hohotim cu stilul său inconfundabil dar ne-a făcut şi să plângem, căci acest actor “suferă” de aceaşi mare durere de care suferim mulţi – durerea patriotismului pus greu la încercare. Aşa că, uimitor, am plecat de acolo cu ochii în lacrimi. Sau poate nu e uimitor. E bine.

Şi, ca să fie totul perfect, cei doi actori n-au venit cu mâna goală ci cu un al treilea partener despre care, spre marea mea ruşine, nu ştiam prea multe.

Adrian Naidin – violoncelist, compozitor, absolvent al Academiei de Muzica „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – a fost incredibil! O combinaţie de jazz, muzică de cameră şi folclor românesc pe un violoncel care a atins note de-o frumuseţe şi perfecţiune pe care rar am auzit-o, acompaniat, din când în când cu o voce absolut incredibilă!

Un ambitus excepţional, un timbru de baladă românească din aceea care-ţi smulge sufletul din piept, o gradare şi un control pe care le-am auzit numai la marii cântăreţi de operă.  Sincer, mi-a tăiat respiraţia! Nu cred că mai sunt mulţi muzicieni de calibrul ăsta în România (deşi, cine ştie, la cum se promovează valorile la noi, or mai fi şi alţii pe care nu-i vedem decât foarte rar).

Trei artişti, trei valori, trei probe de talent şi inteligenţă!

Un cadou adevărat de Crăciun!

Norocul a fost că m-am mai şi distrat. Singurul regret (şi mare!) a fost lipsa de la întâlnirea de Crăciun cu Lumea Mare de sâmbătă, unde n-am avut capacitatea fizică de a ajunge, şi care se pare că a fost excelentă (aşa cum era de aşteptat). O să-mi iau revanşa încercând să nu mai lipsesc de la nici una din întâlnirile lor.

Pe 15 decembrie am fost la întâlnirea anuală a SONG-lui, de ziua lui Oanţă care a fost aşa cum e de fiecare dată – o întoarcere în studenţie, o studenţie cum puţini au avut norocul să aibă, o întoarcere în poveste şi în miracol, un miracol de care nu încetăm să ne uimim şi pe care il datorăm lui Oanţă. La Multi Ani, Oanţă!

Am cântat, am râs şi ne-am amintit. Mi-am uitat aparatul acasă ceea ce face că nu am poze (am luat şi eu una de la ceilalţi) dar m-a şi dezlegat de vreo grijă.

 Iar vineri seara am fost la petrecerea de Crăciun de la Happy Feet Studio. Am mai povestit eu despre ei.

Lume multă – elevi mai noi, elevi mai vechi, elevi foarte vechi.

Tudor şi Raluca ne-au organizat, ne-au făcut să ne prindem urechile (pardon picioarele) în tot felul de coregrafii – salsa, cha-cha, vals, greceşti ba chiar şi româneşti (grele domnule - vedeţi şi voi aici!).

Raluca ne-a făcut o mică demonstraţie de dans mix cu fetele de la Pilates,

şi am avut parte de mai multe demonstraţii din partea lui Tudor şi a Ralucăi.

Splendid ca de obicei, după cum puteţi vedea şi voi în acest video. 

Şi ca să încheiem seara tot artistic, Tudor şi-a luat chitara şi am lungit noaptea până spre dimineaţă.

Două seri nu numai vesele şi relaxante dar şi pline de emoţie, numai potrivite pentru acestă perioadă!

Absolut! e un text aranjat de regizorul Alexandru Dabija după povestea Ivan Turbincă a lui Ion Creangă.

Un spectacol jucat în întregime de un singur actor, Marcel Iureş, care e, rând pe rând, povestitor, Ivan, Dumnezeu, Sf. Petre, Moartea şi toţi dracii la un loc. Admirabilă probă ce poate folosi drept clasă de actorie, în cea mai bună tradiţie a generaţiilor de mari actori ai României.

Iureş cântă la muzicuţă, mănâncă fasole dintr-o conservă încălzită la spirtieră, cântă, chiuie şi joacă ca un Ivan după chef, merge important, sfătos şi un pic plin de el ca Dumnezeu cu o mână la ceafă şi una la spate, se înconvoaie temător şi precaut ca un Sf. Petre evreu (şi parc-un şi-un pic moldovean) care are un haz nebun, ţipă şi se vaită ca dracii chinuiţi de Ivan, e aferat, un pic narcisist şi debusolat ca moartea păcălită de Ivan, este….Absolut!

Spectacolele de la Teatrul Act imi amintesc de perioada de glorie a Teatrului Mic şi a Teatrului F. mic unde, în anii 80 am avut norocul să văd multe piese geniale.  Mai sunt o grămadă de piese care merită văzute la Teatrul Act şi, dacă mă gândesc bine, cele mai multe piese bune pe care le-am văzut în ultimii doi ani acolo au fost (Dumnezeul de a doua zi, Creatorul de Teatru, Acasă la Tata şi multe altele).

Amatori sau nu a unui fel de teatru mai intim, spectacolul Absolul! trebuie absolut văzut!