Sinceră să fiu, dacă ştii să te descurci pe schiuri, obţii ceva plăceri fără să munceşti pentru ele - decât poate statul uneori la coadă la cabină.

Cu toate astea, sâmbătă am plecat cu câţiva prieteni într-o plimbare pe munte fără ajutorul acestor mijloace minunate, trebuind să mă mulţumesc cu bocancii. Alegerea cabanei Curmătura din Piatra Craiului nu m-a încântat prea tare – am făcut drumul de la Gura Râului şi din Plaiul Foii până la Curmătura pe timp de vară şi totdeauna l-am considerat bătăturica de înghiţit pentru a ajunge la ochişor, adică la partea stâncoasă a muntelui care mi se pare fascinantă. 

Piatra Craiului nu este un munte uşor nici de urcat şi nici de coborât, mai ales dacă faci creasta Pietrei Mari. Nu este un munte recomandat pe timp de iarnă de altfel. Cu toate astea, dacă vremea nu e foarte rea, poţi merge fără probleme pînă la Cabana Curmătura cu condiţia să fi echipat corespunzător: bocancii de iarnă sunt obligatorii, pantaloni de preferinţă impermeabili, mănuşi, căciulă, jachetă de iarnă cu glugă, rucsac şi apă.

Noi n-am avut suficient timp să ajungem până la cabană (pentru că eram cu maşina şi vroiam să ieşim din munte pe lumină) şi ne-am întors din poiana Zănoaga care e la 1 oră şi jumătate de urcuş. Până la Cabana Curmătura din Zănoaga mai e cam o oră de urcat dar merită pentru că priveliştea de acolo e mult mai frumoasă.

 Norocul a fost că nu era frig şi a şi nins ceea ce a făcut Poiana Zănoaga o zonă de basm.

Am făcut cunoştinţă cu un omuleţ de zăpadă cam chior dar suficient de bun pentru poze şi ne-am bucurat să ne întâlnim cu o familie care cobora din Curmătura cu doi copii, unul de 4 şi celălalt de 5 ani jumate. Bine echipaţi şi în mod evident cu experienţă de munte. Bravo lor! Cu cât mai mulţi cu atât mai bine – muntele educă şi dacă ar fi mai mulţi copii duşi pe munte de părinţi, am avea tineri mai puternici şi cu caracter.

La întoarcere, cum eram destul de înfometaţi căci era deja ora 5 după-amiază, ne-am oprit la ieşirea din Râşnov,  la un restaurant cu specific pescăresc, în zona Poiana Răşnoavei.

Restaurantul Doripescu e unul unde merită să te opreşti mai ales dacă-ţi place peştele. Mie nu-mi place dar am mâncat nişte creveţi tiger cu un sos alb de brânză absolut delicios şi ceilalţi au fost foarte mulţumiţi de diversele variante de peşte.

Cred că vara e foarte plăcut la grădină.

Au chiar şi un bazin în interior unde păstrează unii dintre peştii pe care îi gătesc.

Nu ştiu de ce n-am făcut poze la mâncarea care arăta foarte bine – cred că de foame. Restaurantul nu e la fel de ieftin ca o cabană dar e mai ieftin ca-n alte părţi pentru genul ăsta de feluri de mâncare.

Drumul pe care l-am făcut sâmbătă e un drum pe care-l puteţi face destul de uşor într-o zi. Dacă plecaţi pe la 7 dimineaţa aveţi toate şansele să ajungeţi la Cabana Curmătura şi să coborâţi în Zărneşti pe lumină. 

Se ajunge uşor  acolo – din DN1 înainte de Predeal faceţi stânga spre Râşnov (e indicator) pe 73A şi de la Râşnov continuaţi pe 73A până în Zărneşti unde, mergeţi spre centru (lăsaţi pe dreapta drumul spre Plaiul Foii) şi de acolo urcaţi spre Gura Râului – Curmătura (e indicator).

Şi dacă mergeţi 5 în maşină ca noi şi cu ceva sandvişuri de acasă, nici măcar nu cheltuiţi prea mult.

E o variantă foarte bună de ieşit din Bucureşti într-o zi de sfărşit de săptămână. Verificaţi!

Nu ştiu câţi dintre voi au mâncat la Taverna Sârbului din Braşov - dacă aţi făcut-o, ştiţi că e un loc unde merită să te tot duci iar dacă n-aţi fost, în nici un caz să nu rataţi.

Atmosferă caldă, rustică, f. plăcută. Mi-au plăcut f. mult plăcuţele cu meserii agăţate în dreptul fiecărui spaţiu cu mese – la sobaru, la moraru, la dogaru, la bărbieru sau la tăbăcaru. Doar că fiind totdeauna multă lume nu poţi să-ţi alegi meseria, te alegi cu ce masă e liberă, dacă e. Când am fost noi, totul era complet plin.

Mâncarea sârbeascâ – muzică sârbească. Plăcut, nu prea tare, doar cât să încălzească atmosfera.

Meniul are poze ceea ce te ajută să alegi mult mai uşor şi totul arată f. bine.

Totul este şi f. bun.  Am mâncat acolo un biftek tartar care m-a învins, adică mi-a fost imposibil să-l termin dar nu pentru că nu era bun. Era f. bun dar imens. Porţiile acolo sunt f. mari.

Am gustat şi Pljeskavica (carne de vită tocată, ceapă şi mirodenii pusă pe grătar) şi mi s-a părut la fel de bună.

La desert am încercat o prăjitură cu brânză excelentă

şi nişte clătite absolut demenţiale!

Trebuie doar să ai grijă să-ţi fie foame când mergi acolo ca să poţi mânca porţiile substanţiale. Eu am de gând să mai mănânc acolo când sunt în Braşov şi o să încerc să văd şi cum e la Taverna Sârbului din Bucureşti unde încă n-am fost.

Eu o să vă zic ce mi-a plăcut mie şi poate v-a plăcut şi vouă.

Am scris cu mare bucurie:

• O serie întreagă despre Mexic şi siturile maya

• Despre cascadele Iguazu şi despre Buenos Aires

• O serie despre bunele maniere în călătorie care se va continua şi anul acesta
• Despre Praga
• Despre Barcelona

• Despre Paris
• Despre fortificaţiile din Transilvania

• Despre Castelul Cantacuzino

• Despre Tenerife
• Despre cum să călătoreşti cu un animal de companie

Am mai scris şi despre spectacolele care m-au impresionat, despre hoteluri care mi-au plăcut şi restaurante care m-au câştigat de client şi nu în ultimul rând despre oamenii care m-au impresionat şi evenimentele care m-au bucurat.

Mi-am câştiga prieteni ca cei de la Lumea Mare cărora le mulţumesc pentru întâlnirile lor minunate unde am auzit atâtea poveşti încântătoare şi am întâlnit oameni minunaţi. Şi sunt f. mândră că m-au invitat să colaborez la blogul lor cu o serie despre Londra.

Asta ar fi în mare cam ce-am reuşit anul trecut.

Ce va fi anul ăsta? Sincer, nu ştiu.

Adică ştiu câte ceva, ştiu că voi continua să scriu şi voi încerca să scriu un pic mai bine, mai documentat, mai variat, mai util. Dar mai ales voi scrie în aşa fel încât să mă bucur de scris şi să-mi placă ceea ce scriu.

Îmi doresc să am subiecte mai proaspete pentru scris adică să călătoresc mai mult. Unde?

Deocamdată sigur e doar Machu Picchu care e planificat de 2 ani şi unde am zis că voi merge anul ăsta orice ar fi.

Dacă pe lângă asta mai merge o Belgie, un Egipt, poate Tenerife şi câteva escapade de week-end, va fi minunat.

A, şi mai ales aş vrea să merg la munte în vara asta. Şi sper ca ski-ul din iarna asta să fie în Austria.

Tot ce ştiu e că nu voi refuza nici o ocazie!

Şi dacă aveţi vreo propunere sau idee….. sunt foarte receptivă

• Nu se întârzie mai mult de sfertul academic şi nu e politicos să ajungi înainte de ora fixată.
• Salata nu se taie cu cuţitul şi furculiţa ci se împătureşte cu ajutorul lor.
• Dacă tai cât mai mult din mâncare cu furculiţa, e un compliment pentru gazdă, fiind semn că mâncarea e fragedă.
• Se termină tot din farfurie.
• Dacă eşti servit cu chifle, aceastea se rup cu mâna.
• Când ciocneşti un pahar, ai grijă să te uiţi în ochii celuilalt în semn de noroc. Dacă n-o faci, o să ai şapte ani de ghinion, mai precis de sex nereuşit (aşa cred şi francezii).  Şi austriecii au acelaşi obicei dar motivul e diferit - a nu privi în ochi pe cei cu care dai noroc e considerat un gest nepoliticos, însemnând că nu recunoşti prezenţa lor acolo.  

 în Italia:

• Dacă sunteţi invitaţi acasă la cineva şi vreţi să duceţi flori, nu duceţi crizanteme (sunt pentru morţi şi nici flori roşii (lucruri ascunse) sau galbene (gelozie).
• Nu împachetaţi cadourile în negru (doliu).
• Contrar modului cu care suntem noi obişnuiţi,  n-o să primiţi lingură la spaghete, dar sa fim sinceri, nici noi acasă nu folosim lingura – ne descurcăm foarte bine doar cu furculiţa.
• Poţi să iei brânza şi cu cuţitul dar nu cu mâna. De altfel şi fructele se mănâncă cu cuţitul şi furculiţa.
• Serveşte-te întâi cu puţin ca să poţi să mai ceri încă o dată, ceea ce va fi apreciat.
• Poţi lăsa ceva în farfurie dar nu prea mult ca să nu se creadă că nu ţi-a plăcut mâncarea.

În Anglia:

• In Anglia, priveşte bine în jur căci lucrurile sunt un pic confuze. O parte dintre englezi cred că e politicos să laşi ceva în farfurie ca să arăţi că eşti sătul, pe de altă parte alţii consideră că a mânca tot, e o dovadă că ţi-a plăcut mâncarea.
• Dacă eşti invitat la o petrecere, poţi mânca imediat ce ai fost servit, dacă sunt prezente mai mult de şapte persoane. Dacă sunteţi mai puţini, trebuie sa aştepţi până când e servită toata lumea (asta dacă nu e vorba de supă care trebuie mâncată cât e caldă).

În Franta:

• Să nu îndrăzneşti să condimentezi mâncarea înainte de a o gusta pentru că asta e o insultă la adresa bucătarului.
• O şi mai mare insultă e să ceri ketchup lucru cu care nu pot fi decât de acord. Mi se pare o barbarie să strici gustul mâncării astfel.
• Pune telefonul pe silenţios – masa la francezi e o chestie relaxantă pe care o iau foarte în serios.
• Mâinile nu trebuie ţinute sub masă (în poală) căci poţi fi suspectat de jocuri sexi cu vecinii de masă. Chestia asta cu măinile pe masă (nu în poală) dar nu coatele pe masă e clar un obicei general pe care îl respectă cam toată Europa (nu toţi însă se gândesc neapărat la acelaşi lucru).
• Pâinea se pune direct pe masă.
• Dacă foloseşti o scobitoare (ca la noi trebuie să-ţi acoperi gura), aceasta trebuie lăsată fie pe farfuria proprie fie pe masă dacă nu mai există farfurie. Nu se aruncă pe jos şi nu se lasă în scrumieră.

Jumatate în Europa, jumatate în Asia, Rusia are propriile ei obiceiuri:

• Ai toate şansele să nu primeşti cuţit la masă şi se poate mânca şi cu mâna.
• Poţi folosi pâinea direct în farfurie pentru mâncărurile cu sos (f. bună idee – subscriu).
• Primul păhărel de vodcă se bea de obicei după un toast şi se dă pe gât ca palinca la ardeleni. Şi ca şi la noi, nu se refuză ceea ce ţi se oferă, fie băutură, fie mâncare. Se lasă cu supărare.

În Spania:

• Dacă e o mare greşeală să scapi pâine în supă, poţi însă să te foloseşti de pâine ca ajutor (cum te-ai folosi de cuţit).
• Dacă la englezi sau nemţi, se vorbeşte foarte puţin la masă, la spanioli se vorbeşte cât mai mult (sigur, nu cu gura plină).

În Grecia:

• Se mănâncă destul de mult cu mâna, chiar carne pentru că ei consideră că e mai savuroasă aşa.
• Poţi face schimb de mâncare cu comesenii fără probleme.

Si pentru că în câteva ţări se mănâncă fructele cu cuţitul şi furculiţa,  iată cum puteţi mânca o banană în aceste condiţii. Se fixează banana cu furculiţa şi se taie coaja cu cuţitul pe toată lungimea curbei interioare. Se îndoaie apoi coaja cu cuţitul fără a scoate fructul din coajă  şi se taie miezul în bucăţi. Eu am încercat şi n-am reuşit prea bine. O să mai exersez.  

N-am reuşit să găsesc o demostraţie practică dar am găsit o altă metodă cel puţin amuzantă.

Îmi iese mult mai bine cu un măr

Şi, uimitor, după anii extrem de stresanţi ai perioadei comuniste, despre care nu doresc nici măcar să vorbesc, şi în ciuda stării de-a dreptul jenante în care ne află acum, eu totuşi iubesc România.  Mărturisec că uneori e greu, pentru că România nu înseamnă numai locurile pe care le iubesc cu adevărat ci şi o anumită mentalitate, un anumit tip de comportament, o stare generală de încordare, de lipsă de bucurie şi bunăvoinţă pe care e greu s-o ignori. Teoretic, găsesc explicaţii raţionale la toate acestea - în viaţa de fiecare zi însă, e greu să rămâi la nivel raţional când te confrunţi cu şoferi agresivi, priviri încruntate, gunoaie pe munte sau pe plajă, “VIP”-uri create pe criterii derizorii şi mai ales lipsa de educaţie şi bun simţ.

Cu toate astea, iubesc România.  Azi e o zi potrivită pentru a mă gândi la toate lucrurile pentru care o iubesc:

• Pentru lacul Galeşu din Retezat
• Pentru apa Mării Negre şi digul spart de la Modern
• Pentru cascada Duruitoarea din Ceahlău
• Pentru răsăriturile de pe  mare la Vama Veche
• Pentru mere şi struguri
• Pentru Portiţa şi pelicanii din Deltă
• Pentru lacul Bâlea şi Transfăgăraşan
• Pentru Parâng şi Transalpina
• Pentru Vulcanii Noroioşi
• Pentru Sibiu
• Pentru Sighişoara
• Pentru parcurile din Bucureşti
• Pentru prietenii mei şi oamenii normali pe care îi cunosc
• Pentru frumuseţea femeilor
• Pentru sclipirile copiilor
• Pentru artişti
• Pentru Caragiale, Camil Petrescu, Blaga şi Nichita Stănescu
• Pentru românii plecaţi de care suntem mândri
• Pentru amintirile mele din Song şi pt. Oanţă
• Pentru părinţii mei
• Pentru elevii mei cu care mă mândresc
• Pentru Bucureşti cu bune şi rele
• Pentru dansurile noastre excepţionale pe care nu le-am văzut cu adevărat decât o dată în viaţă. Iată un exemplu:  Calusul
• Pentru sarmale, poale-n brâu şi fasolea cu ciolan
• Pentru bloggerii pe care i-am cunoscut şi care încercă să creeze, să ajute, să crească

 Şi ar mai fi multe care sigur nu mi-au venit în cap.

Mi-e de multe ori ciudă, mă enervez de multe ori, sunt momente de deznădejde când cred că totul e pierdut pt. noi şi cu toate astea iubesc România.

Ca şi în cazul limbajului corporal, obiceiurile de la masă pot diferi destul de mult în funcţie de zona geografică, mai ales între un continent şi altul.

Există diferenţe începând cu importanţa pe care o acordăm obiceiurilor de la masă. Eu cred că asiaticii sunt mult mai atenţi la obiceiurile celorlalţi şi urmăresc f. atent felul în care se comportă aceştia pentru a încerca să nu greşească şi să fie nepoliticoşi.

Să vă dau un exemplu. Lucram în relaţii internaţionale şi am avut la un moment dat o delegaţie din China pe care am dus-o la un restaurant. Delegaţia era destul de eterogenă incluzând un director de modă veche de tip comunist, o traducătoare tânără şi f. drăguţă cu ajutorul căreia ne descurcam în engleză şi doi specialişti tineri în mod evident mult mai plimbaţi prin lume şi mai familiarizaţi cu globalizarea.

Directorul a vorbit f. puţin şi numai în limitele politice ale funcţiei sale, în vreme cei ceilalţi doi tineri au purtat mai toată conversaţia (se descurcau şi un pic în engleză). La un moment dat, directorul a râgăit, ceea ce în cultura chineză e un lucru obişnuit şi semn de preţuire a măncării. Spre ruşinea mea, deşi ştiam lecţia destul de bine, am tresărit fără să vreau (am o mare problemă cu sunetele la masă). Am simţit cum traducătoarea de lângă mine a reacţionat la rândul ei (o uşoară, aproape imperceptibilă încordare) şi după aproximativ o jumătate de minut a spus ceva în chineză după care râgâitul nu s-a mai repetat.

La polul opus, cred că cei care sunt cel mai puţin atenţi la obiceiurile celorlalţi sunt cei din State. Am urmărit un american invitat la masă cum îşi lua liniştit felia de pâine şi o punea în farfurie pentru a o tăia cu furculiţa şi cuţitul. Nu că ar fi ceva greşit sau deranjant la acest obicei. Modul în care  a făcut-o şi modul în care se servea şi mânca m-a frapat – o concentrare maximă pe propria farfurie şi mâncare dar nu din delicateţe ci pur şi simplu dintr-o totală lipsă de interes pentru ceea ce făceau comesenii în această privinţă. Mi-a venit atunci în minte privirea furişă şi discretă în acelaşi timp a chinezoaicei care încerca să prindă drintr-o privire gesturi şi obiceiuri ce trebuie respectate la masă.

Nu vreau să intru în discuţii filozofice şi nici să generalizez spunând că toţi chinezii sunt politicoşi şi atenţi şi că toţi americanii sunt indiferenţi sau non-conformişti. Am cunoscut americani extrem de politicoşi şi atenţi la cei din jur aşa cum sunt sigură, că într-un anumit contex, asiaticii pot fi foarte brutali în comportament.

Mă refer aici la ce se obişnuieşte în general în diverse culturi, într-un contex relaxat, pentru că vorbim aici de călătorii.

Prin urmare, ce trebuie să ştii când călătoreşti în anumite ţări?

O să incepem cu China. Aşa că, în episodul următor voi încerca să vă spun care sunt câteva din lucrurile esenţiale pe care trebuie să le ştiţi dacă sunteţi invitat la masă în China şi de ce nu, dacă mâncaţi acolo la restaurant.

O vacanţă împărţită egal între o leneveală pe la prieteni şi o excursie de 2 zile cu Happy Feet Studio.

Partea cu leneveala e simplă: somn, plimbare în jurul casei, plimbare în jurul cozii lui Fix, alint nepoată, râsete, zâmbete, mâncărică bună, berică, vinişor, pozat flori, curte, casă, căţei, copil, adulţi, căscat, trândăvit, trăncăneală cât încape, iar mâncărică şi iar trăncăneală.

Partea 2-a – activitate intensă organizată de prietenii mei Raluca şi Tudor (care sunt şi parteneri de dans de altfel)  de la Happy Feet Studio, acolo unde am dansat mulţi ani şi o mai fac din cînd în când, acolo unde am învăţat salsa şi m-am îndrăgostit permanent, iremediabil şi fatal de tango argentinian.

Au fost două zile de mişcare intensă mai ales pentru unii….adică acei curajoşi (ca mine) care au participat la toate cursurile. Fotografiile nu sunt cine ştie ce pentru că n-am putut să şi lucrez şi să fac şi poze….

Sâmbată de dimineaţă  Pilates în aer liber cu Raluca (frumos, aerul cel mai bun din România, soare, iarbă – bestial!) apoi Dans aerobic în sală cu Tudor. După-masă Pilates dans mix la interior cu Raluca şi fitness cu partener cu Tudor afară la aer curat.

Pilates dans mix e un concept f. interesant prin care sunt combinate mişcări de Pilates cu mişcări de dans din diverse genuri şi exerciţii de disociere ale părţilor corporale.

Fitness cu parteneri e un mod simplu de a lucra cu un partener în locul echipamenteor de la sala de fitness. E simplu dar nu uşor şi e f. eficient. Ne-a muncit ceva Tudor!

N-o să intru în amănunte tehnice – Raluca şi Tudor sunt mult mai pricepuţi ca mine la explicat şi mai sunt şi f. simpatici – orele cu ei sunt nu numai utile ci şi relaxante.

Tor sâmbătă de la 8 seara Tudor ne-a ţinut şi o oră de dans – o mică coregrafie în care ne-am prins urechile dar care până la urmă chiar a ieşit, un pic de lucru în perechi, ceva paşi de twist, ce mai, distracţie!

Şi, după aceea dans la liber şi cîntat cu Tudor care s-a descurcat chiar şi cu o coardă de la chitară ruptă.

Duminică am luat-o de la cap cu un dans mix şi un dans aerobic ca să ne menţinem în formă. Un număr de curajoşi  s-au prezentat pe pajişte la 7 dimineaţa să facă o trezire cu Raluca. De data aceasta nu mă pot lăuda că m-am numărat printre ei având în vedere că m-am culcat pe la 3 dimineaţa.

După masa de prânz, ca recunoaştere a perseverenţei, curajului, dedicaţiei, disciplinei, priceperii şi a multor altor calităţi de care am dat cu toţii dovadă, am primit şi diplome!

Unde am stat, unde ne-am desfăşurat şi unde am mâncat?

Majoritatea au stat la pensiunea Rază de Soare unde au avut loc şi cursurile. Pensiune mare, cu o pajişte frumoasă în faţă, o căsuţă mică cu masă de biliard şi de tenis de masă, o sală de mese suficient de mare încât să avem loc de dans, camere spaţioase, curate şi o curte în spate absolut spectaculoasă!

Pentru că au apărut foarte mulţi care au dorit să participe la această excursie şi n-au fost suficiente locuri la Rază de Soare, o parte dintre noi am stat la VilaVerde.

O curte aranjată cu gust, o sală de mese un pic rustică cu băncuţe de lemn şi clopt la intrare, camere vntage decorate cu f. bun gust în nuanţe de verde şi mobilă cu fier forjat, apartamente cu scaune baloansoar şi grinzi de lemn, sală cu şemineu, masă de biliard şi sala mică de conferinţe. Un spaţiu cald, intim, elegant.

Despre mîncare n-o să vorbesc prea mult – a fost clasică fără feluri sofisticate dar f. bună şi săţioasă. Am apreciat mai ales nişte ciupercuţe umplute şi nişte papanaşi excelenţi printre cei mai buni pe care i-am mâncat.

O excursie sănătoasă, relaxantă, veselă, utilă, tonică după care, uimitor considerând durata lungă şi intensă de mişcare, n-am rămas deşălată. S-au priceput!

Mergeţi şi voi la Happy Feet Studio şi-o să-mi daţi dreptate.

Am scris deja destul de mult despre Barcelona dar m-am gandit sa scriu despre câteva lucruri mai puţin vehiculate.

Ştiaţi că:

1. Plaja Barceloneta  (una dintre cele 7 plaje ale oraşului) este considerată de Discovery Channel cea mai bună plajă urbană din lume şi a 3-a cea mai bună plajă, de orice fel, din lume? Şi asta după ce, până în 1992 (când oraşul a găzduit Jocurile Olimpice), oraşul nu avea nici o plajă, toată zona de coastă fiind industrială.

2. Sărbătoarea oraşului este La Merce (Fecioara de la Merce) pe 24 septembrie. Se sărbătoreşte cu parade, muzică şi sardana – un dans tipic catalan.

3. Barcelona a fost fundată in sec.III î.Cr. de cartaginezi, numele său iniţial, Barcino, venind de la generalul Amilcar Barca din Cartagina (tatăl faimosului Hanibal Barca). Există şi o legendă romanţată care spune că oraţul Barcelona a fost fundat de către Hercule.

4. Oraşul Barcelona este primul şi singurul oraş din lume care a primit, în 1999, Royal Gold Medal pentru Arhitectură acordată de Royal Institute of British Architects (Institutul Regal al Arhitecţilor Britanici), în numele monarhiei britanice, care se acordă încă din 1848 persoanelor sau grupurilor cu o deosebită contribuţie la arhitectura internaţională.

Cei care au văzut Barcelona ştiu că e o recunoaştere bine meritată – şcoala de arhitectură catalană a produs o serie de arhitecţi excepţionali şi nu mă refer aici numai la Gaudi.

5. Gran Placa Circular (marea piaţă circulară) din parcul Guell, concepută iniţial ca piaţa pentru un parc rezidenţial, are cea mai lungă bancă din lume – de fapt întreaga piaţă este înconjurată de o bancă continuă din ceramică colorată (Banc de Trenadis) în serpentină al carei arhitect a fost de fapt Josep M. Jujol, unul dintre arhitecţii cu care Gaudi a lucrat la mai multe proiecte. Piaţa e susţinută de 86 de coloane dorice sub care se află Sala Hipostila care are o acustică excelentă. Am auzit acolo un concert de flaut si vioară splendid.

6. Şi tot legat de arhitectură, la absolvirea şcolii de arhitectură din Barcelona, directorul şcolii a spus despre Gaudi: “Cine ştie dacă am dat titlul unui nebun sau unui geniu, timpul o va spune”.

7. Pentru măgarul sculptat pe portalul principal al Catedralei Sagrada Familia, lui Gaudi i s-au prezentat mai mulţi măgari, care de care mai frumoşi, dar el a ales un măgar bătrîn şi obosit al unei femei ce vindea nisip.

Un lucru pe care probabil îl ştiţi însă este cî luna asta e o lună foarte bună de vizitat Barcelona – eu am fost tot în octombrie şi a fost o vreme excelentă!

Şi bine fac – e un exerciţiu ce ne-ar prinde bine la toţi. Mai ales celor din Bucureşti.

Bombănim mereu că Bucureştiul e aglomerat, murdar, cu drumuri cu probleme, poluat, zgomotos….e ceva adevăr în toate astea şi recunosc că şi pe mine mă exasperează uneori încetineala cu care se modernizează drumurile sau se reface centrul vechi.

Week-end-ul trecut am fost în oraş, exact ca un turist, cu o prietenă care stă în Canada şi care vine rar aşa că sâmbăta trecută am dus-o în centrul vechi, ocazie cu care am constatat că de când n-am mai fost pe acolo, lucrurile au avansat.  Mai sunt destule de făcut dar ce m-a încântat e că, ÎN SFÂRŞIT, au refăcut zona de la Hanul lui Manuc şi de lângă Curtea Domnească care era o nenorocire. N-aveam aparatul la mine aşa că n-am făcut poze dar mă voi intoarce.

Duminică însă am făcut poze – am făcut un tur de la Universitate unde am fost la târgul din faţa Muzeului Bucureştiului – un târg de obiecte realizate manual  adică târg de Hand made (se pare că e mai uşor termenul englezesc) unde am văzut f. multe lucruri drăguţe.

 Am trecut pe lângă fântâna de la Universitate unde mie mi-a dispărut vederea preţ de câteva secunde datorită culorii roşii corai a apei care, zău aşa, e de-a dreptul pur şi simplu – n-am avut curaj nici să fac poze de teamă că mi se strică bunătate de aparat. Şi-acum mă scutur când mi-amintesc!

Noroc că mi-am reparat ochii cu clădirea Arhitecturii care îmi place de mor.

Ziua a fost perfectă şi Piaţa Palatului (scuze eu aşa o ştiu) arata chiar bine.

În faţa Ateneului era un alt târg – produse tradiţionale cum ar fi o şuncă de casă excelentă (da, am luat şi eu), cârnaţi, bere, dulciuri, brânzeturi şi altele de genul astă şi un cort lung şi cam înghesuit cu haine, pielărie, cafea şi altele. Cam cald înăuntru dar dacă reuşeai să rezişti un sfert de oră puteai găsi ceva interesant şi nu prea scump.

În parcarea cu pricina mai este o expoziţie The Art of Can care e deschisă până pe 23 octombrie deci o puteţi vedea şi în week-end-ul ăsta. E o expoziţie mică cu creaţii făcute din cutii de Red Bull – n-am fotografiat decât ce mi-a plăcut.

Am trecut pe lîngă Ateneu pe care porumbei îl iubeau f. tare

şi ne-am dus să mâncăm la La Mama unde eu n-am mai fost de mult pentru că ultimele dăţi când am fost pe acolo serviciul a fost cam jalnic.

De data asta a fost OK – mâncarea bună – eu am mâncat o fasole cu ciolan excelentă, fetele au mâncat tochitură cu mămăligă şi s-au declarat încântate.

Si nu ne-am putit abţine şi-am luat şi desert – profiterol şi banana split – nu au fost ele prea clasice dar la gust au fost bune şi arătau apetisant.

 Şi pe urmă, pe Calea Victoriei până la Palatul Telefoanelor.

Chiar între clădirea Palatului şi Novotel şi-a găsit un om loc de odihnă – duminică pe la 4 după amiaza.

Ei, per total, a fost chiar plăcut şi ca turist mi s-a părut că zona Palatului arăta chiar bine.

O să recidivez.

Simplu:

• Sunt accesibili
• Sunt spectaculoşi

• Sunt destul de bine protejaţi
• Deşi nu sunt unici în lume, sunt destul de rari (cam 1100 în întreaga lume cu doar cîteva zeci în Europa – în afară de România mai sunt în Rusia, Ucraina, Italia, Rep. Moldova)
• Sunt frumoşi şi stranii pentru că au creat un peisaj ce pare de pe altă lume sau de deşert. Toată lumea îi compară cu un peisaj lunar şi pe bună dreptate.  

 Cum ajungi la Vulcanii Noroioşi?

Iarăşi simplu:

Cu maşina – Din oraşul Buzău ieşiţi pe DN 10 (spre Întorsura Buzăului, Braşov) şi mergeţi aprox. 17 -18 km., pânã în Sãtuc, unde faceţi la dreapta spre Berca. Traversaţi râul Buzãu, şi la prima ramificaţie faceţi la stânga, si apoi la dreapta dupã câteva sute de metri urmând indicatorul spre Chiliile (la stãnga este drumul spre Mãnastirea Rãtesti). După aprox. 10 Km, la urmãtoarea intersectie, faceţi la  dreapta. După doar cîţiva km ajungeţi la un indicator nou care arată direcţia către vulcanii noroioşi de la Pâclele Mari (drum la stânga, în coborâre) şi  vulcanii noroioşi de la Pâclele Mici (drum înainte).

Drumul nu e perfect, are ceva denivelări, dar e acceptabil chiar şi pentru o maşină joasă ca a mea cu condiţia să nu mergeţi tare.

Mai există de fapt încă două  formaţiuni mai mici de vulcani, una, La Fierbători (denumire populară pentru vulcanii noroioşi) şi  a doua, Pâclele de la Beciu, la aprox. 3-4 km la nord de Pâclele Mici unde eu n-am ajuns din pacate din vina mea că nu m-am documentat suficient şi n-am ştiut de ei.

După câte am aflat, merită şi ei văzuţi. Se pare că drumul pt. maşină e cam rău pt. cei din urmă dar se poate ajunge şi pe jos.

Se poate ajunge şi cu trenul pînă la Buzău de unde sunt vreo 4 trenuri(pe la 9, 14, 17 şi 19) până la Berca si se fac cam54 de min.  De-acolo pe jos cam 2 ore până la Pâclelele Mari. Acolo exită acum şi o pensiune “La Vulcanii Noroioşi” unde puteţi sta dacă nu vreţi să mai staţi prin zonă.

Există şi o terasă unde se poate mânca destul de bine şi ieftin. O ciorbă de burtă sau de fasole, must şi gogoşi din partea casei.

Ce sunt vulcanii noroioşi?

Sunt formațiuni create de gaze naturale de mare adâncime (peste 3 km) care împing la suprafaţă apă freatică amestecată cu argilă.

Din craterele pe unde bolboroseşte nămolul, se scurg râuri de noroi la fel ca lava doar că acestea sunt reci şi au culoarea gri metalic.

Locul e curat – am fost chiar de ziua curăţeniei şi m-am înarmat cu un sac mare de gunoi şi mănuşi de plastic convinsă că voi avea ce “culege”. Spre uimirea mea, n-a fost cazul. N-am găsit decât vreo 2 sticle mici de plastic în toată zona.

La Pâclele mici, ajungi cu maşina într-o parcare unde plăteşti 2 lei şi de-acolo se urcă pe jos un deal mic până la vulcani.  

 Un peisaj SF într-un mix de culori de la griul închis al noroiului din cratere la un gri deschis ca de cenuşă trecând prin diverse nuanţe de gri metalic, intr-o secvenţă de suişuri şi coborâşuri de deşert de nămol. Foarte Spectaculos!

La Pâclele Mari, ajungi în parcare şi de acolo intri direct în zona vulcanilor după ce plăteşti o taxă de 4 lei pt. adulţi (respectiv 2 lei elevi, studenţi, 1 leu copii).

Vulcanii de aici sunt un pic diferiţi decât cei de la Pâclele Mici – zona e un pic mai plată şi cu mai puţini vulcani dar vulcanii au vârfuri şi par mai activi. Partea mai plată e travessată de crăpături şi crevase şi  culoarea bate un pic spre auriu. La fel de spectaculos şi chiar un pic romantic (desigur şi datorită vremii pe care am prins-o – soare auriu pe sub nori întunecaţi care scoteau griul şi auriul în evidenţă).

Vulcanii sunt o alegere f. bună şi dacă vrem o excursie scurtă de-o zi (asta dacă nu veniţi tocmai de pe la Oradea).

Eu am fost cu nişte prieteni şi cu Fix desigur  – care s-a proptit în primul “râu” de noroi pe care l-a văzut şi din care a trebuit să-l extrag  că altfel acolo rămânea – şi din Bucureşti a fost o călătorie foarte relaxantă şi nu prea lungă.

Nu-ţi ia mai mult de 2 ore să vezi vulcanii din ambele părţi.

Cu toate astea cred că ar merita stat mai mult în zonă – e foarte frumos acolo, zona e considerată monument al naturii încă din 1924, vulcanii sunt înconjuraţi de vegetaţie cu specii rare şi în zonă mai sunt şi altele de văzut.

Eu sigur mă mai duc pe acolo.