Frumoșii nebuni ai lumii noastre

Posted on January 22, 2014

“Ca să supraviețuiești la 8000 de metri trebuie să renunți la ego.“

Sună ca o rețetă de guru? Ca o vorbă de duh din cele ce sună frumos și plat? Dacă asta ar spune-o cineva care dă sfaturi de viață din fotoliu, probabil. Dacă vine de la un om care și-a trecut limitele de multe ori, te cam pune pe gînduri.

Alex Găvan e unul dintre cei pe care-i admir fără reserve și fără exagerări, unul dintre cei care mă împacă cu omenirea, care-mi amintesc că în fiecare dintre noi există un zeu sau un dumnezeu, spuneți-i cum vreți. Unul dintre cei care au înțeles că avem un potențial pe care e firesc să-l scoatem la iveală, e firesc să evoluăm și să creștem. Mai mult decît atît, este unul dintre cei care își urmează calea cu toate riscurile implicate. Riscul de a nu reuși, riscul de a muri pur și simplu.

Simt că fiecare dintre noi avem un drum și că e opțiunea noastră să alegem acest drum. Nu e totdeauna posibil dar, cumva, trebuie să încercăm sau să murim încercînd. Cuvinte mari? Da, poate. Eu le cred însă. Alex face ceva mai mult decît să le creadă, trăiește așa. Nu toți putem urca munți de 8000 metri, putem însă să ne depășim limitele oriunde avem ceva în noi care trebuie împlinit.

Aseară, la Fundația Friends for Friends, Alex a vorbit două ore și-ar fi putut vorbi oricît din partea mea, nu pentru că este cel mai mare orator sau povestitor al lumii ci pentru că ceea ce spune are miez. Omul ăsta are ceva de spus. Și n-am putut să nu mă găndesc la Alin Totorean care m-a emoționat nu numai prin tăria de a-și urma calea ci prin modestia și smerenia de care a amintit și Alex aseară. Nu modestia nesiguranței ci modestia adevărată, cea care nu exclude recunoașterea propriei valori, nu smerenia religioasă, ci cea autentică, verticală.

“Trebuie să fii nebun să faci chestii din astea, să-și lipsească o doagă.” Dacă Alex sau Alin, și mai sunt și alții ca ei, sunt nebuni, tare mi-ar plăcea să întîlnesc cite unul în fiecare zi care să mă atingă și pe mine cu nebunia lor.

Nu toți putem urca un optmiar și nici nu trebuie de altfel, e necesar doar să ne găsim calea, acea pasiune fără de care, cum spunea Alex aseară, să nu poți trăi cu adevărat.

Cineva l-a întrebat ceea ce îl întreabă probabil mulți: Mama ta ce zice? Și m-a surprins iar spunînd exact ceea ce cred și eu și anume că părinții ar trebui să înțeleagă că fiecare are o cale, că nu-și pot proteja copiii toată viața și că trebuie să-i lase să-și urmeze pasiunea și menirea, cu toate riscurile. Copiii nu aparțin părinților.

Firesc în firea modului său de viață, Alex a simțit că trebuie cumva să dea mai departe ceva din ceea ce a cîștigat ca experiență și înțelegere, să contribuie și să inspire. Și o face vorbind, vorbind despre ceea ce trăiește, despre importanța modului în care parcurgi un drum, nu a destinației acestui drum, despre depășirea limitelor pe care ni le impunem singuri sau ni le impune un mediu ostil.

Ca să înțelegeți mult mai bine decăt pot scrie eu, citiți-i blogul. Și mergeți la una dintre prezentările sale.

“Nu mai aveam conştiinţa trecutului sau a viitorului. Totul se redusese la momentul prezent. Aproape că eu nu mai eram o fiinţă umană, ci eram prezentul însuşi. Eu eram Acum. Un plasament precis de colţar îi urmează altuia, ca o mantră budistă repetată la nesfârşit. Cu mare grijă, fac ultimii paşi până pe vârf. Locul este foarte îngust, vântul bate în continuare cu furie. Trebuie sa fiu atent, dar parcă sunt în transă. Cad în genunchi şi îmi sprijin capul de zăpada îngheţată. Cu mâinile desfăcute, îmbrăţişez parcă întreaga planetă, dar, în acelaşi timp, din mine nu răzbate niciun sentiment de împlinire sau gând al vreunei performanţe. Aşa ceva doar creierul la nivelul mării poate concepe. Ego-ul meu, poate, mă mână spre înălţimi, dar renunţarea la el, impusă de contextul complex în care mă aflu, este lucrul care mă ţine în viaţă.”

Sursă foto