Istanbul – imperiu, graniţă, fuziune
Posted on October 10, 2013
Azi voiam să mă apuc să scriu despre Portugalia dar n-am putut pentru că încă de dimineaţă nu aud decît despre Istanbul. Şi-n plus mi-a căzut din maldărul de vederi, bilete şi cărticele exact biletul de intrare de la Aya Sophia. Aşa că, ce să mai fac? Nu-mi rămîne decît să-i confirm lui Iulian Sîrbu de la Trans-Ferro că Istanbul-ul este unul dintre cele mai fermecătoare oraşe pe care le-am văzut. Şi cum să nu fie?! Capitală a Imperiului otoman, roman de răsărit şi mai apoi bizantin, denumit, pînă în sec.20, Constantinopol (după Constantin cel Mare), a fost cel mai mare şi înfloritor oraş european al sec.12.
Istanbul e un oraş al mixturii între orient şi Europa, un oraş plin de lume, dintre care mulţi turişti de toate naţiile, pisici, agitaţie, tramvaie, cafenele, culori şi mirosuri. Moscheele îşi ridică minaretele delicate şi elegante în tot oraşul, multele şi variatele dulcuri turceşti îţi atacă puterea de stăpînire la tot pasul, rugăciunile de seară te uimesc de fiecare dată, cele de dimineaţă îţi tulbură somnul şi nervii dacă nu eşti prevăzător, aşa ca mine, să-ţi iei dopuri de urechi. Restaurantele sunt multe, variate, ieftine şi cu mîncare foarte bună. La cafenea poţi bea o cafea adevărată turcească din aia cu zaţ, tare şi gustoasă, la care ţi se oferă şi un pahar cu apă şi o bucăţică de rahat (cam 2 euro)
La prima vizită de acum cîţiva ani am văzut cam ce vede toată lumea: Palatul Topkapi, Moschea Albastră, Aya Sophia, podul Galata, bărcile încărcate, împodobite strident, pregătite de turul Bosforului, bazarul ameţitor de condimente colorate ce-ţi amestecă mirosurile şi imaginile în creier ca într-un carusel al simţurilor, bazarul mare unde găseşti orice ai putea dori de la bijuterii, la covoare, şaluri, antichităţi, lămpi, ochi de deochi, ceşti, vase, obiecte de lemn, ceramică pictată minunat (ah, ce clopoţei frumoşi mi-am luat de acolo!) într-o gamă variată pe care n-am mai văzut-o decît la mexicani şi la peruani.
Ce m-a impresionat prima oară a fost modul deschis şi prietenos cu care intră turcii în vorbă, şi nu mă refer aici la cei care se tocmesc în bazar (unii sunt cam insistenţi şi obositori), ci la oamenii de pe stradă, ospătari sau vînzători. Majoritatea zîmbesc, intră în vorbă, te întreabă de unde eşti (spre norocul nostru, turcii se pare că ne consideră destul de apropiaţi pe noi românii şi ne privesc cu bunăvoinţă), au un comentariu despre fotbal, sau vor să ştie dacă-ţi place la ei.
Anul ăsta, am fost în Istanbul doar o zi în drum spre Capadochia, dar a fost o zi plină în care am mers de mi-au căzut picioruţele, am fost din nou la Aya Sophia pentru că mi-a plăcut foarte mult şi-am vrut s-o revăd dar am fost sa văd şi ce nu văzusem data trecută: Cisterna, Turnul Galata, piaţa Taksim şi Palatul Dolmabahce.
Credeţi-mă că n-am nici o ezitare să spun că Dolmabahce este mult mai frumos şi mai spectaculos decît Topkapi. Este expresia bogăţiei şi puterii unui imperiu. Ridicat în sec.19, a fost rezidenţa ultimilor şase sultani şi mai apoi a preşedintelui Ataturk.
Otoman, baroc, neoclasic, rococo, într-o îmbinare de opulenţă şi eleganţă care te lasă fără respiraţie. O opulenţă ostentativă ca orice opulenţă dar neţipătoare ceea ce e foarte greu de obţinut.
Mult aur, mult cristal dar cu toate astea totul e elegant şi în culori care se îmbină perfect, totul e studiat în cel mai mic detaliu. Palatul are cea mai mare colecţie de candelabre de cristal de Boemia şi Baccara, printre care şi cel mai mare candelabru de cristal de Boemia din lume, dăruit de Regina Victoria.
Aş vrea să mă credeţi dacă vă spun că nu sunt mare fan al locurilor prea încărcate, prea vizibil bogate. Aici însă am rămas cu gura căscată. E cam scump – 40 TL (cam 15 euro) dacă mergi şi în partea haremului, dar zău că merită. Este fără nici o discuţie unul dintre cele mai spectaculoase palate din lume. Partea proastă a vizitei în interior (pe afară te poţi plimba liber cît vrei) este că nu eşti lăsat singur să te mişti în voie şi în ritmul tău. Intri în grupuri mari cu ghid şi nu ai voie să faci nici un fel de fotografii. Avantajul e că mai afli cîte ceva.
Sunt foarte multe de spus despre Istanbul dar sper că nu vă gîndeaţi că le pot spune pe toate dintr-o bucată. Mai lăsăm şi pentru altă dată, că mă presează Lisabona să zic ceva şi de ea.
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii
Comments
3 Responses to “Istanbul – imperiu, graniţă, fuziune”
Leave a Reply
Sunt câteva oraşe şi ţări pe care tot amân să le văd pentru că nu ştiu foarte multe despre ele şi simt că nu e momentul potrivit. E posibil ca momentul de a vizita Istanbulul să fie mai aproape decât cred 🙂
P.S. La urechile ăstora n-a ajuns campania noastră prin care ceream permisiunea de a face fotografii peste tot? 🙁
Ziua nationala a lor e un moment foarte potrivit.
Si chiar te rog sa le zici si tu de campanie 🙂
[…] lui Pamuk, adică a cărții pe care o citesc acum? Un pic, mai ales că n-am reușit să ajung la Istanbul toamna asta, așa cum îmi propusesem. E un pic și ceața asta care topește contururile și […]